Întâmplarea a făcut ca să-l cunosc pe Reghe la o şedinţă de partid. Lungă, plictisitoare, cu intrări la intimidare, cum sunt partidele din Liga I. Se tot foia pe scaun aşa că prezidentul i-a zis cu delicateţe: '' Mă, băiatule, văd că stai ca pe ghimpi. Dacă ai vreun antrenament poţi să te duci, nu-i supărare. Aşa-i politica ,la televizor pare frumoasă, dar în realitate e plictisitoare. Du-te!...Dar nu s-a dus. A suportat cu stoicism, alături de prea ciudata lui soţie, ba a stat şi la fursecurile de după rumegându-le cu nedisimulată plăcere.
Tot cam aşa s-a întâmplat şi la Steaua. A rezistat, suferind în tăcere, până l-au pitit unii pe Gheorghe - fost Gigi - după care s-a destrăbălat în voie, alături de ghiduşul M.M.- până l-au transferat şi pe ăsta la un club de fiţe în care colanţii şi vestimentaţia în dungi sunt aproape obligatorii - şi, evident, distinsa Ana-Maria, cea mai mare vânzătoare de trupuri de fotbalişti din câte au existat pe faţa şi pe lateralele pământului.
Rămas singur acasă, doar cu cocoşul impresar, Laur - cum i se spune în telenovele - a început s-o facă pe bengosul. Să se dea mare, cum spun băieţii de cartier, model 1990, fără îmbunătăţiri. Să fie arogant, deşi nu era cazul. E adevărat, a câştigat două titluri, dar în condiţiile celor mai slabe întreceri interne din ultimii 50 de ani, în care pur şi simplu Steaua n-a avut adversar, nu pentru că era prea bună ci pentru că echipele celelalte arătau ca adunate de pe gârlă. A câştigat şi atunci când, şi dacă vroia, n-avea cum să piardă. Totuşi, asta nu înseamnă că Reghe nu-i un antrenor bunicel pentru Liga I şi pentru campionatele arăbeşti unde până şi cămilele aleargă cu frâna de mână trasă de parcă ar vrea să le dribleze Adrian Copilul Minune Cristea. Nici pomeneală, ceea ce spuneam eu atât de delicat de-mi plânge mausul pe genunchi este că încă n-a ajuns un antrenor mare. Şi probabil nici nu va fi întrucât a ales să umble prin pustie în căutarea petrodolarilor, călare pe cămila cu două cocoaşe în faţă şi codiţe împletite pe spate, în loc să înalţe steagul pe marile arene europene din Şampion Lig, după cum ar spune Ioan Becali, fost Giovani.
Aventura lui la Steaua a fost o lovitură de imagine pe care acum o exploatează financiar la maxim. Nimic de condamnat până la urmă, rămâne doar tristeţea că încă un băiat care părea bun s-a transformat peste noapte în băiat rău şi a urmat clasicul traseu al românilor ce se nasc talente şi mor speranţe.
Pentru cei care iubesc momentele memorabile din istoria fotbalului mioritic, Laurenţiu Regenkampf va rămâne jucătorul de legendă cu un singur meci la Naţională. Un meci de neuitat, un fel de fotbal pe plajă, un 2 la 5 cu Danemarca, în care neamţul a marcat cu capul de la o distanţă apreciabilă, unul dintre cele mai frumoase goluri de aer din sufletul microbistului român fiindcă ''neamţul''a greşit poarta. Şi cu nemţii nu te pui, ştim asta din istoria necenzurată a românilor. Probabil nisipul i-a fost predestinat, altfel nu şi-ar fi băgat acum autogolul Al Hilal, dacă aşa s-o fi numind echipa de beduini, că pe acolo toate sunt la fel, sau mi se pare mie, că m-am uitat după nişte piese de colecţie 90-60-90 şi n-am sesizat nicio diferenţă. Că nu ai voie decât să le citeşti în ochi şi scrisul e ca naiba, de la dreapta la stânga de parcă ar fi opera unor absolvenţi de licee cu profil tehnologic.
Despre certurile cu Gigi Becali - actual Gheorghe - istoria orală n-o să consemneze nimic, deoarece Laur a făcut tot ce i-a cerut trimisul lui Dumnezeu la Poarta Albă. L-a ascultat cu sfinţenie, în genunchi, de parcă ar fi fost avatarul celei mai mari impresare de pe mapamondul lumii şi de pe cele opt planete învecinate cu Oana Zăvoranu.
26 mai 2014
editorial ARENA BUZOIANĂ
luni, 26 mai 2014
luni, 19 mai 2014
ROŞU, GALBEN ŞI ALBASTRU
Nu a existat pentru mine un motiv de mai pătrunzătoare mândrie ca acela de la olimpiada australiană când am văzut în faţa ochilor înlăcrimaţi numai roşu, galben şi albastru. Pe cele trei trepte ale podimului se aflau româncuţele Andreea Răducan, Simona Amânar şi Maria Olaru. Ele întruchipau frumuseţea şi demnitatea unui popor care merită din plin să fie printre marile naţiuni ale lumii, aşa cum i-a hărăzit Dumnezeu, şi nu la periferia istoriei unde ne împing zi de zi bezmeticii care ne conduc şi ne batjocoresc de 25 de ani.
Evident că, puşi în faţa tricolorului românesc în triplu exemplar, mai marilor lumii sportului li s-au împăienjenit ochii şi i-au şutit titlul olimpic Andreei Răducan sub pretextul jenant că s-a dopat, deşi analizele au confirmat că tânăra zeiţă din Carpaţi luase un banal nurofen contra răcelii. După Olimpiadă, medicamentul respectiv a fost scos de pe lista dopantelor, dar Andreei nu i-a mai dat nimeni medalia înapoi. Oricum, pentru noi tot ea este campioana olimpică şi are toată preţuirea noastră la fel cum au toate sportivele cu tricolorul în inimă, printre care se află şi Larisa Iordache, minunea recentă de la Sofia.
Micuţa prinţesă ne-a redat bucuria de a fi români în aceste vremuri tulburi în care patriotismul este luat în derâdere, iar patrioţii sunt batjocoriţi de mafioţii burdihănoşi care nu se opresc din furat nici cât să asculte imnul naţional. La redefinirea noastră ca europeni de rangul I au contribuit fundamental Octavian Belu şi Mariana Bitang, două statui umblătoare, cărora pigmeii nu s-au sfiit să le dea câteva flegme la baza soclului în care sunt dăltuiţi. Aceşti sportivi minunaţi ne arată calea prin care România poate ieşi din marasm: lăsaţi profesioniştii să-şi facă treaba în toate domeniile şi vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decât atât! Respectaţi-i pe aceşti oameni, fiţi patrioţi ca şi ei, numai aşa putem urni căruţa din groapa istoriei. De fapt, aceşti mari antrenori nu sunt simpli oameni, ei sunt eroii timpului nostru, loviţi de atâtea ori pe nedrept de pigmeii care n-au produs în viaţa lor de nimic decât mătreaţă. La ei în cap creierul mare stă în locul creierului mic, iar în locul gol locuieşte o colonie de păduchi care din când în când încing câte-un baiaram pe acoperiş. De acolo i-au lovit, cu ura parazitului care se visează fluture, pe aceşti români autentici, aşa cum sunt lapidaţi toţi oamenii care reprezintă ceva prin ei înşişi în aceste vremuri de cumplită urgie în care competiţia valorilor a fost înlocuită cu întrecerea putorilor de partid şi de stat.
Noroc că mai există asemenea caractere. Avem o speranţă că nu-i totul pierdut. Astăzi, în mai 2014, patrioţii sunt singura şansă a României de a se salva, prin ea însăşi, din tomberonul istoriei.
EDITORIAL ''ARENA BUZOIANĂ''
19 mai 2014
Evident că, puşi în faţa tricolorului românesc în triplu exemplar, mai marilor lumii sportului li s-au împăienjenit ochii şi i-au şutit titlul olimpic Andreei Răducan sub pretextul jenant că s-a dopat, deşi analizele au confirmat că tânăra zeiţă din Carpaţi luase un banal nurofen contra răcelii. După Olimpiadă, medicamentul respectiv a fost scos de pe lista dopantelor, dar Andreei nu i-a mai dat nimeni medalia înapoi. Oricum, pentru noi tot ea este campioana olimpică şi are toată preţuirea noastră la fel cum au toate sportivele cu tricolorul în inimă, printre care se află şi Larisa Iordache, minunea recentă de la Sofia.
Micuţa prinţesă ne-a redat bucuria de a fi români în aceste vremuri tulburi în care patriotismul este luat în derâdere, iar patrioţii sunt batjocoriţi de mafioţii burdihănoşi care nu se opresc din furat nici cât să asculte imnul naţional. La redefinirea noastră ca europeni de rangul I au contribuit fundamental Octavian Belu şi Mariana Bitang, două statui umblătoare, cărora pigmeii nu s-au sfiit să le dea câteva flegme la baza soclului în care sunt dăltuiţi. Aceşti sportivi minunaţi ne arată calea prin care România poate ieşi din marasm: lăsaţi profesioniştii să-şi facă treaba în toate domeniile şi vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decât atât! Respectaţi-i pe aceşti oameni, fiţi patrioţi ca şi ei, numai aşa putem urni căruţa din groapa istoriei. De fapt, aceşti mari antrenori nu sunt simpli oameni, ei sunt eroii timpului nostru, loviţi de atâtea ori pe nedrept de pigmeii care n-au produs în viaţa lor de nimic decât mătreaţă. La ei în cap creierul mare stă în locul creierului mic, iar în locul gol locuieşte o colonie de păduchi care din când în când încing câte-un baiaram pe acoperiş. De acolo i-au lovit, cu ura parazitului care se visează fluture, pe aceşti români autentici, aşa cum sunt lapidaţi toţi oamenii care reprezintă ceva prin ei înşişi în aceste vremuri de cumplită urgie în care competiţia valorilor a fost înlocuită cu întrecerea putorilor de partid şi de stat.
Noroc că mai există asemenea caractere. Avem o speranţă că nu-i totul pierdut. Astăzi, în mai 2014, patrioţii sunt singura şansă a României de a se salva, prin ea însăşi, din tomberonul istoriei.
EDITORIAL ''ARENA BUZOIANĂ''
19 mai 2014
luni, 12 mai 2014
O LUME NEBUNĂ, NEBUNĂ, NEBUNĂ...
Acum că femeia cu barbă şi push-up a câştigat lălăiala de la Copenhaga, nu mai rămâne nimic de spus despre fotbal fiindcă orice aş spune ar fi prea puţin. Mizeria lumii contemporane se revarsă din vidanja cu ecran plat sub forma unui bărbat care se crede femeie, dar care a uitat să năpârlească, şi a unor votanţi-melomani care se cred deschişi la minte în spiritul aşa zisei politici corecte, şi care ne prezintă anormalitatea ca pe un lucru absolut firesc, un mod de viaţă numai bun de urmat. Potrivit acestei teorii nu-i nimic mai normal pe lumea asta decât ca bărbaţii să-şi taie mandravelele, să se îmbrace în rochii-curcubeu şi să miaune precum cotoii castraţi ”Corul vânătorilor'' fără puşcă. Iar frumoasele femei ar trebui să-şi repună bărbile pe care şi le-au dat jos când au coborât din copaci şi, după ce i-au dat fraierului de Adam mărul de rigoare, au intrat la hair-stilistul Dârţă comandând cu voce guturală :''ras, tuns, frezat şi epilat inghinal''. După care să-şi comande nişte vibratoare din acacia şi să înţepe în stânga şi-n dreapta, la întâmplare, în căutarea timpului pierdut. Vi se pare că vorbesc prostii? Aşa este, dar parcă prea s-a întors lumea cu fundul, pardon, rectific, cu roatele în sus.
Ziceţi voi, cum poţi să mai scrii de papagalii fotbalului când poznele firii din muzică te duc cu gândul că data viitoare festivalul de manele numit Eurovision ar putea fi câştigat de o pisică care se crede câine şi latră la lună sprijinindu-se în piesa de colecţie care l-a făcut celebru pe un măgar, care măgar renunţase la obiect pentru că se simţea măgăriţă şi visa, de când era măgărel, să câştige festivalul de la Mamaia...
Mai poţi, în aceste condiţii, să te întrebi ce mai face Chiricheş, pe care proştii de la Totenham au plătit o căruţă de bani ca să-l admire cum se opune fără succes vântului din Bucureşti ,care-l bate şi din faţă şi din spate, vorba cântecului nouăzecist, şi-l apleacă la pământ, crăcănat şi abătut, ca pe orice alegător valah, în drum spre casă, după ultimul bairam electoral. Poţi, dar nu prea ştii ce să-ţi răspunzi, că n-ai de unde să-l iei. Te uiţi pe teren şi nu-l zăreşti printre jaloane, te benoclezi pe bancă şi nu e. Atunci unde să-l cauţi, la cârciumă? Nasol, la Londra sunt mai multe cârciumi decât fotbalişti şi-ar fi greu de găsit acest pui de dac născut din încrucişarea unui vas de Cucuteni cu un ţoi de ţuică. Talent înnăscut, va sfârşi speranţă, ca mai toţi românii cărora Dumnezeu le-a pus mâna-n cap fără un motiv precis. Atunci ai putea să te întrebi ce fac celelalte vedete ale Naţionalei, care orbecăie prin Europa de la o bancă de rezerve la alta. Dar n-are rost...
Şi-n această beznă tipic românească, de nicăieri s-a aprins o lumină. I se spune Simona Halep şi a ajuns să zboare deasupra lumii prin autopropulsie. E adevărat, o încurcau sânii, dar i-a ajustat prin metoda reducerii la absurdul românesc, spre indignarea vedetelor de silicon care poluează spaţiul public şi au în poşete, pe lângă ruj şi rimel, şi câteva petece de bicicletă, că nu poţi să ştii când te loveşte necazul şi până ajungi la vulcanizare se pot întâmpla multe.
În primul set, Simona i-a tras-o scurt Sharapovei, de-am sperat că e seara în care o să ne primim tezaurul înapoi. Dar n-a fost să fie. Pentru noi, oamenii care ne credem normali, durerea de duminică-n amurg a fost cât de cât suportabilă fiindcă pe draga noastră compatrioată a învins-o o tipă miştoacă. A fost un pas înainte, mai ales după coşmarul din seara precedentă când femeia cu barbă a culcat-o la podea pe Paula Seling, în numele căreia puteţi descoperi, fără prea mare efort, cheia succesului austriac.
Oricum, treaba cu rusoaica nu rămâne aşa, Simona trebuie să i-o tragă până va striga pe toate arenele lumii, cu vocea ei inconfundabilă, ''Basarabia e România''.
Şi dacă Sharapovei îi va trece prin căpşorul ăla plagiat din ''Lacul lebedelor'', să se retragă înainte de a face reparaţia istorică, o rog să sune la redacţie, cu taxă inversă. Poate facem câteva seturi de adio.
12 mai 2014
editorial''Arena Buzoiană''
Ziceţi voi, cum poţi să mai scrii de papagalii fotbalului când poznele firii din muzică te duc cu gândul că data viitoare festivalul de manele numit Eurovision ar putea fi câştigat de o pisică care se crede câine şi latră la lună sprijinindu-se în piesa de colecţie care l-a făcut celebru pe un măgar, care măgar renunţase la obiect pentru că se simţea măgăriţă şi visa, de când era măgărel, să câştige festivalul de la Mamaia...
Mai poţi, în aceste condiţii, să te întrebi ce mai face Chiricheş, pe care proştii de la Totenham au plătit o căruţă de bani ca să-l admire cum se opune fără succes vântului din Bucureşti ,care-l bate şi din faţă şi din spate, vorba cântecului nouăzecist, şi-l apleacă la pământ, crăcănat şi abătut, ca pe orice alegător valah, în drum spre casă, după ultimul bairam electoral. Poţi, dar nu prea ştii ce să-ţi răspunzi, că n-ai de unde să-l iei. Te uiţi pe teren şi nu-l zăreşti printre jaloane, te benoclezi pe bancă şi nu e. Atunci unde să-l cauţi, la cârciumă? Nasol, la Londra sunt mai multe cârciumi decât fotbalişti şi-ar fi greu de găsit acest pui de dac născut din încrucişarea unui vas de Cucuteni cu un ţoi de ţuică. Talent înnăscut, va sfârşi speranţă, ca mai toţi românii cărora Dumnezeu le-a pus mâna-n cap fără un motiv precis. Atunci ai putea să te întrebi ce fac celelalte vedete ale Naţionalei, care orbecăie prin Europa de la o bancă de rezerve la alta. Dar n-are rost...
Şi-n această beznă tipic românească, de nicăieri s-a aprins o lumină. I se spune Simona Halep şi a ajuns să zboare deasupra lumii prin autopropulsie. E adevărat, o încurcau sânii, dar i-a ajustat prin metoda reducerii la absurdul românesc, spre indignarea vedetelor de silicon care poluează spaţiul public şi au în poşete, pe lângă ruj şi rimel, şi câteva petece de bicicletă, că nu poţi să ştii când te loveşte necazul şi până ajungi la vulcanizare se pot întâmpla multe.
În primul set, Simona i-a tras-o scurt Sharapovei, de-am sperat că e seara în care o să ne primim tezaurul înapoi. Dar n-a fost să fie. Pentru noi, oamenii care ne credem normali, durerea de duminică-n amurg a fost cât de cât suportabilă fiindcă pe draga noastră compatrioată a învins-o o tipă miştoacă. A fost un pas înainte, mai ales după coşmarul din seara precedentă când femeia cu barbă a culcat-o la podea pe Paula Seling, în numele căreia puteţi descoperi, fără prea mare efort, cheia succesului austriac.
Oricum, treaba cu rusoaica nu rămâne aşa, Simona trebuie să i-o tragă până va striga pe toate arenele lumii, cu vocea ei inconfundabilă, ''Basarabia e România''.
Şi dacă Sharapovei îi va trece prin căpşorul ăla plagiat din ''Lacul lebedelor'', să se retragă înainte de a face reparaţia istorică, o rog să sune la redacţie, cu taxă inversă. Poate facem câteva seturi de adio.
12 mai 2014
editorial''Arena Buzoiană''
luni, 5 mai 2014
A FOST SAU N-A FOST
Deşi plouă la greu şi se anunţă o recoltă bogată până şi la Vaslui, echipa de fotbal şi majorete o va lua spre Liga a doua în pas de manevră. Probabil Marele Agricultor n-are cui vinde atâta haleală ştiindu-se faptul că în zonă băutura-i de bază, potolul e un moft de care s-ar lipsi fără regrete dacă pârdalnicul de organism ar funcţiona numai cu înmiresmatul carmol şi cu extrasul de pufoaică. Dar nu poţi să le ai pe toate, ştiţi cum se spune la ţară, e imposibil să fii şi cu bucatele în pod şi cu sufletul în rai.
Aşa că urmaşii plăieşilor lui Ştefan cel Mare - care le-au blocat de mai multe ori traseul turcilor spre Liga Campionilor, pe polonezi i-au pus la jug să le are o nouă arenă numită'' Dumbrava Roşie'', iar ungurilor le-au dat clanţă, nu din răutate ci din obişnuinţă - vor lua iarăşi drumul pribegiei.Vor juca pe doi mici şi o damigeană de genocid cu alde Târlungeni şi Gloria Buzău, prin gropile negre ale istoriei contemporane a fotbalului.Tot va fi un plus câtă vreme mercenarii Vasluiului n-au mai primit nimic de la conducerea clubului, alta decât Adrian Porumboiu, care s-a retras de ceva vreme din hârtii, deşi în spaţiul public s-a manifestat permanent ca stăpânul plantaţiei. Firea autoritaristă a fostului arbitru cu multe semne de mirare pe fluier, l-a făcut să-şi aducă jucători de toate tipurile, el însuşi fiind din rasa bălţata românească antedecembristă, cu scopul vădit de a-i pune la muncă, fenomen extrem de hulit pe plaiurile mioritice, şi de a-i umili public la ore de maximă audienţă cu celebri filozofi de pe la Digi 1, care se trag direct din Socrate, via Dumitru Graur, ca Mutu din etnobotanice.
Nu l-a interesat să construiască ceva durabil, a vrut doar să le arate meltenilor cât e de bogat şi că, în secolul XXI, încă mai există stăpâni de sclavi. Ar fi vrut şi oleacă de glorie, ca să nu mai râdă fi-su de el. Dacă n-aţi văzut filmul ''Porumboiu, adjectiv'', sau cam aşa ceva, Vasluiul e ciorba aia lungă şi fără gust pe care o leorbăia personajul principal fără să se sature. Evident, flămând de glorie, la final s-a întrebat: ''A fost sau n-a fost Vasluiul în Liga I ''.
Vorba lui Hamlet din Beceni: asta-i întrebarea...
5 mai 2014
editorial ARENA BUZOIANĂ
Aşa că urmaşii plăieşilor lui Ştefan cel Mare - care le-au blocat de mai multe ori traseul turcilor spre Liga Campionilor, pe polonezi i-au pus la jug să le are o nouă arenă numită'' Dumbrava Roşie'', iar ungurilor le-au dat clanţă, nu din răutate ci din obişnuinţă - vor lua iarăşi drumul pribegiei.Vor juca pe doi mici şi o damigeană de genocid cu alde Târlungeni şi Gloria Buzău, prin gropile negre ale istoriei contemporane a fotbalului.Tot va fi un plus câtă vreme mercenarii Vasluiului n-au mai primit nimic de la conducerea clubului, alta decât Adrian Porumboiu, care s-a retras de ceva vreme din hârtii, deşi în spaţiul public s-a manifestat permanent ca stăpânul plantaţiei. Firea autoritaristă a fostului arbitru cu multe semne de mirare pe fluier, l-a făcut să-şi aducă jucători de toate tipurile, el însuşi fiind din rasa bălţata românească antedecembristă, cu scopul vădit de a-i pune la muncă, fenomen extrem de hulit pe plaiurile mioritice, şi de a-i umili public la ore de maximă audienţă cu celebri filozofi de pe la Digi 1, care se trag direct din Socrate, via Dumitru Graur, ca Mutu din etnobotanice.
Nu l-a interesat să construiască ceva durabil, a vrut doar să le arate meltenilor cât e de bogat şi că, în secolul XXI, încă mai există stăpâni de sclavi. Ar fi vrut şi oleacă de glorie, ca să nu mai râdă fi-su de el. Dacă n-aţi văzut filmul ''Porumboiu, adjectiv'', sau cam aşa ceva, Vasluiul e ciorba aia lungă şi fără gust pe care o leorbăia personajul principal fără să se sature. Evident, flămând de glorie, la final s-a întrebat: ''A fost sau n-a fost Vasluiul în Liga I ''.
Vorba lui Hamlet din Beceni: asta-i întrebarea...
5 mai 2014
editorial ARENA BUZOIANĂ
Abonați-vă la:
Postări (Atom)