Ideile iluministe nu-i dădeau pace Mariei Tereza, o bâzâiau cât era ziulica de lungă. Așa că împărăteasa Austriei l-a trimis pe fi-su, cât de cât simpaticul Iosif al II-lea, unul din cei 14 copii ai distinsei creaturi, să mai facă câte un foc de tabără prin Transilvania că i s-a părut că românii sunt batjocoriți la greu de maghiari, sași și secui. Iosif a vizitat regimentele grănicerești, înființate de generalul Buccow, guvernatorul Transilvaniei din perioada 1762-1766, și a constatat că românilor le plăcea că nu mai sunt iobagi, că ascultă numai de armată și că pot desfășura mai relaxați activitățile tradiționale - oieritul, țuicăritul, porcăitul - prin munții de margine ori pe terenurile expropiate ce formau patrimoniul grăniceresc. Nu a părut surprins că tot mai mulți valahi vor să se facă grăniceri pentru că în civilie, care pe atunci se numea iobăgie, viața era nașpa. Păi iobagii ajunseseră de practicau patru zile pe săptămână robota, adică munca în folosul nobilului, de nu mai aveau timp de nimic altceva. Că, în realitate, alea patru zile deveniseră șase, chiar dacă împărăteasa, jumătate naivă, jumătate ipocrită, credea că sunt doar două, după cum ea însăși stabilise între două partide de procreație. Nobilii au considerat că-i mai bine să le adauge p-alea două la cele patru dinainte stabilite de ei și-astfel sclavia-i gata. În plus, iobagii trebuiau să le facă daruri nobililor de cel puțin trei ori pe an sau ori de câte ori aveau barosanii chef de chermeze. Iobagii îndeplineau sarcini publice ordinare, extraordinare și nemaipomenite (construcții de drumuri și poduri, cărăușie) și plăteau taxe și impozite care mai de care mai haioase și mai nemiloase.
Drepturile civile, cu excepția dreptului la muncă neplătită neîntreruptă, erau un fel de bancuri proaste. Până în 1783 nici nu se puteau căsători fără acceptul nobilului care, de cele mai multe ori, cu voie sau fără voie, lua și mireasa la ștangă câteva stații. Nu era neapărat o cutumă, era mai degrabă o plăcere pe care nobilul nu și-o putea refuza. Și ca să nu se întâmple d-alea nefăcute, iobagilor le era interzis să poarte arme. Umilința atinsese cote inumane, maghiarii se pricepeau al naibii de bine la treaba asta.
Așa se face că la prima sa vizită, cea din 1773, Iosif al II-lea a primit 19 000 de petiții din partea românilor cărora le-a răspuns cu formula ”oi căuta” fiindcă, zicea el, ”românii sunt cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai Transilvaniei”.
Spre indignarea națiunilor recepte, cum a rămas singur la butoane (1780) Iosif al II-lea a dat decretul de concivilitate (1781) prin care a desființat sistemul celor trei națiuni privilegiate care data hăt-hăt din 1437, și i-a încredințat oculistului Ioan Molnar misiunea de a organiza o formă de învățământ românesc. A stabilit ca limba germană să fie limbă oficială, fiindcă românilor, sârbilor și germanilor le pica greu la lingurică limba maghiară. Din acest moment românii au început să-l considere pe Iosif al II-lea și împăratul lor. Dar cum reformele nu prea erau puse în aplicare, ba, mai mult, apăsarea cotidiană se accentua, condițiile unei revolte devastatoare creșteau constant. Într-o primă fază s-au luat de la băutură.
La 24 mai 1782, la Câmpeni, țăranii maltratați de slugile concesionarilor de băuturi spirtoase se revoltă, îi bat bine pe bișnițari și le sparg butoaiele de pileală contrafăcută. Pedepsirea vinovaților și a nevinovaților este drastică: 23 de primari și prelați sunt condamnați la până 100 de lovituri de baston, executate cu precizie milimetrică de față cu un public avid de senzații tari, dar și la închisoare (până la doi ani de căciulă), 5 țărani sunt condamnați la moarte iar despăgubirile sunt fixate la 8708,49 florini, deși paguba fusese de doar 343,41 florini! A fost o afacere în care lăcomia evreilor s-a împletit perfect cu câinoșenia ungurilor. Printre cei vizați de pedepse a fost și Horea, dar a reușit s-o șteargă la timp. De unde se poate trage concluzia, de altminteri istorică în esența ei, că și în vremea aceea fuga, pe cât era de rușinoasă, pe atât era de sănătoasă. Acum nu știu cu ce viteză o ardeau ardelenii, cert este că Horea era un sprinter înnăscut.
Profitând de extinderea drepturilor de înscriere în regimentele grănicerești, în ianuarie 1784, 81 de comune se înscriu ca să scape de crunta iobăgie. Temându-se că nu mai are cine să robotească din zori și până în seară pe moșiile lor, ca să stea ei la căldurică, îmbuibați și satisfăcuți, maghiarii suspendă înscrierile. A fost picătura care a umplut paharul cu palincă. Nici măcar cântecele lui Vasile (Ursu) Nicola, adică Horea, în etate de 54 de ani, nu i-au mai putut tempera pe iobagi. Deși fusese de patru ori la împăratul Iosif al II-lea, în 1779, 1780, 1782 și 1783 (decembrie)-1784 (mai), nu reușise să obțină cu adevărat decât promisiuni deșarte. Ultima dată a fost primit pe 1 aprilie 1784, dar abia pe 13 aprilie împăratul ordonă guvernului transilvan să respecte drepturile comunelor și să-i elibereze pe cei închiși. Horea a mai înțeles că împăratul n-ar avea nimic împotrivă dacă ar face niscaiva focuri de tabără pe la castelele grofilor că și pe el îl cam deranjau figurile lor. Dar acea discuție ar fi rămas între cei doi, neexistând niciun martor care să o confirme ulterior. Și dacă ar fi existat, ar fi dispărut fără urmă fiindcă așa sunt împărații, mai secretoși. Și chiar uită ce spun când lucrurile o iau în altă direcție decât prognozaseră ei. E posibil să fi uitat ce-a spus la băutură, cert este că Iosif observase și la vizita lui din 1783 că pe nobilii maghiari din Ardeal îi cam doare la bască de reformele imperiale.
Căpitanii lui Horea din Albac au fost Cloșca (Ion Oargă) din Cărpiniș, în etate de 37 de ani, care-l însoțise în primele trei călătorii la Viena, și Crișan (Marcu Giurgiu), de 52 de ani, din localitatea Vaca, din Țara Zarandului, om de acțiune, adept al principiului aristotelic ”ori la bal, ori la spital”. De altminteri, la 31 octombrie 1784, la biserica din Mesteacăn convoacă circa 600 de țărani din ținuturile Zarandului, Hunedoarei și Munții Abrudului și-i informează că Horea a venit cu ordin de la Iosif al II-lea ca iobagii să se înscrie în regimentele grănicerești și ca robota să fie stabilită la o zi pe săptămână. Și aia plătită! Popa confirmă cele spuse de Crișan iar oamenii jură să îndeplinească dorințele împăratului. Care erau de fapt ale lor, că pe spusele împăraților nu poți să pui prea multă bază. Ei sunt profesioniștii speranțelor deșarte.
A doua zi, la 1 noiembrie, la Curechiu, începe cu adevărat distracția. Cei doi subprefecți, trimiși să-l aresteze pe Crișan, sunt uciși în prezența soldaților dezarmați cu repeziciune de răsculați. Cale de întoarcere nu mai era, răscoala se aprinde cu repeziciune.
La 2 noiembrie 1784, Crișan le cere țăranilor să-i ”stingă” pe nobili și să le împartă bunurile fiindcă asta e dorința drăguțului de împărat. Revolta ia viteză, castelele grofilor ard într-o veselie, numai că la Deva țăranii o iau pe cocoașă. 56 dintre ei sunt decapitați și aruncați în groapa comună pe care și-o săpaseră în prealabil. Nu de bunăvoie, ci împinși de la spate de dorința arzătoare de răzbunare a grofilor. O constatare tristă: grănicerii care apăraseră Deva erau tot români!
Pe celălalt flanc, Horea și Cloșca iau Câmpenii, Abrudul și Roșia, ocazie cu care au botezat în ritul ortodox 1122 de unguri. Că, după cum bine știți, religia e opiumul popoarelor și pe timp de pace și pe timp de război. Sau mai ales.
La Bucium, primarul îl arestează pe Horea, dar acesta este eliberat de tânărul Ionuț Dandea aflat în fruntea unei cete de peizani. Răscoala cuprinde Țara Hațegului, Sibiul, Clujul, Aradul și s-ar fi întins peste tot dacă la 12 noiembrie răsculații n-ar fi făcut greșala de a încheia armistițiul ”de 8 zile”, dându-le timp nobililor să se organizeze.
Pe 11 noiembrie, văzând că distracția riscă să schimbe radical o stare de lucruri, împăratul dă o patentă imperială dezmințind că răscoala se face cu voia sa. Ba mai mult, îi trimite pe fruntașii românilor, atât cei religioși cât și pe intelectuali (reprezentați de Ioan Molnar), ca să-i potolească pe răzvrătiți. Constatând că Horea nu glumește și cere desființarea nobilimii, împărțirea pământului, taxarea tuturor locuitorilor și alte chestiuni iluministe, proclamă insurecția nobilimii și ridicarea ei la luptă pentru a scăpa țara de pericolul desființării. După trei bătălii câștigate de răsculați, urmează alte două în urma cărora nobilii ies pe plus.
La 14 decembrie, la două zile după înfrângerea de la Câmpeni, Horea hotărăște să-i trimită pe oameni pe la casele lor, cu gândul să o ia de la capăt în primăvara următoare dacă împăratul nu intervine în favoarea lor. El, împreună cu Cloșca, este însoțit de mulțime până la Albac, după care se ascunde în pădurea Scorucetului, singura soluție la îndemână în condițiile în care refuzase amnistia generală din 30 noiembrie 1784. Trădat de pădurarul Anton Melzer, la 27 decembrie 1784, este prins prin vicleșug de 7 țărani români din Râul Mare, consăteni cu Horea, ispitiți de premiul de 300 de galbeni și de eliberarea din iobăgie. Ghidându-se după urmele din zăpadă, aceștia l-au găsit pe Nicolae Cristea, straja lui Horea, și l-au silit să le spună locul unde se afla căpetenia răscoalei. Ajunși la coliba acestuia și fiind primiți ca vechi cunoștințe și chiar prieteni, s-au plâns că umblă după vânat pentru cătanele împărătești și că sunt aproape înghețați. Horea i-a poftit lângă foc, să se încălzească și să mănânce ceva. Aceștia s-au așezat strategic în spatele celor doi conducători și, la un semnal prestabilit, s-au năpustit asupra lor, i-au strâns de gât și i-au legat. Într-un moment de neatenție, Horea a reușit să-și bage mâinile în sân și să arunce niște hârtii în foc. Asupra lor nu s-au găsit decât 6 florini (la Cloșca), lăncile și puștile. Cloșca avea și două pistoale pe care nu a mai apucat să le folosească. De teamă să nu fie descoperiți de oamenii de încredere ai lui Horea, ”frații lui de cruce”, i-au dus la o stână mai îndepărtată de unde au fost preluați de cătanele staționate la Abrud. Sunt încarcerați la Alba Iulia de unde sunt scoși periodic și plimbați prin satele Transilvaniei prădate de răsculați, în căruțe descoperite, pe un ger de crăpau pietrele, doar în cămăși, cu lanțuri la mâini și la picioare, cu scopul nobil de a băga spaima în iobăgime.
La 30 ianuarie, 9 țărani din Cărpiniș și din Saza-Lupșa, în frunte cu popa Moise, îl prind pe Crișan, care, la 13 februarie 1785, în închisoare, se sinucide cu nojițele de la opinci.
Horea și Cloșca sunt condamnați la tragerea pe roată, cea mai cumplită pedeapsă a vremii. Sentința este executată cu simț de răspundere la 28 februarie 1785 pe câmpul numit ”La furci” de lângă Alba Iulia, în fața a 6000 de țărani aduși, sub diferite pretexte, toate mincinoase, din 419 comune. Români erau doar 2515, restul erau fani ai filmelor de groază, mari consumatori de carne crudă. De data asta Cloșca a jucat rolul principal, primind 20 de lovituri de la călăul Grancsa Attila, un țigan ungur, zdrobindu-i-se cu mare și sadică pricepere fiecare oscior, pornind de la fluierele picioarelor și terminând cu coșul pieptului. Horea a fost executat rapid, primind cel mult șase lovituri deoarece contele Jankovici, conducătorul anchetei, ”bolnav de rac”, se plictisise deja. Lucrul le-a nemulțumit pe străbunicile Ciocciolinei care se topeau după execuții publice în grup. Acum nu mai știu dacă Horea a mai apucat să strige ”Mor pentru națiune” sau ”Mor pentru popor”, cert este că a murit. Trupurile au fost despicate în patru și împrăștiate pe la porțile cetăților ca să bage groaza în țărani și să nu mai facă gât la nobili.
Dar era prea târziu, Horea intrase deja în legendă și niciun român ardelean n-a uitat sacrificiul lui pentru neamul românesc. N-a avut nicio importanță că presa străină l-a numit ”Horea Rex Daciae”, că unele organizații masonice și l-au revendicat ca membru, eroul luase deja chipul fiecărui gorun din codrii transilvani.
Împăratul, pe care dacă ar fi avut l-ar fi mustrat conștiința, i-a lăsat pe nobili să se răzbune la greu (execuții sumare, strămutări, batjocură) după care a desființat iobăgia, la 22 august 1785, și le-a dat drept de pășunat moților care, totodată, puteau să facă și curături de lemne. Să nu mă înțelegeți greșit: nu moții pășunau, ci vitele lor! Din păcate, cu puțin timp înainte de moartea sa, la presiunile nobililor, Iosif al II-lea stabilește ordinea constituțională din 1780, ceea ce-i readuce pe români la stadiul de tolerați. Intelectualii, în frunte cu Petru Maior, Samuil Micu, Ioan Piuariu Molnar, Gheorghe Șincai și Iosif Meheși protestează în martie 1791 printr-o petiție trimisă prin poștă împăratului Leopold al II-lea. Pe Leopold îl doare la bască de Supplex Libellus Valachorum și-l trimite spre cercetare guvernului transilvan. La revolta maghiarilor, sașilor și secuilor, episcopul unit Ioan Bob răspunde cam cu jumătate de gură.
La 30 martie 1792, episcopii Ioan Bob și Gheorghe Adamovici trimit o petiție, numită ”a episcopilor ”, în care iau apărarea Supplexului, ceea ce are ca efect recunoașterea confesiunii ortodoxe.
Al treilea Supplex, trimis la 1 iulie 1792, este tratat cu sictir, totuși, aceste petiții au refăcut solidaritatea românească, inexistentă după răscoala lui Horea. Pentru că în timpul răscoalei mai marii ortodocșilor și uniților umblaseră cu cioara vopsită, fiind mai degrabă de partea puterii. Rolul de mediatori între nobili și răsculați l-au jucat atât de prost încât au primit trofeul ”Zmeura de aur” pentru cea mai jalnică interpretare. Ipocrizia este tipică pentru mai marii clerului din toată lumea creștină de când aceștia au descoperit că poți trăi foarte bine din vrăjeală și viclenie.
PROMOUȘĂN
Nici nu vă pot spune cum o ardeau românii în secolele XVII-XVIII, că o să vă cruciți! Dar până la urmă tot va trebui să o fac, ca să înțelegeți de ce suntem în halul ăsta. Așa că ochii cât cepele, adevărul vă calcă în picioare! Data viitoare o să înțelegeți cum a apărut șlagărul ”Să fii domn e lucru mare...”
6 februarie 2023
