Ieșiți din filmul vieții mele pe brânci
târâți-vă spre o altă adresă
îmi duc îngerul cu botniță-n lesă
prin hrubele secundei adânci
Și nu știe de ce-l duc benevol
de unde nu poate în veci să se-ntoarcă
îl urc cu fața în irisul-barcă
oceanul de fum îl va duce la pol
Mă va trage și pe mine pe gheață
ca pe-un stârv ciugulit de prădalnicii corbi
n-or să mă vadă martorii orbi
legat de-întuneric c-o ață
Rola color e de-un secol neștearsă
sonorul demult nu-l aud
se scutură-n sine decorul absurd
și îngerul plânge pe gheața nearsă
27 octombrie 2015
miercuri, 28 octombrie 2015
Păsări cu aripi de împrumut
Sunt păsări care zboară cu aripi de împrumut
se tem de înalt
nu ajung niciodată mai sus decât umbra
gândului de bazalt
Aripile de ceară se aprind și se sting
simultan
bezmetice visuri se-ntind
ca un slow înghițit de platan
Nu pot să ajungă prea sus
sufletele înhățate de-asfalt
cerul nu se lasă sedus
decât de păsări cu zborul înalt
27 octombrie 2015
luni, 26 octombrie 2015
Elegia ultimului tren
Ultimul tren s-a pierdut pe calea ferată
acarii îl caută disperați prin trahee
în gară, pe o bancă, în loc de erată
cerșetorii de iluzii drenează trasee
Poate vor descoperi acea cale ascunsă
pe unde se strecoară amintirea neștearsă
ca o inimă de gloanțe străpunsă
dusă în piept de trenul de marfă
Lumina se-nchide în spasmele verii
pe crucea de foc ard reci inorogi
dincolo de pragul suprem al tăcerii
trec îngerii nopții, de suflet ologi
Tot caută marea s-ajungă la mal
mânată perfid de steaua polară
ecoul se zbate sub copite de cal
iar timpu-și întinde existența amară
Și printre macii ce-și caută zborul
ostatic tăcerii plantate-n erată
e un biet cerșetor de iubire-n decorul
prin care un tren a fugit cu calea ferată
26 octombrie 2015
acarii îl caută disperați prin trahee
în gară, pe o bancă, în loc de erată
cerșetorii de iluzii drenează trasee
Poate vor descoperi acea cale ascunsă
pe unde se strecoară amintirea neștearsă
ca o inimă de gloanțe străpunsă
dusă în piept de trenul de marfă
Lumina se-nchide în spasmele verii
pe crucea de foc ard reci inorogi
dincolo de pragul suprem al tăcerii
trec îngerii nopții, de suflet ologi
Tot caută marea s-ajungă la mal
mânată perfid de steaua polară
ecoul se zbate sub copite de cal
iar timpu-și întinde existența amară
Și printre macii ce-și caută zborul
ostatic tăcerii plantate-n erată
e un biet cerșetor de iubire-n decorul
prin care un tren a fugit cu calea ferată
26 octombrie 2015
Chipuri
Mi-am spart oglinda minții
și m-am împrăștiat într-o mie de cioburi
Te văd, umbro,
cum te oglindești
rătăcești printre ele însângerată
Sunt reci cuvintele
din hârtie creponată
Miros amintirile a hârtie de ziar arsă
și-o mie de chipuri se varsă
în arhetipuri
Mi-am spart oglinda inimii
și sângele fiecărui al o mielea chip
s-a îngropat în nisip
26 octombrie 2015
PE CULMILE DISPERĂRII
De-o eternitate și ceva România dă ora exactă în gimnastică. De fapt, o dădea... Și când spui gimnastică, oricât ai fi de tăntălău, te gândești automat, ca în experimentul Pavlov, la Nadia Comăneci. Nu a fost prima medaliată din istorie a României și nici măcar nu mai e cea mai medaliată româncă, dar ea e unică.
De la exercițiile perfecte de la Montreal (1976), care au întors tabela electronică cu roatele-n sus, lăsând-o să mai studieze legile fizicii și matematica distractivă, toată omenirea și-a întors ocheanele curioase spre România. Nu numai pentru că din țara imperfecțiunii, a lui ”lasă, mă, că merge și așa!”, a apărut cineva care-și făcea treaba până la capăt, care-i dădea un nou sens mișcării de revoluție din acest sport atât de frumos, ci și pentru că îngenuncheasem Rusia. Mă rog, URSS, ceea ce era și mai bine fiindcă nepoții lui Stalin și Ion Iliescu puseseră caraba lor grea pe gimnastică atât de apăsat încât ceilalți competitori abia mai gângureau de tristețe, ridicând sfioși două dește-n sus. Exact p-alea pe care le scoseseră din nas.
Evident că sovieticii au înghițit cu noduri afrontul româncei și și-au demis conducerea tehnică care le adusese nenumărate succesuri, vorba Elenei din Troia, fiica lui Priampism. Pentru ei locul doi era nașpa. Erau în stare să renunțe la crime și la Crimeea numai să fie nambăr oan, dacă înțelegeți ce vreau să spun cu atâta delicatețe.
Dar Nadia nu prea le-avea p-astea cu geopolitica și i-a surclasat ori de câte ori a putut, chiar și la ei acasă, la Olimpiada din 1980, când bagabonții i-au furat titlul la individual compus, acordându-i nota numai după ce a evoluat și Neli Kim, ca să-i poată fura ceasul, obicei tradițional prin acea parte de lume. (La fel a pățit-o și Ecaterina Szabo, patru ani mai târziu, la Olimpiada de la Los Angeles, când americanii i-au acordat titlul domnișoarei Mary Lou Retton. A se vedea că între ruși și americani nu-i nici o diferență când este vorba de interesul lor). Dar gloria Nadiei de a fi irepetabila zeitate a gimnasticii-fiind și declarată cea mai mare sportivă a secolului XX- nu i-au putut-o lua, cu toate tancurile lor îmbibate în alcool și formaldehidă (Habar n-am ce-i aia, dar îmi place cum sună!).
După Nadia au urmat alte prințese, alți fulgi de nea, pentru care a șterge de paianjeni tavanele marilor săli de sport ale lumii cu tricolorul, era floare la ureche. Ecaterina Szabo, Daniela Silivaș, Lavinia Miloșovici, Gina Gogean, Andreea Răducan, Maria Olaru, Simona Amânar, Monica Roșu, Cătălina Ponor, Sandra Izbașa și multe alte mari campioane, au asigurat supremația noastră în această artă, căreia nepricepuții îi zic sport, în care legile gravitației sunt niște mofturi, atunci când eleganța se îmbină cu forța, iar fiecare pas de domnișoară dintr-o trestie coboară.
Uite, și acum îmi dau lacrimile de crocodil când îmi amintesc cum la Olimpiada de la Sidney am văzut numai roșu, galben și albastru în fața ochilor fiindcă Andrea Răducan, Simona Amânar și Maria Olaru, aterizaseră din zborul lor către eternitate exact pe cele trei trepte ale podiumului. Asta nu le-a plăcut mai marilor forului mondial care au interzis ulterior ca să se mai califice în finală mai mult de două sportive dintr-o țară, indiferent de valoarea lor. I-au mai inventat și un caz de dopaj Andreei Răducan care luase un nurofen fiindcă-i curgea nasul. Bineînțeles că, ulterior, au scos nurofenul de pe lista substanțelor interzise.
Dar, de parcă n-aveam destui dușmani pe mapamondul lumii, ulceroșii din societatea românească, roși de propria micime, au început să sape la temelia cetății de la Deva unde cei mai titrați antrenori din istoria gimnasticii pregăteau după o rețetă proprie invincibila armadă. Efectul s-a văzut pe parcurs după ce creatorii de campioane s-au retras scârbiți, de mai multe ori, de la comandă, de nu mai știu nici ei ce sunt: antrenori sau porumbei voiajori...
Așa se face că după un milion de ani, România s-a clasat pe locul 13 la un Campionat Mondial, ratând calificarea directă la Olimpiadă, urmând să participe la un turneu de recalificare! E cam nasol, dar gimnastica românească este în aer și pare destinată unei aterizări forțate. Ticăloșii care au vrut cu orice preț să nu mai reprezentăm nimic pe harta planetei și-au atins scopul.
De acum, imaginea noastră n-o vor mai face grațioasele gimnaste, ci țiganii cerșetori, violatori și impostori care-și afișează etichete de români neaoși, urmași direcți de-ai lui Decebal, Traian și Parpanghel. Și o vor face atât de temeinic că nu vom mai putea scoate capul în lumea civilizată cel puțin 1000 de ani. Pentru că gimnastica, sportul care contrabalansa mareea neagră ce se scurge necontenit din spațiul carpato-danubiano-erotic prin canalele imunde ale lumii, este ținută la sol de niște humanoizi care ne aduc pe culmile disperării în fiecare zi a tragi-comicei noastre existențe.
Din păcate, se stinge o lume de poveste. Și odată cu ea se stinge și flacăra olimpică a acestui popor care ar fi putut fi sublim dacă atracția banalului n-ar fi fost înscrisă în gena sa.
26 octombrie 2015
editorial ARENA BUZOIANĂ
De la exercițiile perfecte de la Montreal (1976), care au întors tabela electronică cu roatele-n sus, lăsând-o să mai studieze legile fizicii și matematica distractivă, toată omenirea și-a întors ocheanele curioase spre România. Nu numai pentru că din țara imperfecțiunii, a lui ”lasă, mă, că merge și așa!”, a apărut cineva care-și făcea treaba până la capăt, care-i dădea un nou sens mișcării de revoluție din acest sport atât de frumos, ci și pentru că îngenuncheasem Rusia. Mă rog, URSS, ceea ce era și mai bine fiindcă nepoții lui Stalin și Ion Iliescu puseseră caraba lor grea pe gimnastică atât de apăsat încât ceilalți competitori abia mai gângureau de tristețe, ridicând sfioși două dește-n sus. Exact p-alea pe care le scoseseră din nas.
Evident că sovieticii au înghițit cu noduri afrontul româncei și și-au demis conducerea tehnică care le adusese nenumărate succesuri, vorba Elenei din Troia, fiica lui Priampism. Pentru ei locul doi era nașpa. Erau în stare să renunțe la crime și la Crimeea numai să fie nambăr oan, dacă înțelegeți ce vreau să spun cu atâta delicatețe.
Dar Nadia nu prea le-avea p-astea cu geopolitica și i-a surclasat ori de câte ori a putut, chiar și la ei acasă, la Olimpiada din 1980, când bagabonții i-au furat titlul la individual compus, acordându-i nota numai după ce a evoluat și Neli Kim, ca să-i poată fura ceasul, obicei tradițional prin acea parte de lume. (La fel a pățit-o și Ecaterina Szabo, patru ani mai târziu, la Olimpiada de la Los Angeles, când americanii i-au acordat titlul domnișoarei Mary Lou Retton. A se vedea că între ruși și americani nu-i nici o diferență când este vorba de interesul lor). Dar gloria Nadiei de a fi irepetabila zeitate a gimnasticii-fiind și declarată cea mai mare sportivă a secolului XX- nu i-au putut-o lua, cu toate tancurile lor îmbibate în alcool și formaldehidă (Habar n-am ce-i aia, dar îmi place cum sună!).
După Nadia au urmat alte prințese, alți fulgi de nea, pentru care a șterge de paianjeni tavanele marilor săli de sport ale lumii cu tricolorul, era floare la ureche. Ecaterina Szabo, Daniela Silivaș, Lavinia Miloșovici, Gina Gogean, Andreea Răducan, Maria Olaru, Simona Amânar, Monica Roșu, Cătălina Ponor, Sandra Izbașa și multe alte mari campioane, au asigurat supremația noastră în această artă, căreia nepricepuții îi zic sport, în care legile gravitației sunt niște mofturi, atunci când eleganța se îmbină cu forța, iar fiecare pas de domnișoară dintr-o trestie coboară.
Uite, și acum îmi dau lacrimile de crocodil când îmi amintesc cum la Olimpiada de la Sidney am văzut numai roșu, galben și albastru în fața ochilor fiindcă Andrea Răducan, Simona Amânar și Maria Olaru, aterizaseră din zborul lor către eternitate exact pe cele trei trepte ale podiumului. Asta nu le-a plăcut mai marilor forului mondial care au interzis ulterior ca să se mai califice în finală mai mult de două sportive dintr-o țară, indiferent de valoarea lor. I-au mai inventat și un caz de dopaj Andreei Răducan care luase un nurofen fiindcă-i curgea nasul. Bineînțeles că, ulterior, au scos nurofenul de pe lista substanțelor interzise.
Dar, de parcă n-aveam destui dușmani pe mapamondul lumii, ulceroșii din societatea românească, roși de propria micime, au început să sape la temelia cetății de la Deva unde cei mai titrați antrenori din istoria gimnasticii pregăteau după o rețetă proprie invincibila armadă. Efectul s-a văzut pe parcurs după ce creatorii de campioane s-au retras scârbiți, de mai multe ori, de la comandă, de nu mai știu nici ei ce sunt: antrenori sau porumbei voiajori...
Așa se face că după un milion de ani, România s-a clasat pe locul 13 la un Campionat Mondial, ratând calificarea directă la Olimpiadă, urmând să participe la un turneu de recalificare! E cam nasol, dar gimnastica românească este în aer și pare destinată unei aterizări forțate. Ticăloșii care au vrut cu orice preț să nu mai reprezentăm nimic pe harta planetei și-au atins scopul.
De acum, imaginea noastră n-o vor mai face grațioasele gimnaste, ci țiganii cerșetori, violatori și impostori care-și afișează etichete de români neaoși, urmași direcți de-ai lui Decebal, Traian și Parpanghel. Și o vor face atât de temeinic că nu vom mai putea scoate capul în lumea civilizată cel puțin 1000 de ani. Pentru că gimnastica, sportul care contrabalansa mareea neagră ce se scurge necontenit din spațiul carpato-danubiano-erotic prin canalele imunde ale lumii, este ținută la sol de niște humanoizi care ne aduc pe culmile disperării în fiecare zi a tragi-comicei noastre existențe.
Din păcate, se stinge o lume de poveste. Și odată cu ea se stinge și flacăra olimpică a acestui popor care ar fi putut fi sublim dacă atracția banalului n-ar fi fost înscrisă în gena sa.
26 octombrie 2015
editorial ARENA BUZOIANĂ
duminică, 25 octombrie 2015
Impresii de călătorie
Oamenii sunt mereu în căutare de ceva
aleargă ca secundele prin oră
dar mereu sunt în întârziere
Totuși, uneori, pe neașteptate,
se opresc din cursa către nicăieri
și pătrund șovăielnic în vis
Atunci se întreabă dacă nu cumva
sunt făcuți pentru altceva
decât pentru a fugi de ei înșiși
Și pentru o clipă smulsă cu forcepsul
din timpul care-i absoarbe cu voluptate
au impresia că sunt fericiți
După care,
seduși de chemări neștiute
se întorc pe orbita de zgură a sufletului
alergându-se ca secundele destrămate în oră
În urma lor rămân impresii de călătorie
pe care le macină cu sadism
malaxorul vieții de apoi
ca un aspirator de tristeți absolute-
pentru că oamenii sunt făcuți
din iluzii
25 octombrie 2015
Privește cerul...
Privește cerul! Pe-acolo-s pierdut
Știu că nu vezi printre gânduri pustii
După curcubeul acela trecut
Sunt eu-secvența de albastre stihii
Privește-ți inima! Am traversat-o cândva
Călător printr-un timp uitat dinadins
Umbra-mi s-a-ntins și ea undeva
Într-o lacrimă-n care sufletul s-a prelins
Privește marea! Se zbate-o corabie-n larg
Între gânduri de plecare surprinsă
Pescăruși de mătase în catarge se sparg
Holograma-i pe punte întinsă
Privește-o cum dispare tăcută-n ecou
Dusă pe brațe de relicve de gheață
Parcă se-aude-o chemare-n halou
E linia subțire dintre moarte și viață
Și totuși înainte de noaptea uitării
Înainte să-ncui cu-n lacăt misterul
Cuprinsă de febra final-a plecării
Privește-ți inima; ecoul ei e cerul...
25 octombrie 2015
Știu că nu vezi printre gânduri pustii
După curcubeul acela trecut
Sunt eu-secvența de albastre stihii
Privește-ți inima! Am traversat-o cândva
Călător printr-un timp uitat dinadins
Umbra-mi s-a-ntins și ea undeva
Într-o lacrimă-n care sufletul s-a prelins
Privește marea! Se zbate-o corabie-n larg
Între gânduri de plecare surprinsă
Pescăruși de mătase în catarge se sparg
Holograma-i pe punte întinsă
Privește-o cum dispare tăcută-n ecou
Dusă pe brațe de relicve de gheață
Parcă se-aude-o chemare-n halou
E linia subțire dintre moarte și viață
Și totuși înainte de noaptea uitării
Înainte să-ncui cu-n lacăt misterul
Cuprinsă de febra final-a plecării
Privește-ți inima; ecoul ei e cerul...
25 octombrie 2015
sâmbătă, 24 octombrie 2015
Femeile sunt sclavele noastre
Femeile sunt sclavele noastre,
le purtăm cu voluptate lanțurile
le curg lacrimi nesfârșite
inundând inimii șanțurile
Ne mint
ca niște medici bine-intenționați
rătăcim prin cosmos
bieți îngeri drogați
Ne ascund adevărul sticlos
strecurându-ne emoții în sistemul osos
Suntem jucării cioplite de barda inimii lor
retrăim fascinați alte vieți în decor
Pământul pe care-l călcăm miroase a trup de femeie
ne încuie uitarea într-un vis fără cheie
Ne-au intrat în trotuarele sufletului branțurile
femeile sunt sclavele noastre
le purtăm cu voluptate lanțurile
23 octombrie 2015
vineri, 23 octombrie 2015
Cine-ar mai putea să aibă grijă și de țara mea
Această țară a noastră, această țară
Frumoasă-i ca balada fugită din vioară
O bate viscolul hrănit cu sânge
Această țară a noastră întruna plânge
Că fiii ei sublimi sunt prea departe
Prin inimă trec SMS-uri moarte
Și-n nopțile ascunse pe sub stânci
O dor înstrăinările adânci
Sunt munții mai pustii decât Sahara
S-a împrăștiat în noaptea neagră țara
Câmpiile prizează orizontul
Iar stelele-și fixează-n iris ortul
Cât de frumoasă ești, cât de frumoasă!
De ce îți pleacă îngerii de-acasă?!
Dacă toți pleacă cine-ar mai putea
Să aibă grijă și de țara mea...
21 octombrie 2015
Frumoasă-i ca balada fugită din vioară
O bate viscolul hrănit cu sânge
Această țară a noastră întruna plânge
Că fiii ei sublimi sunt prea departe
Prin inimă trec SMS-uri moarte
Și-n nopțile ascunse pe sub stânci
O dor înstrăinările adânci
Sunt munții mai pustii decât Sahara
S-a împrăștiat în noaptea neagră țara
Câmpiile prizează orizontul
Iar stelele-și fixează-n iris ortul
Cât de frumoasă ești, cât de frumoasă!
De ce îți pleacă îngerii de-acasă?!
Dacă toți pleacă cine-ar mai putea
Să aibă grijă și de țara mea...
21 octombrie 2015
joi, 22 octombrie 2015
Liftul către Dumnezeu
Privesc scările. Se topesc într-un nor
Probabil duc mai departe
Nu le văd capătul, dar sunt așa de ușor
ca sufletul eliberat de trup, după moarte
Urc treaptă după treaptă. Nu-mi cer
nicio clipă de răgaz, nu mă simt obosit
Deasupra scărilor, undeva, în mister,
trebuie să fie cineva care cândva m-a iubit
Parcă nu-mi mai simt poverile-n spate
un curcubeu prin mine face drifturi
nu cred să fie acesta drumul către moarte;
toți morții s-au urcat în lifturi
Eu nu am lift, liftul sunt eu
și-mi urc scările inimii de unul singur
până când în anticamera lui Dumnezeu
voi sta în brațele tale, nesigur...
21 octombrie 2015
Probabil duc mai departe
Nu le văd capătul, dar sunt așa de ușor
ca sufletul eliberat de trup, după moarte
Urc treaptă după treaptă. Nu-mi cer
nicio clipă de răgaz, nu mă simt obosit
Deasupra scărilor, undeva, în mister,
trebuie să fie cineva care cândva m-a iubit
Parcă nu-mi mai simt poverile-n spate
un curcubeu prin mine face drifturi
nu cred să fie acesta drumul către moarte;
toți morții s-au urcat în lifturi
Eu nu am lift, liftul sunt eu
și-mi urc scările inimii de unul singur
până când în anticamera lui Dumnezeu
voi sta în brațele tale, nesigur...
21 octombrie 2015
miercuri, 21 octombrie 2015
Just walk away
Celine împrăștia stropii de ploaie prin parbriz
și-mi cădeau din suflet bucăți pe podea
nu credeam că îngerii mint
nu vroiam să văd realitatea inventând-o pe ea
Mi-am disecat timpul și-au căzut secundele
în palmele ei înrobitoare
Am fost atât de sincer
că la un moment dat s-au terminat cuvintele
dar ea era tot o pasăre călătoare
care-și acoperă sentimentele
cu veșmintele
Vorbea despre iubire fără să știe ce este iubirea
vorbea de zbor dar ea nu știa să zboare
pretindea că e nemuritoare
că ea a inventat nemurirea
dar nu era decât o maree captivă
într-o iluzie pe un țărm fără mare
Tot nisipul sărat mi l-a aruncat în ochii avizi
și-am început să văd cristale alcaline
am învățat-o să se uite în acele oglinzi
care creșteau cu fața spre mine
Dar ea nu era ceea ce am inventat din cuvinte
și am cioplit din trupul meu ars
nu era nici măcar proiecția oglinzii din minte
era doar o viperă ce mă invitase la vals
Nu i-am cerut niciodată nimic
nici măcar prin înserare să plece
nici să se preschimbe în acord de chitară
dar ea trecea ca o corabie rece
printr-o lună amară
Nu i-am cerut să-mi fie o lumină în port
că îi era teamă de singurătatea vaporului mort
se-ncolăcise de secunda mea și o strangula prefăcută
și-mi întindea paharul nevăzut de cucută
Se aude tăcerea cum plânge asumându-și o vină
plecările, chemările, se-nlănțuie-n surdină
și nu înțelegi de ce ești personaj de dramă
și n-ai putut să-ți depășești condiția umană
Și poate, cine știe, ai fi învățat să zbori
să nu te mai târăști ca o viperă, uneori
chiar dacă n-ai să știi vreodată ce-i sinceritatea
îți mulțumesc că n-ai avut răbdare să ne despartă moartea
Și astăzi știu că-n nicio dimineață
n-am să te-aștept să-mi tulburi frânturile de viață
niciun poem de-al meu n-o să-ți mai ducă trena
tu n-ai fost Lorelay, ai fost numai Lorena
Te-am scos definitiv din oase și din sânge
să-ți fie numai bine, și-n timpul ce se strânge
eu am să trec ca trenul din timpul celălalt
ai fost doar o himeră, cioplită din neant
Întoarce-te pe țărmul pe care astăzi plângi
și poate că din urmă vreodată-ai să te-ajungi
și o să-ți intri-n trup sedusă-n colți de lei
nu închide nici lumina: just walk away
21 octombrie 2015
luni, 19 octombrie 2015
Te-am așteptat, dar n-ai venit
Când se topeau în mine verile de dor
și-o vârstă infernală am împlinit
te așteptam să-mi spui doar somn ușor
Te-am așteptat, dar n-ai venit
Când toamna își tăia prin mine coridor
ducându-și păsările-n infinit
eu te-așteptam, iubito, în decor
Te-am așteptat, dar n-ai venit
Când pe deasupra lumii am vrut să zbor
din timpul deznădejdii de granit
de-ai fi venit, n-aș fi știut să mor
Te-am așteptat, dar n-ai venit
Și când mă voi topi înșelător
și-n lumea fără tine voi păși
nemaiștiind ce-nseamnă dor
n-am să te-aștept, dar vei veni
19 octombrie 2015
și-o vârstă infernală am împlinit
te așteptam să-mi spui doar somn ușor
Te-am așteptat, dar n-ai venit
Când toamna își tăia prin mine coridor
ducându-și păsările-n infinit
eu te-așteptam, iubito, în decor
Te-am așteptat, dar n-ai venit
Când pe deasupra lumii am vrut să zbor
din timpul deznădejdii de granit
de-ai fi venit, n-aș fi știut să mor
Te-am așteptat, dar n-ai venit
Și când mă voi topi înșelător
și-n lumea fără tine voi păși
nemaiștiind ce-nseamnă dor
n-am să te-aștept, dar vei veni
19 octombrie 2015
În căutarea lui Ulise
Încă-l mai caut pe Ulise
marea mă cheamă sadică-ndărăt
îmi car timpu-n spinare cât mai pot
încătușat ca un damnat în vise
Pe insula aceea unde-s nimfe
n-a mai rămas decât aroma de cenușă
în suflet se trântește câte-o ușă
chemări nu se aud, demult sunt stinse
Corabia ce plânge-o recidivă
mai poartă rana vechiului catarg
auzul, tobe alcaline-l sparg
s-au sinucis zeițele-n derivă
Am traversat prin mine Europa
tot căutând secretul absolut
Ulise și-a ascuns plecarea-n lut
strivit de dor adânc de Penelopa
19 octombrie 2015
marea mă cheamă sadică-ndărăt
îmi car timpu-n spinare cât mai pot
încătușat ca un damnat în vise
Pe insula aceea unde-s nimfe
n-a mai rămas decât aroma de cenușă
în suflet se trântește câte-o ușă
chemări nu se aud, demult sunt stinse
Corabia ce plânge-o recidivă
mai poartă rana vechiului catarg
auzul, tobe alcaline-l sparg
s-au sinucis zeițele-n derivă
Am traversat prin mine Europa
tot căutând secretul absolut
Ulise și-a ascuns plecarea-n lut
strivit de dor adânc de Penelopa
19 octombrie 2015
Nu mi-ai dat voie cu tine de mână să plec
M-am abandonat pe o corabie de cristal
ce se învârtea dusă de vânturi sălbatice
toate desfrunzirile mele hepatice
mă îndepărtau de inima uitată pe mal
I-am spus: hai, să ne oprim pe insule indecente
să le spunem băștinașilor o poveste ațoasă
când te-or vedea cât ești de frumoasă
o să-ți picteze chipul inocent pe perete
Să înfruntăm mareele fără teama de-înec
să ne ascundem de lumea barbară
Dar tu m-ai privit prin oglinda amară
nu mi-ai dat voie cu tine de mână să plec
M-ai încuiat în corabia răstignită pe pânze
de unde te întorceai solitară-n trecut
mă dureau evadările și tu ai știut
că-n locul inimii ți se zbat niște frunze
Și-ntr-un final ai spart timpu-ntre noi
și marea s-a înecat la ultimul etaj
abandonat pe luna intrată în sevraj
tu ai plecat prin cosmos înapoi
Și toată dezertarea mi-a destrămat ființa
îi simt gustul sărat până-n plămâni
zadarnic rămășițele-mi aduni
că ai ucis definitiv credința
19 octombrie 2015
ce se învârtea dusă de vânturi sălbatice
toate desfrunzirile mele hepatice
mă îndepărtau de inima uitată pe mal
I-am spus: hai, să ne oprim pe insule indecente
să le spunem băștinașilor o poveste ațoasă
când te-or vedea cât ești de frumoasă
o să-ți picteze chipul inocent pe perete
Să înfruntăm mareele fără teama de-înec
să ne ascundem de lumea barbară
Dar tu m-ai privit prin oglinda amară
nu mi-ai dat voie cu tine de mână să plec
M-ai încuiat în corabia răstignită pe pânze
de unde te întorceai solitară-n trecut
mă dureau evadările și tu ai știut
că-n locul inimii ți se zbat niște frunze
Și-ntr-un final ai spart timpu-ntre noi
și marea s-a înecat la ultimul etaj
abandonat pe luna intrată în sevraj
tu ai plecat prin cosmos înapoi
Și toată dezertarea mi-a destrămat ființa
îi simt gustul sărat până-n plămâni
zadarnic rămășițele-mi aduni
că ai ucis definitiv credința
19 octombrie 2015
SPRE SUD
Băi, aceștia, știți cum s-a inventat pamfletul? Nu știți? Nici eu. Oricum, cred că la băutură; n-a mai avut consumatorul cu cine să se certe, că partenerii făceau nani pe sub masă, și a început să scrie cu pixul din dotare. Sau cu ața de la mămăligă, nu pot să presupun exact...
Dar rugbyul aveți habar cum a apărut? Nu, nu de la băutură, stați jos c-am să vă explic.
Într-o zi oarecare, la un meci de soccer (nu vă traduc, mai puneți mâna și pe carte!), un student ofticos a luat mingea în brațe și i-a tras un șut de-a deturnat păsările călătoare de pe traseul obișnuit. Ăilalți l-au luat la poceală și din grămada aia dezorganizată a ieșit târâș-grăpiș un nou sport de echipă, care îmbină utilul cu plăcutul, adică alergătura după balonul oval cu cafteala sub centură. Vedeți ce simplu a fost? Data viitoare, dacă sunteți cuminți, o să vă explic cum s-a inventat jocul numit de intelectuali ”lapte gros”. Nu mai știe nimeni, e un secret mai mare decât ce-a îngropat pisica sub piramida lui Keops...
Teoretic, la rugby, ca și la bătaie, se pricepe toată lumea, însă mari practicieni sunt găliganii din emisfera sudică. Că aproape numai ei câștigă Cupa Mondială. Nu vă mai povestesc că anul ăsta nu le-au permis europenilor să ajungă nici măcar în semifinale, unde se joacă de-a bărbații adevărați Noua Zeelandă, Africa de Sud, Australia și Argentina.
Eu, ca de obicei, țin cu Argentina, dar am senzația că va fi o finală între Australia și Noua Zeelandă pe care o vor câștiga dilimanii cu haka-haka, fată vaca. Acum să nu vă apucați să jucați la pariuri și să deveniți milionari, că banii mulți nu e buni: prostește și îndobitocește, după cum s-ar exprima vreun scriitor de penitenciar. Dar cred că știți asta că trăiți în România averilor nemuncite în care tot ce ai furat, rămâne bun furat. Și, ca bonus, ajungi și demnitar al statului la taclale, de unde, din când în când, te ia DNA-ul la o plimbărică, la o filmărică, ca să ostoiască setea de dreptate a prostimii: medici, profesori, alți lucrători cu mapa. Ălora cu sapa nu le pasă, lor le e bine așa, iar hoții e modelul lor în viața asta sperând ca în viața veșnică să se întoarcă roata și să le ia locul.
Dar rugbyul e un sport prea bărbătesc ca să mă irosesc scriind despre curvele politice. Aici totul e pe față, nu pe (din)dos.
Admirând confruntarea superbă dintre Argentina și Irlanda, ori cea dintre Australia și Scoția (35-34, cu o lovitură de pedeapsă transformată în ultimul minut de urmașii lui James Cook), mă întrebam de ce stejarii noștri de plută nu pot să sprinteze ca ăia, că sunt crescuți după deranjul din 1989 și au mâncat și banane nu numai salam de Sibiu cu soia. Românii par niște muncitori silitori, calificați la locul de muncă. Trag la galere 12 cu 24, dar n-au zvâcnirea aia de turnir medieval care face tot farmecul acestui joc. Bine, nu mai comentăm faptul că sunt bucuroși de nu se poate povesti când iau bătaie la mai puțin de 30 de puncte!
Când, din greșeală, au bătut Canada la un punct (15 la 14), ziceai că l-au luat pe Dumnezeu de un picior să-i arate Vulcanii Noroioși.
Ei sunt dovada irefutabilă ( e un cuvânt civilizat, dar, dacă nu credeți, puteți să râdeți ca Guvernul de profesori!) că nu ne tragem din geto-daci. Prietenii mei, dacologii, ar trebui să-și dea două palme cu piciorul în oglinda retrovizoare și să facă săpături mai adânci sub babele din Bucegi, că treaba-i proastă.
Norocul nostru proverbial a fost că la această ediție n-am jucat cu vreo echipă din emisfera australă, că la ora asta eram haliți cu frunze de stejar cu tot. Și fără muștar de Tecuci. A picat, în schimb, sora noastră Franța, care după ce ne-a săpat temeinic la rădăcină, a fost tocată mărunt de Noua Zeelandă și aruncată în Tamisa, de-au început peștii de pe maluri să vorbească franțuzește, mânca-ți-aș ...
Asta mi-a adus aminte de un meci al echipei de rugby ”Contactoare” Buzău, înființată prin strădania prințului Ghica, în care Popișteanu, Capmare și Haralambie Dumitraș (da, da, actualul șef al federației) făceau instrucție de front cu adversarii din prima ligă valorică, pe stadionul ”Gloria”, sub ochii mei aproape uimiți. În acele momente ale adolescenței mele rebele mă întrebam cu encefalul minții cam pe ce post aș putea juca. Dar, după cum arătam - ca-n baladele cu haiduci nemâncați, adică tras printr-un inel de cotoarbă - doar postul Paștelui mi se potrivea, așa că n-am trădat fotbalul. Spre nefericirea fundașilor (când eram june) și a arbitrilor (când erau proști!).
Acestea fiind spuse, închei amintindu-le rugbiștilor români un citat din Platon de la Șuchea: ”din stejar, stejar răsare, din iubire, disperare...” Hai că n-ați înțeles nimic! Adio și-un praz verde! Ne vedem la antipozi...
19 octombrie 2015
editorial ARENA BUZOIANĂ
Dar rugbyul aveți habar cum a apărut? Nu, nu de la băutură, stați jos c-am să vă explic.
Într-o zi oarecare, la un meci de soccer (nu vă traduc, mai puneți mâna și pe carte!), un student ofticos a luat mingea în brațe și i-a tras un șut de-a deturnat păsările călătoare de pe traseul obișnuit. Ăilalți l-au luat la poceală și din grămada aia dezorganizată a ieșit târâș-grăpiș un nou sport de echipă, care îmbină utilul cu plăcutul, adică alergătura după balonul oval cu cafteala sub centură. Vedeți ce simplu a fost? Data viitoare, dacă sunteți cuminți, o să vă explic cum s-a inventat jocul numit de intelectuali ”lapte gros”. Nu mai știe nimeni, e un secret mai mare decât ce-a îngropat pisica sub piramida lui Keops...
Teoretic, la rugby, ca și la bătaie, se pricepe toată lumea, însă mari practicieni sunt găliganii din emisfera sudică. Că aproape numai ei câștigă Cupa Mondială. Nu vă mai povestesc că anul ăsta nu le-au permis europenilor să ajungă nici măcar în semifinale, unde se joacă de-a bărbații adevărați Noua Zeelandă, Africa de Sud, Australia și Argentina.
Eu, ca de obicei, țin cu Argentina, dar am senzația că va fi o finală între Australia și Noua Zeelandă pe care o vor câștiga dilimanii cu haka-haka, fată vaca. Acum să nu vă apucați să jucați la pariuri și să deveniți milionari, că banii mulți nu e buni: prostește și îndobitocește, după cum s-ar exprima vreun scriitor de penitenciar. Dar cred că știți asta că trăiți în România averilor nemuncite în care tot ce ai furat, rămâne bun furat. Și, ca bonus, ajungi și demnitar al statului la taclale, de unde, din când în când, te ia DNA-ul la o plimbărică, la o filmărică, ca să ostoiască setea de dreptate a prostimii: medici, profesori, alți lucrători cu mapa. Ălora cu sapa nu le pasă, lor le e bine așa, iar hoții e modelul lor în viața asta sperând ca în viața veșnică să se întoarcă roata și să le ia locul.
Dar rugbyul e un sport prea bărbătesc ca să mă irosesc scriind despre curvele politice. Aici totul e pe față, nu pe (din)dos.
Admirând confruntarea superbă dintre Argentina și Irlanda, ori cea dintre Australia și Scoția (35-34, cu o lovitură de pedeapsă transformată în ultimul minut de urmașii lui James Cook), mă întrebam de ce stejarii noștri de plută nu pot să sprinteze ca ăia, că sunt crescuți după deranjul din 1989 și au mâncat și banane nu numai salam de Sibiu cu soia. Românii par niște muncitori silitori, calificați la locul de muncă. Trag la galere 12 cu 24, dar n-au zvâcnirea aia de turnir medieval care face tot farmecul acestui joc. Bine, nu mai comentăm faptul că sunt bucuroși de nu se poate povesti când iau bătaie la mai puțin de 30 de puncte!
Când, din greșeală, au bătut Canada la un punct (15 la 14), ziceai că l-au luat pe Dumnezeu de un picior să-i arate Vulcanii Noroioși.
Ei sunt dovada irefutabilă ( e un cuvânt civilizat, dar, dacă nu credeți, puteți să râdeți ca Guvernul de profesori!) că nu ne tragem din geto-daci. Prietenii mei, dacologii, ar trebui să-și dea două palme cu piciorul în oglinda retrovizoare și să facă săpături mai adânci sub babele din Bucegi, că treaba-i proastă.
Norocul nostru proverbial a fost că la această ediție n-am jucat cu vreo echipă din emisfera australă, că la ora asta eram haliți cu frunze de stejar cu tot. Și fără muștar de Tecuci. A picat, în schimb, sora noastră Franța, care după ce ne-a săpat temeinic la rădăcină, a fost tocată mărunt de Noua Zeelandă și aruncată în Tamisa, de-au început peștii de pe maluri să vorbească franțuzește, mânca-ți-aș ...
Asta mi-a adus aminte de un meci al echipei de rugby ”Contactoare” Buzău, înființată prin strădania prințului Ghica, în care Popișteanu, Capmare și Haralambie Dumitraș (da, da, actualul șef al federației) făceau instrucție de front cu adversarii din prima ligă valorică, pe stadionul ”Gloria”, sub ochii mei aproape uimiți. În acele momente ale adolescenței mele rebele mă întrebam cu encefalul minții cam pe ce post aș putea juca. Dar, după cum arătam - ca-n baladele cu haiduci nemâncați, adică tras printr-un inel de cotoarbă - doar postul Paștelui mi se potrivea, așa că n-am trădat fotbalul. Spre nefericirea fundașilor (când eram june) și a arbitrilor (când erau proști!).
Acestea fiind spuse, închei amintindu-le rugbiștilor români un citat din Platon de la Șuchea: ”din stejar, stejar răsare, din iubire, disperare...” Hai că n-ați înțeles nimic! Adio și-un praz verde! Ne vedem la antipozi...
19 octombrie 2015
editorial ARENA BUZOIANĂ
sâmbătă, 17 octombrie 2015
Ninge ca în visul din care am plecat
Ninge ca-ntr-un vis din care am plecat
ninge cu metempsihoze
cântă la chitară îngerul drogat
răvășit de vechile psihoze
Ninge ca-ntr-un vis din care am plecat
nu mai știu de unde să m-adun
sania de fum a dezertat
cântă la trompetă Moș Crăciun
Îi răspunde-n strană alt nebun frumos
ce-și ține pianul rezemat de-un gând
toată orchestra nopții mi-a intrat în os
și nu o să-mi iasă sigur prea curând
Mă uit după mine și parcă m-aud
cum îmi cânt prohodu-n grindă atârnat
Polul Nord îmi pare că e Polul Sud
ninge ca în visul din care-am plecat
17 octombrie 2015
ninge cu metempsihoze
cântă la chitară îngerul drogat
răvășit de vechile psihoze
Ninge ca-ntr-un vis din care am plecat
nu mai știu de unde să m-adun
sania de fum a dezertat
cântă la trompetă Moș Crăciun
Îi răspunde-n strană alt nebun frumos
ce-și ține pianul rezemat de-un gând
toată orchestra nopții mi-a intrat în os
și nu o să-mi iasă sigur prea curând
Mă uit după mine și parcă m-aud
cum îmi cânt prohodu-n grindă atârnat
Polul Nord îmi pare că e Polul Sud
ninge ca în visul din care-am plecat
17 octombrie 2015
E timpul să îi punem punct
E timpul să îi punem punct
acestei drame în prea multe acte
chiar dacă-n mine viscolul s-a rupt
e prea târziu și tu ești prea departe
Și nici nu cred c-or să te doară
aceste semne stinse de mirare
tu ai fugit cu tot cu vară
în altă existență-ntâmplătoare
Nu ți-a păsat deloc de celălalt
și ai urmat un alt parcurs
ca un păianjen pregătit de salt
pe lângă inimi putrede te-ai scurs
E totul clar în naufragiul trist
deși n-am vrut să recunosc sentința
și dacă mâine încă mai exist
o să îmi ard pe rug ființa
să nu-mi mai fie dor de tine
să nu-mi mai fii fatalul drog
și-n toate înserările canine
să nu-mi mai plângă sufletul olog
Și-i prea târziu și tu ești prea departe
și chiar dacă nu știu ca să te uit
acestei drame în prea multe acte
e timpul să îi punem punct
17 octombrie 2015
acestei drame în prea multe acte
chiar dacă-n mine viscolul s-a rupt
e prea târziu și tu ești prea departe
Și nici nu cred c-or să te doară
aceste semne stinse de mirare
tu ai fugit cu tot cu vară
în altă existență-ntâmplătoare
Nu ți-a păsat deloc de celălalt
și ai urmat un alt parcurs
ca un păianjen pregătit de salt
pe lângă inimi putrede te-ai scurs
E totul clar în naufragiul trist
deși n-am vrut să recunosc sentința
și dacă mâine încă mai exist
o să îmi ard pe rug ființa
să nu-mi mai fie dor de tine
să nu-mi mai fii fatalul drog
și-n toate înserările canine
să nu-mi mai plângă sufletul olog
Și-i prea târziu și tu ești prea departe
și chiar dacă nu știu ca să te uit
acestei drame în prea multe acte
e timpul să îi punem punct
17 octombrie 2015
Dincolo de iubire...
Am încercat să îmblânzesc neantul
și-am pus în lanțuri marea de smarald
pe care-n flăcări albatroșii ard
eu sunt tot eu, numai tu crezi că-s altul
Și tremură de nerăbdare-n amintire
frunza de plop ce te-a urmat plângând
tu ai uitat: dincolo de iubire
e doar pustiul nopților curgând
Și cine-i vinovat n-o să se știe-n veci
că nu sunt tribunale absolute
ne-or ninge ierni cu fluturi reci
și printre existențele trecute
nu vom găsi probabil niciun drum
din spuma mării s-o ivi cenușă
poate doar vântul ispitit de fum
va mai trânti în univers vreo ușă
Iar noi eram, iubito, atât de tineri
că nici secunda nu era întreagă
și n-o să înțeleagă niciodată nimeni
de ce din lanțuri marea se dezleagă
Ne săruta și tălpile asfaltul
și-o muzică ne tot clona perfid
am încercat să îmblânzesc neantul
și-n mine cu un lacăt să te-nchid
Dar tu, răpusă de-nserări, n-ai vrut
și ți-ai ascuns corabia în larg
doar marea-nșelătoare a știut
nu pot s-o iert și sufletul i-l sparg
Și am să-l strâng bucată cu bucată
și-l leg cu lanțuri veșnice de ger
să nu mai poată dezerta vreodată
oricât aș fi de trist și efemer...
17 octombrie 2015
și-am pus în lanțuri marea de smarald
pe care-n flăcări albatroșii ard
eu sunt tot eu, numai tu crezi că-s altul
Și tremură de nerăbdare-n amintire
frunza de plop ce te-a urmat plângând
tu ai uitat: dincolo de iubire
e doar pustiul nopților curgând
Și cine-i vinovat n-o să se știe-n veci
că nu sunt tribunale absolute
ne-or ninge ierni cu fluturi reci
și printre existențele trecute
nu vom găsi probabil niciun drum
din spuma mării s-o ivi cenușă
poate doar vântul ispitit de fum
va mai trânti în univers vreo ușă
Iar noi eram, iubito, atât de tineri
că nici secunda nu era întreagă
și n-o să înțeleagă niciodată nimeni
de ce din lanțuri marea se dezleagă
Ne săruta și tălpile asfaltul
și-o muzică ne tot clona perfid
am încercat să îmblânzesc neantul
și-n mine cu un lacăt să te-nchid
Dar tu, răpusă de-nserări, n-ai vrut
și ți-ai ascuns corabia în larg
doar marea-nșelătoare a știut
nu pot s-o iert și sufletul i-l sparg
Și am să-l strâng bucată cu bucată
și-l leg cu lanțuri veșnice de ger
să nu mai poată dezerta vreodată
oricât aș fi de trist și efemer...
17 octombrie 2015
Să nu mai fii singur prin golul din tine
Lacrimile nu mai cad în avatar
se preling prin aortă ca o lavă nestinsă
ecoul umbrei cu privirea surprinsă
mă-ntinde pe rugul timpului de mortar
E un tragic festin în decor
și mă caut de absolut ca Ulise
doare năprasnic evadarea din vise
în care ai fost doar un simplu actor
jucând nemurirea pe o frunză în vaier
cu propriul tău dor înhățat de himeră
iubirea de fapt este unica sferă
și-n urma-i respiri numai goluri de aer
și treci pe sub cosmos spre mările-adânci
ca o corabie strânsă-n perfuzii
povara de-a duce în suflet iluzii
e o pedeapsă pentru timpul de-atunci
când ai înfruntat spaime haine
pentr-un chip de femeie din vieți paralele
cioplit din albastre ninsori și lalele
să nu mai fii singur prin golul din tine
17 octombrie 2015
se preling prin aortă ca o lavă nestinsă
ecoul umbrei cu privirea surprinsă
mă-ntinde pe rugul timpului de mortar
E un tragic festin în decor
și mă caut de absolut ca Ulise
doare năprasnic evadarea din vise
în care ai fost doar un simplu actor
jucând nemurirea pe o frunză în vaier
cu propriul tău dor înhățat de himeră
iubirea de fapt este unica sferă
și-n urma-i respiri numai goluri de aer
și treci pe sub cosmos spre mările-adânci
ca o corabie strânsă-n perfuzii
povara de-a duce în suflet iluzii
e o pedeapsă pentru timpul de-atunci
când ai înfruntat spaime haine
pentr-un chip de femeie din vieți paralele
cioplit din albastre ninsori și lalele
să nu mai fii singur prin golul din tine
17 octombrie 2015
Vânătoare de fluturi
M-am întors în timp dinadins
pe un inorog evadat din taifun
m-a îmbrățișat universul surprins:
bine-ai venit, negustorule de lumină și fum
Pe unde ai fost de n-a știut nimeni
de tine de când nevăzut ai plecat?
Magellan de nisip cu morții tăi tineri
în ce oglindă diformă te-ai înecat?
Am fost prin neant căutând fericirea
păsări m-au purtat în oasele lor
câteodată mă izbea cu o bardă iubirea
doar atunci puteam prin oglindă să zbor
să fiu mirare în ochiul de înger
și cânt unduios destrămat în eter
pluteam ca un vis prin raiul nesincer
albastrul îmi era prizonier
Eram vânătorul enigmatic de fluturi
cu arc de bărbat și pas de copil
tristețea fugise răvășită din gânduri
iar ora era o femeie vernil
Și i-am dat aripi și i-am dat chip
și-n ceasul de aur am uitat-o închisă
până când s-a prefăcut în nisip
și marea a plâns ca o biată proscrisă
Mi-am luat sufletul irosit în spinare
să-l apăr de demonii timpului hoți
prin amintire am plecat la vânătoare
dar fluturii zburaseră toți
17 octombrie 2015
pe un inorog evadat din taifun
m-a îmbrățișat universul surprins:
bine-ai venit, negustorule de lumină și fum
Pe unde ai fost de n-a știut nimeni
de tine de când nevăzut ai plecat?
Magellan de nisip cu morții tăi tineri
în ce oglindă diformă te-ai înecat?
Am fost prin neant căutând fericirea
păsări m-au purtat în oasele lor
câteodată mă izbea cu o bardă iubirea
doar atunci puteam prin oglindă să zbor
să fiu mirare în ochiul de înger
și cânt unduios destrămat în eter
pluteam ca un vis prin raiul nesincer
albastrul îmi era prizonier
Eram vânătorul enigmatic de fluturi
cu arc de bărbat și pas de copil
tristețea fugise răvășită din gânduri
iar ora era o femeie vernil
Și i-am dat aripi și i-am dat chip
și-n ceasul de aur am uitat-o închisă
până când s-a prefăcut în nisip
și marea a plâns ca o biată proscrisă
Mi-am luat sufletul irosit în spinare
să-l apăr de demonii timpului hoți
prin amintire am plecat la vânătoare
dar fluturii zburaseră toți
17 octombrie 2015
vineri, 16 octombrie 2015
Eu sunt văzduh
Eu sunt un copac
în care păsările călătoare
se cuibăresc când plouă
Eu sunt o stâncă
pe care marea se alintă
până la uitarea de sine
Eu sun un cer
pe care luna se agață
de teama atracției gravitaționale
Eu sunt o noapte
pe care bufnița o strânge la piept
promițându-i
că nu se va mai ascunde niciodată
Eu sunt aerul
pe care-l respiră fluturii inventați
de risipirile de sine
Eu sunt marea enigmă a vieții mele
pe care surâsul tău
a spart-o cu ciocanul pneumatic
Și m-am împrăștiat, căutându-te,
în jos și-n sus..
Eu sunt văzduh
16 octombrie 2015
Toți vom sfârși striviți de propriile vise
Cu toții vom sfârși striviți de propriile vise
ce vor ucide-n noi omul frumos
cădem din lașitate în abise
corăbii naufragiate ne strigă în os
Trupul nostru nu e decât refugiul
în care se adăpostesc spaimele
când ai intrat ai înlăturat giulgiul
ce-mi sufocase tainele
Când din mine-n tăcere te-ai smuls
și-ai fugit cu tot timpul în sud
viscolul ca un glonț a pătruns
și iarna polară din nou o aud
prin sufletul meu ce-ți fusese refugiu
când te amenințau infernale abise
peste omul frumos plutește un giulgiu
toți vom sfârși striviți de propriile vise
15 octombrie 2015
ce vor ucide-n noi omul frumos
cădem din lașitate în abise
corăbii naufragiate ne strigă în os
Trupul nostru nu e decât refugiul
în care se adăpostesc spaimele
când ai intrat ai înlăturat giulgiul
ce-mi sufocase tainele
Când din mine-n tăcere te-ai smuls
și-ai fugit cu tot timpul în sud
viscolul ca un glonț a pătruns
și iarna polară din nou o aud
prin sufletul meu ce-ți fusese refugiu
când te amenințau infernale abise
peste omul frumos plutește un giulgiu
toți vom sfârși striviți de propriile vise
15 octombrie 2015
joi, 15 octombrie 2015
Cel ce-i născut să zboare, nu se va târî niciodată pe jos
Cel născut să zboare cu aripi de lumină
prin universul pierdut în idee
e primul vinovat fără vină
că tu nu ai aripi de înger, femeie
Timpul nu e decât infernalul protest
pentru ridurile striate-ale minții
trupul e ultimul manifest
prin cenușa în care ne cheamă părinții
Căderile în păcat, întâmplătoare,
surpă oglinzi în omul frumos
cel ce-i născut prin cosmos să zboare
nu va merge niciodată pe jos
Chiar dacă voi îl vedeți noaptea, poate,
inima cât un munte peste mare cărând
vă duce lașitățile toate
și nu se mai întoarce curând
Și voi ați putea asemeni să-i fiți
de n-ați mai trăi precum cariul în lemn
lumescul blestem din voi de-l striviți
să treceți prin viață cu sufletul demn
Să nu mai fiți prada înșelătoare
fiarelor ce vă bântuie fantomatice-n os
Cel ce-i născut prin sânge să zboare
nu se va târî niciodată pe jos
14 octombrie 2015
prin universul pierdut în idee
e primul vinovat fără vină
că tu nu ai aripi de înger, femeie
Timpul nu e decât infernalul protest
pentru ridurile striate-ale minții
trupul e ultimul manifest
prin cenușa în care ne cheamă părinții
Căderile în păcat, întâmplătoare,
surpă oglinzi în omul frumos
cel ce-i născut prin cosmos să zboare
nu va merge niciodată pe jos
Chiar dacă voi îl vedeți noaptea, poate,
inima cât un munte peste mare cărând
vă duce lașitățile toate
și nu se mai întoarce curând
Și voi ați putea asemeni să-i fiți
de n-ați mai trăi precum cariul în lemn
lumescul blestem din voi de-l striviți
să treceți prin viață cu sufletul demn
Să nu mai fiți prada înșelătoare
fiarelor ce vă bântuie fantomatice-n os
Cel ce-i născut prin sânge să zboare
nu se va târî niciodată pe jos
14 octombrie 2015
marți, 13 octombrie 2015
Dincolo de singurătate
Toate poveștile tale vorbesc despre singurătate
și când îți aduni umbra din ochii păsărilor
și când dai universul cu pleoapele la o parte
Zidurile cetății se îmbrățișează și-mi strivesc sufletul
și din streșinile ochilor se scurg păsări călătoare
parcă le-aud cum îmi înghit urletul
Toate poveștile mele vorbesc despre tristețe
despre gânduri neduse până la capăt
despre îngeri fără trasee precise
despre plecări, trădări, naufragii și vise
despre femeile de fum, despre iluzii
despre-o inimă cu ferestrele-nchise
Toate poveștile noastre vorbesc despre mirări
despre speranțe bătute cu tesla-n văzduh
despre teama de a fi noi înșine
despre umbre nevăzute și despre uitări
Uite, vântul acela care sparge-n retină o fereastră
cu-n surâs nemaivăzut până acum
e ultima frontieră albastră
dincolo de laserul privirii nu mai e niciun drum
Și noi ne amăgim că-n viitoarea nenăscută amintire
dincolo de singurătate e iubire...
13 octombrie 2015
și când îți aduni umbra din ochii păsărilor
și când dai universul cu pleoapele la o parte
Zidurile cetății se îmbrățișează și-mi strivesc sufletul
și din streșinile ochilor se scurg păsări călătoare
parcă le-aud cum îmi înghit urletul
Toate poveștile mele vorbesc despre tristețe
despre gânduri neduse până la capăt
despre îngeri fără trasee precise
despre plecări, trădări, naufragii și vise
despre femeile de fum, despre iluzii
despre-o inimă cu ferestrele-nchise
Toate poveștile noastre vorbesc despre mirări
despre speranțe bătute cu tesla-n văzduh
despre teama de a fi noi înșine
despre umbre nevăzute și despre uitări
Uite, vântul acela care sparge-n retină o fereastră
cu-n surâs nemaivăzut până acum
e ultima frontieră albastră
dincolo de laserul privirii nu mai e niciun drum
Și noi ne amăgim că-n viitoarea nenăscută amintire
dincolo de singurătate e iubire...
13 octombrie 2015
Păsări plecând
Se duc undeva spre apus
parcă fugind de lumină
poate cunosc undeva un punct de sprijin
unde nu îngheață zborul
și viața n-are gust de mătrăgună
Acolo poate mai e ceva de spus
iar inocența nu se zdrobește de lună
Și totuși acele păsări care pleacă
lovindu-se de aer
precum corăbiile de stânci
hrănite cu frunze și vaier
ar putea întârzia ideea de cădere
de s-ar agăța de albastrul
încuiat în uitările adânci
și-n nopțile de tăcere
Secundele ar bate ritmul înapoi
dinspre mine înspre tine
și toamna ar fugi ca un șarpe
din amândoi
Ar plânge copacii liniile acele nesfârșite
trasate de păsări plecând
strivite
de ecoul umbrei iubite în gând
16 octombrie 1992
13 octombrie 2015
luni, 12 octombrie 2015
DE LA BUDA LA BUDESCU
Așa cum am prezis încă de la facerea lumii fotbalistice, ca să nu aveți palpitații la pitpalac, România s-a calificat la Euro 2016 încă de la tragerea la sorți. E adevărat, a trebuit să facă și formalitatea de a se prezenta la meciuri, dar, târâș-grăpiș, a reușit să acumuleze punctele necesare care să nu-mi contrazică profeția de tipul ”v-am spus eu, măi, fraierilor!”.
Am terminat pe locul doi din cea mai slabă grupă de calificare din câte au existat vreodată în Calea Lactee și în galaxiile limitrofe. Căci dacă din toate selecționatele s-ar alege cei mai buni jucători -vorba vine - nu s-ar încropi de-o echipă care să-i țină piept unei forțe a sportului cu bășica de porc umplută cu grăunțe din campionatul județean de fotbal pe imaș. Nu e așa? Spuneți-mi voi un nume de jucător semnificativ care a evoluat în această grupă a morții pasiunii pentru balonul rotund! Nu vă mai căutați prin creierii capului că e inutil. Am scotocit eu și n-am găsit nimic.
Dar până la urmă nu trebuie să ne plângem că noi românii avem vorba aia de spirit cu ”prost să fii, noroc să ai!” Da, uite că, în sfârșit, am avut și noroc. Nu ca grecii care, cândva, au câștigat Campionatul European, dar la halul în care arată Naționala de figuranți a României putem spune că am luat premiul cel mare la 6 din 49.
Păi dacă în meciul cu hocheiștii finlandezi ne-a salvat arbitrul scoțian care a fost atât de zgârcit încât nu le-a dat oaspeților un penalty mai clar decât luminița de la coada calului, cu pescarii din Feroe, ca să-i liniștească pe vecinii noștri aflați cu posteriorul între Buda și Pesta, a apărut Budescu - care jucase doar 76 de minute în această campanie de descalificare morală - și cu niște execuții de urlă și acum câinii în Giurgiu a pus bomboana pe coliva calificării. Pardon, cireașa de pe mort. Sau de pe tort, cine să mai descâlcească meandrele concretului!
Și dacă nu va fi o minune până la vară, când, evident, va fi mai cald decât acum, iar jucătorii români se-ntind precum râmele la soare printre meduze siliconate, va fi jale la europene. Tudor Gheorghe să-și pregătească cobza că nu vom câștiga niciun meci decât în eventualitatea, puțin probabilă, să nu se prezinte adversarii. Totuși, avem șansa să scoatem niște scoruri albe dacă vom juca cu Albania, Islanda și Țara Galilor. Sau Irlanda de Nord.
Vedeți cam ce trupe de glumeți se prezintă la Paris, unde orice câine cât de mic poartă-n coadă gaura de la covrig?! Bine, atunci înțelegeți că această calificare nu-i vreo mare scofală câtă vreme aproape jumătate dintre țările Europei merg voioase la Turneul Final. Ba unele, mai ale dracului, își trimit trei echipe... Sfârâiala e ce faci acolo, nu că ai ajuns cum-necum la destinație. Dacă în 1984, turneul la care Lucescu a dus Naționala avea 8 (opt) echipe, acum sunt de trei ori mai multe. Și de cinci ori mai slabe.
Pe partea ailaltă a baricadei, apărătorii glorioasei armade române ar putea argumenta că România e o forță... defensivă, neprimind decât două goluri. Și alea acasă, din curtoazie și tradiționala ospitalitate românească. Dar nu e meritul organizării de joc, ci este consecința tragerii la sorți. Adversarii ăștia erau la fel ca noi; impotenți în atac și norocoși în apărare. România a marcat în zece meciuri mai puține goluri decât a dat Petrolul Berca cu temuta echipă din Vadu Pași. Și mai mult decât ea n-a marcat decât Irlanda de Nord...
Mai ofensivi mi s-au părut feroezii, dar ăștia, având servici, nu prea veneau cu toții la meciuri. Care era la pescuit, care zicea că se retrage la țară. Ba pe unul, căsătorit mai de curând, nu l-a mai lăsat nevasta să mai joace că venea acasă ca vai de el; și cotonogit și obosit. Și,vorba ei: ”toată ziua minge, minge, noaptea nu mai poate ...ninge( N-am găsit altă rimă, dar voi o s-o găsiți sigur. Exemple: frige, împinge, linge...). Și la femeile nordului dacă nu le ninge des în bătătură pleacă la pescuit prin noaptea polară și dezechilibrează ecosistemul. Cică fierbințeala asta ar fi principala cauză a încălzirii globale.
Nu vă mai povestesc și despre fotbalistul-chelner care a zis că nu joacă împotriva României câtă vreme Mutu e în activitate...
Așa că nu vă aprindeți prea tare că nu s-a realizat vreo mare performanță. E un lucru aproape normal, în condițiile date. Numai că nouă ne-a fost întotdeauna cumplit de greu să fim normali. Și dacă nu venea un anormal ca Budescu, pe care-l doare-n freză de parametrii generalului de operetă, iar ne cânta Mozart de la Vâlcea ”Serenadă pentru pian și fluierul piciorului care a uitat să dea gol....”
11 octombrie 2015
editorial ARENA BUZOIANĂ
Am terminat pe locul doi din cea mai slabă grupă de calificare din câte au existat vreodată în Calea Lactee și în galaxiile limitrofe. Căci dacă din toate selecționatele s-ar alege cei mai buni jucători -vorba vine - nu s-ar încropi de-o echipă care să-i țină piept unei forțe a sportului cu bășica de porc umplută cu grăunțe din campionatul județean de fotbal pe imaș. Nu e așa? Spuneți-mi voi un nume de jucător semnificativ care a evoluat în această grupă a morții pasiunii pentru balonul rotund! Nu vă mai căutați prin creierii capului că e inutil. Am scotocit eu și n-am găsit nimic.
Dar până la urmă nu trebuie să ne plângem că noi românii avem vorba aia de spirit cu ”prost să fii, noroc să ai!” Da, uite că, în sfârșit, am avut și noroc. Nu ca grecii care, cândva, au câștigat Campionatul European, dar la halul în care arată Naționala de figuranți a României putem spune că am luat premiul cel mare la 6 din 49.
Păi dacă în meciul cu hocheiștii finlandezi ne-a salvat arbitrul scoțian care a fost atât de zgârcit încât nu le-a dat oaspeților un penalty mai clar decât luminița de la coada calului, cu pescarii din Feroe, ca să-i liniștească pe vecinii noștri aflați cu posteriorul între Buda și Pesta, a apărut Budescu - care jucase doar 76 de minute în această campanie de descalificare morală - și cu niște execuții de urlă și acum câinii în Giurgiu a pus bomboana pe coliva calificării. Pardon, cireașa de pe mort. Sau de pe tort, cine să mai descâlcească meandrele concretului!
Și dacă nu va fi o minune până la vară, când, evident, va fi mai cald decât acum, iar jucătorii români se-ntind precum râmele la soare printre meduze siliconate, va fi jale la europene. Tudor Gheorghe să-și pregătească cobza că nu vom câștiga niciun meci decât în eventualitatea, puțin probabilă, să nu se prezinte adversarii. Totuși, avem șansa să scoatem niște scoruri albe dacă vom juca cu Albania, Islanda și Țara Galilor. Sau Irlanda de Nord.
Vedeți cam ce trupe de glumeți se prezintă la Paris, unde orice câine cât de mic poartă-n coadă gaura de la covrig?! Bine, atunci înțelegeți că această calificare nu-i vreo mare scofală câtă vreme aproape jumătate dintre țările Europei merg voioase la Turneul Final. Ba unele, mai ale dracului, își trimit trei echipe... Sfârâiala e ce faci acolo, nu că ai ajuns cum-necum la destinație. Dacă în 1984, turneul la care Lucescu a dus Naționala avea 8 (opt) echipe, acum sunt de trei ori mai multe. Și de cinci ori mai slabe.
Pe partea ailaltă a baricadei, apărătorii glorioasei armade române ar putea argumenta că România e o forță... defensivă, neprimind decât două goluri. Și alea acasă, din curtoazie și tradiționala ospitalitate românească. Dar nu e meritul organizării de joc, ci este consecința tragerii la sorți. Adversarii ăștia erau la fel ca noi; impotenți în atac și norocoși în apărare. România a marcat în zece meciuri mai puține goluri decât a dat Petrolul Berca cu temuta echipă din Vadu Pași. Și mai mult decât ea n-a marcat decât Irlanda de Nord...
Mai ofensivi mi s-au părut feroezii, dar ăștia, având servici, nu prea veneau cu toții la meciuri. Care era la pescuit, care zicea că se retrage la țară. Ba pe unul, căsătorit mai de curând, nu l-a mai lăsat nevasta să mai joace că venea acasă ca vai de el; și cotonogit și obosit. Și,vorba ei: ”toată ziua minge, minge, noaptea nu mai poate ...ninge( N-am găsit altă rimă, dar voi o s-o găsiți sigur. Exemple: frige, împinge, linge...). Și la femeile nordului dacă nu le ninge des în bătătură pleacă la pescuit prin noaptea polară și dezechilibrează ecosistemul. Cică fierbințeala asta ar fi principala cauză a încălzirii globale.
Nu vă mai povestesc și despre fotbalistul-chelner care a zis că nu joacă împotriva României câtă vreme Mutu e în activitate...
Așa că nu vă aprindeți prea tare că nu s-a realizat vreo mare performanță. E un lucru aproape normal, în condițiile date. Numai că nouă ne-a fost întotdeauna cumplit de greu să fim normali. Și dacă nu venea un anormal ca Budescu, pe care-l doare-n freză de parametrii generalului de operetă, iar ne cânta Mozart de la Vâlcea ”Serenadă pentru pian și fluierul piciorului care a uitat să dea gol....”
11 octombrie 2015
editorial ARENA BUZOIANĂ
duminică, 11 octombrie 2015
Frunzele
Vezi cum vine toamna dintr-odată
ca un vis de noapte nesfârșit?
Vezi cum vine toamna dintr-odată
și-mi cad frunzele spre asfințit?
Vezi cum pică frunzele-n decor
ca o naștere involuntară?
Ești aici și nu...Într-adevăr
pică frunzele strivite de vioară
Vezi cum se zbate-un țipăt de cocor
iluzii pierdute încercând să ajungă?
cum aerul se sfâșie-n copaci
și se preschimbă-n frunză?...
16 octombrie 1992
ca un vis de noapte nesfârșit?
Vezi cum vine toamna dintr-odată
și-mi cad frunzele spre asfințit?
Vezi cum pică frunzele-n decor
ca o naștere involuntară?
Ești aici și nu...Într-adevăr
pică frunzele strivite de vioară
Vezi cum se zbate-un țipăt de cocor
iluzii pierdute încercând să ajungă?
cum aerul se sfâșie-n copaci
și se preschimbă-n frunză?...
16 octombrie 1992
Viața e un film fără happy-end
Viața e un film fără happy-end
în care jucăm roluri secundare
deși suntem convinși
că luminile rampei
sunt puse pe noi
Rolul nostru îl joacă altcineva
teama de a fi noi înșine
prejudecățile
falsa impresie
că suntem nemuritori
Nu suntem proprii scenariști
și acceptăm
ca regizori de umbre
ca regizori de umbre
să ne mute de colo colo
ca pe niște marionete
dezarticulate
Dacă am fi noi înșine
am știi că
viața e un film fără happy-end
care rulează în retina timpului
o singură dată
10 octombrie 2015
joi, 8 octombrie 2015
Nici nu mai știu
Nici nu mai știu, nici nu mai știu
dacă sunt mort, dacă sunt viu
dacă-mi erai sau nu-mi erai
scara de fum ce duce-n rai
Nici nu mai vreau, nici nu mai pot
să mă condamn pentru complot
ai tot fugit fără să știi
c-o să-ți dorești întâia zi
în care tremurai de frică
că viața iarăși se complică
și evadând din iad, femeie
să te întorci în epopee
Nici nu mai știu cât e de mers
de ce-ai zburat din nou invers
pe unde-s fluturii de ghips
și cum din înger te-ai prelins
Dar știu că-n gândul meu erai
scara de fum ce duce-n rai
și dacă azi sunt mort sau viu
nici nu mai știu, nici nu mai știu
8 octombrie 2015
dacă sunt mort, dacă sunt viu
dacă-mi erai sau nu-mi erai
scara de fum ce duce-n rai
Nici nu mai vreau, nici nu mai pot
să mă condamn pentru complot
ai tot fugit fără să știi
c-o să-ți dorești întâia zi
în care tremurai de frică
că viața iarăși se complică
și evadând din iad, femeie
să te întorci în epopee
Nici nu mai știu cât e de mers
de ce-ai zburat din nou invers
pe unde-s fluturii de ghips
și cum din înger te-ai prelins
Dar știu că-n gândul meu erai
scara de fum ce duce-n rai
și dacă azi sunt mort sau viu
nici nu mai știu, nici nu mai știu
8 octombrie 2015
Tot frigul din mine e meritul tău
De-abia au plecat din priviri frunzele
urmele cocorilor desenează pe cer
marea nu și-a recuperat meduzele
și-n mine mai cântă un cuc efemer
E sezonul extatic de tragice nunți
cerbii-și ucid fanteziile
prin inimă zboară fluturi cărunți
și-n retină se-agață stafiile
Dar vă-nșelați, cumplit vă înșelați
voi îngeri ai mei de-nserare străpunși
pe scena tristeții uitări exersați
de-aplauze destrămate seduși
Polul Nord a sugrumat Polul Sud
și inima fără trup a rămas înăuntru
în ochiul meu timpul tău nud
mă împiedică de plecare să intru
A venit iarna vânătorii rapace
de suflete pierdute-n destinul amar
lumina se stinge și-n glod se preface
nu ninge cu fluturi în groapa de var
E un adagio crunt al femeii pierdute
în ceasul cu cuc izbit de pereți
eu nu ți-am mai fost și nu ți-am spus: du-te!
și nu ai motiv de plecări să mă cerți
Pentru frigul de-afară nu am nicio vină
tot frigul din mine e meritul tău
adio, iubito, se stinge-o lumină
e iarna părerii inutile de rău
O să-mi pierd urmele de aer
prin tăcerea strecurată-n fiord
și-o să-mi taie nemilos un bomfaier
amintirea sugrumată pe cord
7 octombrie 2015
urmele cocorilor desenează pe cer
marea nu și-a recuperat meduzele
și-n mine mai cântă un cuc efemer
E sezonul extatic de tragice nunți
cerbii-și ucid fanteziile
prin inimă zboară fluturi cărunți
și-n retină se-agață stafiile
Dar vă-nșelați, cumplit vă înșelați
voi îngeri ai mei de-nserare străpunși
pe scena tristeții uitări exersați
de-aplauze destrămate seduși
Polul Nord a sugrumat Polul Sud
și inima fără trup a rămas înăuntru
în ochiul meu timpul tău nud
mă împiedică de plecare să intru
A venit iarna vânătorii rapace
de suflete pierdute-n destinul amar
lumina se stinge și-n glod se preface
nu ninge cu fluturi în groapa de var
E un adagio crunt al femeii pierdute
în ceasul cu cuc izbit de pereți
eu nu ți-am mai fost și nu ți-am spus: du-te!
și nu ai motiv de plecări să mă cerți
Pentru frigul de-afară nu am nicio vină
tot frigul din mine e meritul tău
adio, iubito, se stinge-o lumină
e iarna părerii inutile de rău
O să-mi pierd urmele de aer
prin tăcerea strecurată-n fiord
și-o să-mi taie nemilos un bomfaier
amintirea sugrumată pe cord
7 octombrie 2015
miercuri, 7 octombrie 2015
Iubește-mă când ești singură și ți-e frig
Iubește-mă numai când ți-e greu
în restul timpului fii fericită
imaginează-ți că la capătul lumii
nu mai sunt eu ci demonul de ebonită
Iubește-mă numai când ți-e frig
și-n inimă îți cresc stalagmite
pune-mi mâna la gură să nu te mai strig
scoate-mi ochii ce încă țin minte
Iubește-mă numai când ești singură pe mare
traversând deșertul inimii înșelător
îngroapă-mi amintirea de sare
în Triunghiul Bermudelor
Să nu mă mai întorc niciodată
să-ți tulbur somnul, visele
Iubește-mă definitiv câteodată
să nu mă soarbă abisele
Iubește-mă numai când ești tristă
și te doare surâsul nevăzut, neuitat
în oglindă vei vedea o artistă
ce măștile pe rând le-a schimbat
Iubește-mă când de întuneric ți-e dor
ți-am fost timpul vieții frumos
iubește-mă când ți-e greu
și-ți trec ca un glonte prin os
și sar împrejur risipindu-se splențe
deși ai uitat demult cum te strig
iubește-mă cu sufletu-n zdrențe
iubește-mă când ești singură și ți-e frig
7 octombrie 2015
în restul timpului fii fericită
imaginează-ți că la capătul lumii
nu mai sunt eu ci demonul de ebonită
Iubește-mă numai când ți-e frig
și-n inimă îți cresc stalagmite
pune-mi mâna la gură să nu te mai strig
scoate-mi ochii ce încă țin minte
Iubește-mă numai când ești singură pe mare
traversând deșertul inimii înșelător
îngroapă-mi amintirea de sare
în Triunghiul Bermudelor
Să nu mă mai întorc niciodată
să-ți tulbur somnul, visele
Iubește-mă definitiv câteodată
să nu mă soarbă abisele
Iubește-mă numai când ești tristă
și te doare surâsul nevăzut, neuitat
în oglindă vei vedea o artistă
ce măștile pe rând le-a schimbat
Iubește-mă când de întuneric ți-e dor
ți-am fost timpul vieții frumos
iubește-mă când ți-e greu
și-ți trec ca un glonte prin os
și sar împrejur risipindu-se splențe
deși ai uitat demult cum te strig
iubește-mă cu sufletu-n zdrențe
iubește-mă când ești singură și ți-e frig
7 octombrie 2015
luni, 5 octombrie 2015
SCRIITORI ÎN LIBERTATE
Spațiul contraceționar e un șuvoi de inspirație imposibil de oprit. De la Alexandr Soljenițîn încoace, cu gulagul ăla al lui destul de foarte nașpa, și până la titanii genului, Gheorghe Becali, zis Balzac din Pipera, inventatorul cărților gata scrise de singurul prozator care nu știe să citească dincolo de ”Ana are mere” și ”tu-ți morții mă-ti de hahaleră!”, și George Copos, creatorul anonim al capodoperelor de mare circulație ”Meșterul Manole și Ana Hotels ”, ori inconfundabila ”Muiorița”.
La asta de la urmă a contribuit la greu și galeria lui Rapid, inventatoarea stilului oral preluat cu nedisimulată plăcere și nebănuită pasiune și de ”Peluza Ultra Curva Sud” a Stelei, dar numai după căderea comunismului în Divizia B și înlocuirea spectatorilor în haine kaki, cu ultrașii îmbrăcați la nudul gol. Adică cum i-au scăpat în cap mămicuțele lor după un nemeritat travaliu. Totuși, beneficiază de pieile de măgări, cu care natura inumană i-a înzestrat cu o suspectă generozitate ca să le fie cald când afară este frig și frig când afară se topește asfaltul de atâta freamăt interior.
Nu mai insist pe creațiile acestor genii încă în libertate, deși Copos m-a sictirit că s-a băgat și pe istorie, adică tocmai acolo unde măndel avea impresia că dă ora exactă. Dacă nu mă credeți, sunteți niște fraieri. Oricum, vă recomand, cu toată blândețea și modestia de care sunt capabil, ca lectură obligatorie, de la ăl cu țâța-n gură (dar trecut de 18 ani) și până la cel cu barba sură ( la fel, adică tot cu țâța-n gură), volumul I din „Istoria necenzurată a românilor” pe care tocmai am dat-o cu roatele-n sus înspre editură și pe urmă mai stăm de vorbă.
Într-un târziu am înțeles și că intenția lui George Copos n-a fost de a lua premiul ”Goncur” (sau ”Goncourt”, cine mai știe, că la închisoare totul e relativ!) ci de-a ieși mai repede la furat. Și chiar n-are nicio vină că lucrarea care stârnea sentimente de invidie prin lumea academică a cititorilor de contoare n-a fost concepută de el. Georgică doar a semnat-o ”ca vicepremierul” și nici măcar nu poate fi acuzat de plagiat, că masterandul de-a moșit-o n-a apucat s-o publice. Nici n-avea nevoie că nu furase nimic înainte.
Până la urmă l-am iertat pe „Domnul N-am”, dar ce ne facem fraților cu atâția scriitori în libertate? Ăștia ne iau pâinea de la gură de-o să fim nevoiți ca, asemeni lor, să le dăm în cap la oameni și să-i operăm la buzunare. Pe viu, ca Oprescu.
Se aude că Ioan Nicolae scrie la greu să iasă de la bulău, iar Gică Popescu a băgat deja patru lucrări cu caracter științific de stă mâța-n coadă pe pervazul bibliotecii miaunând ”Sonata lunii”, de Beethoven de la Vâlcea.
Judecătorii - care au jurat pe ”Codul lui Da Vinci” - au citit până a adormit peluza (avocați, grefieri, spărgători de semințe, alți inamovibili), după care i-au propus la ieșire ”Premiul Nobil pentru Impostură”, că ”Premiul Pulițer pentru hașmangleală” îl luase la intrare. Cu o apărare beton, în al doisprezecelea ceas, Baciul oltean va juca libero de săptămâna viitoare, deși procurorii nu prea apreciază oamenii de știință prinși la furat.
Totuși, cred că ar trebui să-l lase să se desfășoare pe contraatac, fiindcă acesta, cu sportivitatea care-l caracteriza în vremuri imemoriale, a recunoscut că a marcat din ofsaid și nu va mai repeta procedeul niciodată. De fapt nici n-ar mai avea cum, că sfătuitorii lui, frații Becali - alții decât renumitul mulgător de terenuri - mai au mult de scris.
Cu toate acestea, dincolo de răutăcismele care ne caracterizează, trebuie să apreciem rolul supereducativ al închisorilor românești, aceste veritabile oaze de liniște unde creatorii e la ei acasă.
Oare în ce țară de pe mapamondul lumii s-a mai pomenit să intri la mititica infractor și să ieși scriitor? Tăceți, ați lăsat capul în josul paginii...
Și mai ziceți că nu-i bine în România, prefăcuților! Păi dacă nu e bine, de ce toată lumea dinăuntru vrea afară? Și ăia de afară de ce vor tot afară? Vorba lui Hamlet din Caracal: asta-i întrebarea...
P.S. Unii mai scrupuloși ar putea să zică, din invidie, evident, că ”Peluza Ultra Curva Sud” nu e a Stelei. Mă lăsați? Toate galeriile e curve de când cluburile sunt patronate de tot felul de guvizi, redenumiți de popor, cu atâta sensibilitate, carași cu barbă.
5 octombrie 2015
editorial ARENA BUZOIANĂ
La asta de la urmă a contribuit la greu și galeria lui Rapid, inventatoarea stilului oral preluat cu nedisimulată plăcere și nebănuită pasiune și de ”Peluza Ultra Curva Sud” a Stelei, dar numai după căderea comunismului în Divizia B și înlocuirea spectatorilor în haine kaki, cu ultrașii îmbrăcați la nudul gol. Adică cum i-au scăpat în cap mămicuțele lor după un nemeritat travaliu. Totuși, beneficiază de pieile de măgări, cu care natura inumană i-a înzestrat cu o suspectă generozitate ca să le fie cald când afară este frig și frig când afară se topește asfaltul de atâta freamăt interior.
Nu mai insist pe creațiile acestor genii încă în libertate, deși Copos m-a sictirit că s-a băgat și pe istorie, adică tocmai acolo unde măndel avea impresia că dă ora exactă. Dacă nu mă credeți, sunteți niște fraieri. Oricum, vă recomand, cu toată blândețea și modestia de care sunt capabil, ca lectură obligatorie, de la ăl cu țâța-n gură (dar trecut de 18 ani) și până la cel cu barba sură ( la fel, adică tot cu țâța-n gură), volumul I din „Istoria necenzurată a românilor” pe care tocmai am dat-o cu roatele-n sus înspre editură și pe urmă mai stăm de vorbă.
Într-un târziu am înțeles și că intenția lui George Copos n-a fost de a lua premiul ”Goncur” (sau ”Goncourt”, cine mai știe, că la închisoare totul e relativ!) ci de-a ieși mai repede la furat. Și chiar n-are nicio vină că lucrarea care stârnea sentimente de invidie prin lumea academică a cititorilor de contoare n-a fost concepută de el. Georgică doar a semnat-o ”ca vicepremierul” și nici măcar nu poate fi acuzat de plagiat, că masterandul de-a moșit-o n-a apucat s-o publice. Nici n-avea nevoie că nu furase nimic înainte.
Până la urmă l-am iertat pe „Domnul N-am”, dar ce ne facem fraților cu atâția scriitori în libertate? Ăștia ne iau pâinea de la gură de-o să fim nevoiți ca, asemeni lor, să le dăm în cap la oameni și să-i operăm la buzunare. Pe viu, ca Oprescu.
Se aude că Ioan Nicolae scrie la greu să iasă de la bulău, iar Gică Popescu a băgat deja patru lucrări cu caracter științific de stă mâța-n coadă pe pervazul bibliotecii miaunând ”Sonata lunii”, de Beethoven de la Vâlcea.
Judecătorii - care au jurat pe ”Codul lui Da Vinci” - au citit până a adormit peluza (avocați, grefieri, spărgători de semințe, alți inamovibili), după care i-au propus la ieșire ”Premiul Nobil pentru Impostură”, că ”Premiul Pulițer pentru hașmangleală” îl luase la intrare. Cu o apărare beton, în al doisprezecelea ceas, Baciul oltean va juca libero de săptămâna viitoare, deși procurorii nu prea apreciază oamenii de știință prinși la furat.
Totuși, cred că ar trebui să-l lase să se desfășoare pe contraatac, fiindcă acesta, cu sportivitatea care-l caracteriza în vremuri imemoriale, a recunoscut că a marcat din ofsaid și nu va mai repeta procedeul niciodată. De fapt nici n-ar mai avea cum, că sfătuitorii lui, frații Becali - alții decât renumitul mulgător de terenuri - mai au mult de scris.
Cu toate acestea, dincolo de răutăcismele care ne caracterizează, trebuie să apreciem rolul supereducativ al închisorilor românești, aceste veritabile oaze de liniște unde creatorii e la ei acasă.
Oare în ce țară de pe mapamondul lumii s-a mai pomenit să intri la mititica infractor și să ieși scriitor? Tăceți, ați lăsat capul în josul paginii...
Și mai ziceți că nu-i bine în România, prefăcuților! Păi dacă nu e bine, de ce toată lumea dinăuntru vrea afară? Și ăia de afară de ce vor tot afară? Vorba lui Hamlet din Caracal: asta-i întrebarea...
P.S. Unii mai scrupuloși ar putea să zică, din invidie, evident, că ”Peluza Ultra Curva Sud” nu e a Stelei. Mă lăsați? Toate galeriile e curve de când cluburile sunt patronate de tot felul de guvizi, redenumiți de popor, cu atâta sensibilitate, carași cu barbă.
5 octombrie 2015
editorial ARENA BUZOIANĂ
duminică, 4 octombrie 2015
Ea n-o să se întoarcă niciodată
Și niciodată nu se știe
cine-a greșit, cine-a plecat
cine-a murit în poezie
și cine cu adevărat
Femeia și bărbatul laolaltă
se strâng în cleștii veșnicei trădări
și se preschimbă într-o altă
risipă a-ndoliatelor plecări
Și dac-a dezertat cândva
de spaima unui vechi motiv
la umbra inimii chiar ea
s-a destrămat definitiv
N-o aștepta să se întoarcă
ca o cometă în decor
că dacă-i singură pe arcă
ți-a refuzat dreptul la dor
Și dacă-n noapte a plecat
smulgându-se din tine fără veste
nu te-a iubit cu-adevărat
și nu e ce-ai vrut tu: ea e ce este
Și-n viața ta predestinată
ea n-o să se întoarcă niciodată
4 octombrie 2015
cine-a greșit, cine-a plecat
cine-a murit în poezie
și cine cu adevărat
Femeia și bărbatul laolaltă
se strâng în cleștii veșnicei trădări
și se preschimbă într-o altă
risipă a-ndoliatelor plecări
Și dac-a dezertat cândva
de spaima unui vechi motiv
la umbra inimii chiar ea
s-a destrămat definitiv
N-o aștepta să se întoarcă
ca o cometă în decor
că dacă-i singură pe arcă
ți-a refuzat dreptul la dor
Și dacă-n noapte a plecat
smulgându-se din tine fără veste
nu te-a iubit cu-adevărat
și nu e ce-ai vrut tu: ea e ce este
Și-n viața ta predestinată
ea n-o să se întoarcă niciodată
4 octombrie 2015
vineri, 2 octombrie 2015
Iertările
O să ne iertăm lașitățile toate
și demonii ce ne-au zdrobit ființa
și într-o zi în care se mai poate
ne vom ierta toată nechibzuința
de-a ne izbi de trenuri în mișcare
sinucigași fără motiv
și anii destrămați de disperare
vor dispărea-n neant definitiv
Suntem lumini de licurici
care sugrumă în retină noaptea
și într-o zi în care nu-s aici
să știi că m-a luat de mână, moartea
Și-atunci ai vrea cumva ca să mă ierți
pentru vânarea vântului ciudată
la tâmpla zilei palidă mă cerți
să mai întorc privirea înc-odată
Și să mă uit cu ochii tăi de jar
până-n adâncul spaimei noastre
și să mă minți că-n avatar
cântă privighetori albastre
Dar e târziu, i-așa târziu
că nu mai pot croi cutume
și nu mai știu dac-am fost viu
sau am trăit plecări postume
Și nici măcar nu-s nevoit
să iert pe cineva anume
tu știi ce mult eu te-am iubit
și m-a urât întreaga lume
Că e croită strâmb și efemer
din roci care ușor se crapă
dar va-nțelege sigur, sper
că nimeni din iertare nu mai scapă
Când noaptea se va frânge-n felinare
vom trage peste suflet marea
și-n toate risipirile amare
îmi vei ierta, definitiv, plecarea
2 octombrie 2015
și demonii ce ne-au zdrobit ființa
și într-o zi în care se mai poate
ne vom ierta toată nechibzuința
de-a ne izbi de trenuri în mișcare
sinucigași fără motiv
și anii destrămați de disperare
vor dispărea-n neant definitiv
Suntem lumini de licurici
care sugrumă în retină noaptea
și într-o zi în care nu-s aici
să știi că m-a luat de mână, moartea
Și-atunci ai vrea cumva ca să mă ierți
pentru vânarea vântului ciudată
la tâmpla zilei palidă mă cerți
să mai întorc privirea înc-odată
Și să mă uit cu ochii tăi de jar
până-n adâncul spaimei noastre
și să mă minți că-n avatar
cântă privighetori albastre
Dar e târziu, i-așa târziu
că nu mai pot croi cutume
și nu mai știu dac-am fost viu
sau am trăit plecări postume
Și nici măcar nu-s nevoit
să iert pe cineva anume
tu știi ce mult eu te-am iubit
și m-a urât întreaga lume
Că e croită strâmb și efemer
din roci care ușor se crapă
dar va-nțelege sigur, sper
că nimeni din iertare nu mai scapă
Când noaptea se va frânge-n felinare
vom trage peste suflet marea
și-n toate risipirile amare
îmi vei ierta, definitiv, plecarea
2 octombrie 2015
Totuși, aș vrea să mă țină cineva de mână
Aș vrea să-mi trimit sufletul
desculț
s-o ia pâș, pâș
printre bătăile inimii
dar amintirile mi-au strivit zborul
între coperțile de aer ale nopții
Aș vrea să-mi iau sufletul în palme
și să-l plimb pe toate drumurile neumblate
în căutarea liniștii pierdute
în acea zi de toamnă
când o frunză mi-a căzut din inimă
ca un adagio fatal
Sunt obosit
atât de obosit
că aș putea să mă uit definitiv
să nu-mi mai aduc aminte
niciodată de mine
Dar parcă totuși
aș vrea să mă țină cineva de mână
E imposibil
mi-am uitat până și adresele virtuale
timpul pierdut
venirile și plecările nesfârșite
Și parcă-mi pare rău
Dumnezeu îmi dădea like când era trist
Aș vrea să-mi iau sufletul de pe pervaz
și să topească zăpezile ce m-au criogenizat
în acea iarnă cumplită
în care tocmai mă pregăteam
să-ți spun povestea definitivă,
revăzută și adăugită
Și cu toate acestea
deși știu că este imposibil în această viață
totuși
aș vrea să mă țină cineva de mână
2 octombrie 2015
joi, 1 octombrie 2015
CUM SE AJUNGE ÎN CALENDARUL MIȘTO-ORTODOX...(LXVII)
Pentru Brâncoveanu anul 1711 a fost cam nașpa. Nu că i-ar fi scăzut veniturile, nici vorbă, ci așa, în general, că nu prea i-a mai ieșit pasența duplicității, sau cum o numesc istoricii romantici, politica de echilibru și vrăjeală în formă continuată.
În timpul confruntării dintre Petru cel Mare, ștabul rușilor, și turci își așează tabăra într-un loc strategic, la Albești, ca s-o poată șterge mai repede spre Transilvania în cazul în care cineva i-ar fi cotrobăit prin gânduri. Că el era plecat la cafteală cu turcii dar nu s-ar fi bătut nici cu rușii că faima țarului era în creștere spectaculoasă după ce-l fripsese la Poltava pe regele suedez Carol al XII-lea, un tip destul de greu de făcut la beregată. Adică, stătea bine-mersi cu nordul corpului în două luntrii, așteptând să vadă care-i cel mai tare din parcare ca să știe cui îi dă niște bani de drum, că-l cam încurcau cu distracțiile lor. Și în Valahia, de când se știe, timpul în care n-ai furat nimic e o parte irosită din viață. Și cu ocupația de bază a românilor nu te joci...
Dar spătarul Toma Cantacuzino îi dă planurile peste cap. Ia un corp de oaste și-i ajută pe ruși să cucerească Brăila.
Victoria otomanilor din confruntarea finală de la Stănilești (iulie 1711) îl pune în dificultate, că turcii nu erau proști deloc și nu credeau în ruptul capului că spătarul dezertase de capul lui. În plus, unchiul său, și totodată tovarășul de comploturi anterioare, Constantin Cantacuzino, care vroia domnia pentru fi-su, îl pârăște la Stambul că are relații dăunătoare sănătății cu creștinii, că stă mai mult la Târgoviște decât la București, ca s-o poată șterge mai repede spre Ardeal, că din birurile apăsătoare a depus mulți bani în conturi secrete la Veneția și Viena, că, în Transilvania, a bătut medalioane de aur cu chipul său (adică o făcea pe independentul), că o are mai lungă decât a lui și câte și mai câte, că stolnicul se pricepea la delațiuni, ca orice cărturar subțire. Așa că, la 15 aprilie 1714, pe negândite, Costică este mazilit. Nimeni n-a mișcat un deget în apărarea sa de unde se vede că sfinții nu-s prea iubiți în Țara Românească decât după ce ajung moaște. Poate a contat și faptul că solidaritatea românească încă nu se inventase. Cică e un proiect european în acest sens, inițiat de Edi Nicolescu, un tip care era foarte simpatic până să-și lase barbă, os de croat prin soție.
Turcii, ospitalieri de la țâțele mămicilor lor - că ei aveau mai multe - îl găzduiesc la Edicule, închisoarea în care Vasile Lupu făcea niște chefuri de nu mă uita, de se întrebau trecătorii dacă nu cumva au nimerit la Poarta Albă, renumitul lăcaș de creație, procreație și lăutărie. Dar și la otomani obiceiurile se mai schimbă, așa că pe Brâncoveanu l-au pus în belciuge și l-au chinuit la meserie, cam cum făceau pedeliștii cu poporul român mai alaltăieri. Călăul principal era o poznă a firii cu un singur ochi, Băsesciuc Mârlan, ajutat de un pitic importat din Twin Pix, care făcea baie în chiuvetă și dormea în savonieră, printre săpunuri de pelin și mătasea broaștei, și pe care-l chema Gemil Bocciuc. Din start i-au tăiat lui Vodă 25% din extremitățile corpului, că erau geloși pe oamenii normali, și au încercat să-i amputeze și averea. Dar Brâncoveanu prefera să ajungă sfânt decât să se debaraseze de ochiul diavolului. Faptul că i-au bătut trestii sub unghii și i-au întors piele pe partea ailaltă l-a lăsat aproape rece. Cu mare greutate și abia după ce i-au pus ultimul șlagăr cu Nicolae Guță, celălalt rege al aurului din fundul curții, a cedat 1% din venituri, PIB-ul României pe zece ani. Când au adus-o în arenă și pe Delia împreună cu mă-sa, rupte de bete, le-a mai dat un înscris pentru un cont de 400 000 de lei aur (zic finanțiștii de club), să le ducă p-alea la dezalcolizare. Totuși, călăii au avut noroc (pentru că la turci incompetența în această nobilă profesie se pedepsea cu sugrumarea) că Doamna Marica și-a scăpat poșeta ”Dolce Cabana” pe dalele de piatră și din ea s-a ițit un inel cum nu se mai văzuse niciodată în Imperiul Otoman (repet: în Imperiul Otoman) și niscaiva podoabe de zi care valorau peste o jumătate de milion de taleri. Surse istorice credibile afirmă cu certitudine că de atunci a început Băsesciuc să vadă lumea cruciș. Totuși rămâne de apreciat putoarea, sau pudoarea, cine mai știe, turcilor care n-au cotrobăit-o și-n chiloții din colecția de primăvară-vară 1714. Dacă avea prin zonă piercinguri? Mai construiau ăia un pod peste Bosfor...
Văzând cu cine au de-a face, turcii s-au gândit să-i organizeze o zi de naștere cum n-a avut Brâncoveanu niciodată, cu toată averea lui. Așa că, la 15 august 1714, când tocmai împlinea 60 de cotolani, i-au pregătit o petrecere în pijamale. În picioarele goale și doar în cămăși ”Versace-ultimul drum”, în prezența sultanului, a crudului vizir și a corpului diplomatic, s-a săvârșit trecerea Brâncoveanului în rândul sfinților. Mai întâi l-au lăsat fără umbrelă pe ginerele vistiernic Ienache Văcărescu, bănuit de mărirea TVA de la 19 la 24 la sută fără știrea sultanului. Apoi a tăiat alocațiile la copii. Pardon, i-a tăiat pe cei patru fii. Cică ăla mic nu prea ar fi vrut să devină sfânt dar ta-su l-ar fi îndemnat să nu refuze că avusese el grijă să cumpere și lumea cealaltă.
-Lovește, liftă! i-ar fi aruncat puștiul printre dinți călăului , convins că lucrurile chiar stăteau după cum i-a zis ta-su.
Sincer să fiu, nu sunt foarte convins de faza asta, singurul izvor istoric mai de doamne-ajută fiind poezia mea ”Brâncoveanu către fii” din volumul ”Elegii tricolore”, dar, câteodată, nici în mine nu mai am încredere.
La urmă, în loc de tort, l-au executat și pe ăl bătrân care,în definitiv, a fost victima nesăbuinței sale de a-și afișa cu ostentație, bogăția. Dacă a reușit să-și cumpere un loc în rai, dracu știe, în mod sigur s-a cățărat în calendarul mișto-ortodox. Acum nu știu dacă această escaladare se datorează contribuției bisericeasco-edilitară de necontestat sau mai marii lumii duhovnicești s-au lăsat impresionați de nașparlitatea morții sale, că prin faptele din timpul vieții nu cred. Și ar fi bine să nu credeți nici voi, ci să cercetați.
Trupurile au fost expuse la porțile seraiului până seara, după care au fost aruncate în Bosfor. De acolo au fost pescuite de niște creștini plătiți de Doamna Maria și îngropate în insula Cholke din Marea Marmara, unde - n-o să ghiciți - avea niște proprietăți.
În iulie 1720, prin metode neortodoxe, atât de dragi familiei lui Costică, osemintele sunt aduse și înhumate, prin grija Doamnei Marica, la biserica ”Sf. Gheorghe Nou” din București, ctitorie de-a sa.
La nasoala moarte a lui Brâncoveanu a contribuit mai mult decât era cazul Ștefan Cantacuzino (1714-1716), urmașul său, care i-a trimis pe Radu Dudescu, cumnatul său, și pe Barbu Știrbei, să-l pârască la Stambul, ca nu cumva să scape viu. Numai oameni de caracter în familia asta. I-a mai mituit și pe alții ca să se plângă, ba a mai scos în calea pașalelor turcești niște țărani nemulțumiți de birurile fostului domn, care, ce-i drept e drept, se pricepea la luat pielea de pe contribuabil ceva de speriat.
Dar n-a prea avut timp să-și savureze succesul că în ianuarie 1716 a fost mazilit. Peste câteva luni, în noaptea de 6 spre 7 iunie, este sugrumat împreună cu ta-su, vestitul cărturar și potlogar Constantin Cantacuzino. Aceeași soartă o au, două zile mai târziu, unchiul său, Mihai Cantacuzino și antemergătorul Radu Dudescu. Și iată cum toți conspiratorii din 1688, care l-au trimis la doi metri sub omăt pe Șerban Cantacuzino, au mierlit-o în mod tragic. Și mai ziceți că nu există dreptate divină! Necredincioșilor...
PROMOUȘĂN
Fraților, am dat de dracu. Vin fanarioții! Cu excepția guvernărilor din ultimii 25 de ani ăștia au fost cea mai mare pacoste căzută pe capul țării. Dacă nu mă credeți, sunteți niște fraieri cocliți....
27 septembrie 2015
În timpul confruntării dintre Petru cel Mare, ștabul rușilor, și turci își așează tabăra într-un loc strategic, la Albești, ca s-o poată șterge mai repede spre Transilvania în cazul în care cineva i-ar fi cotrobăit prin gânduri. Că el era plecat la cafteală cu turcii dar nu s-ar fi bătut nici cu rușii că faima țarului era în creștere spectaculoasă după ce-l fripsese la Poltava pe regele suedez Carol al XII-lea, un tip destul de greu de făcut la beregată. Adică, stătea bine-mersi cu nordul corpului în două luntrii, așteptând să vadă care-i cel mai tare din parcare ca să știe cui îi dă niște bani de drum, că-l cam încurcau cu distracțiile lor. Și în Valahia, de când se știe, timpul în care n-ai furat nimic e o parte irosită din viață. Și cu ocupația de bază a românilor nu te joci...
Dar spătarul Toma Cantacuzino îi dă planurile peste cap. Ia un corp de oaste și-i ajută pe ruși să cucerească Brăila.
Victoria otomanilor din confruntarea finală de la Stănilești (iulie 1711) îl pune în dificultate, că turcii nu erau proști deloc și nu credeau în ruptul capului că spătarul dezertase de capul lui. În plus, unchiul său, și totodată tovarășul de comploturi anterioare, Constantin Cantacuzino, care vroia domnia pentru fi-su, îl pârăște la Stambul că are relații dăunătoare sănătății cu creștinii, că stă mai mult la Târgoviște decât la București, ca s-o poată șterge mai repede spre Ardeal, că din birurile apăsătoare a depus mulți bani în conturi secrete la Veneția și Viena, că, în Transilvania, a bătut medalioane de aur cu chipul său (adică o făcea pe independentul), că o are mai lungă decât a lui și câte și mai câte, că stolnicul se pricepea la delațiuni, ca orice cărturar subțire. Așa că, la 15 aprilie 1714, pe negândite, Costică este mazilit. Nimeni n-a mișcat un deget în apărarea sa de unde se vede că sfinții nu-s prea iubiți în Țara Românească decât după ce ajung moaște. Poate a contat și faptul că solidaritatea românească încă nu se inventase. Cică e un proiect european în acest sens, inițiat de Edi Nicolescu, un tip care era foarte simpatic până să-și lase barbă, os de croat prin soție.
Turcii, ospitalieri de la țâțele mămicilor lor - că ei aveau mai multe - îl găzduiesc la Edicule, închisoarea în care Vasile Lupu făcea niște chefuri de nu mă uita, de se întrebau trecătorii dacă nu cumva au nimerit la Poarta Albă, renumitul lăcaș de creație, procreație și lăutărie. Dar și la otomani obiceiurile se mai schimbă, așa că pe Brâncoveanu l-au pus în belciuge și l-au chinuit la meserie, cam cum făceau pedeliștii cu poporul român mai alaltăieri. Călăul principal era o poznă a firii cu un singur ochi, Băsesciuc Mârlan, ajutat de un pitic importat din Twin Pix, care făcea baie în chiuvetă și dormea în savonieră, printre săpunuri de pelin și mătasea broaștei, și pe care-l chema Gemil Bocciuc. Din start i-au tăiat lui Vodă 25% din extremitățile corpului, că erau geloși pe oamenii normali, și au încercat să-i amputeze și averea. Dar Brâncoveanu prefera să ajungă sfânt decât să se debaraseze de ochiul diavolului. Faptul că i-au bătut trestii sub unghii și i-au întors piele pe partea ailaltă l-a lăsat aproape rece. Cu mare greutate și abia după ce i-au pus ultimul șlagăr cu Nicolae Guță, celălalt rege al aurului din fundul curții, a cedat 1% din venituri, PIB-ul României pe zece ani. Când au adus-o în arenă și pe Delia împreună cu mă-sa, rupte de bete, le-a mai dat un înscris pentru un cont de 400 000 de lei aur (zic finanțiștii de club), să le ducă p-alea la dezalcolizare. Totuși, călăii au avut noroc (pentru că la turci incompetența în această nobilă profesie se pedepsea cu sugrumarea) că Doamna Marica și-a scăpat poșeta ”Dolce Cabana” pe dalele de piatră și din ea s-a ițit un inel cum nu se mai văzuse niciodată în Imperiul Otoman (repet: în Imperiul Otoman) și niscaiva podoabe de zi care valorau peste o jumătate de milion de taleri. Surse istorice credibile afirmă cu certitudine că de atunci a început Băsesciuc să vadă lumea cruciș. Totuși rămâne de apreciat putoarea, sau pudoarea, cine mai știe, turcilor care n-au cotrobăit-o și-n chiloții din colecția de primăvară-vară 1714. Dacă avea prin zonă piercinguri? Mai construiau ăia un pod peste Bosfor...
Văzând cu cine au de-a face, turcii s-au gândit să-i organizeze o zi de naștere cum n-a avut Brâncoveanu niciodată, cu toată averea lui. Așa că, la 15 august 1714, când tocmai împlinea 60 de cotolani, i-au pregătit o petrecere în pijamale. În picioarele goale și doar în cămăși ”Versace-ultimul drum”, în prezența sultanului, a crudului vizir și a corpului diplomatic, s-a săvârșit trecerea Brâncoveanului în rândul sfinților. Mai întâi l-au lăsat fără umbrelă pe ginerele vistiernic Ienache Văcărescu, bănuit de mărirea TVA de la 19 la 24 la sută fără știrea sultanului. Apoi a tăiat alocațiile la copii. Pardon, i-a tăiat pe cei patru fii. Cică ăla mic nu prea ar fi vrut să devină sfânt dar ta-su l-ar fi îndemnat să nu refuze că avusese el grijă să cumpere și lumea cealaltă.
-Lovește, liftă! i-ar fi aruncat puștiul printre dinți călăului , convins că lucrurile chiar stăteau după cum i-a zis ta-su.
Sincer să fiu, nu sunt foarte convins de faza asta, singurul izvor istoric mai de doamne-ajută fiind poezia mea ”Brâncoveanu către fii” din volumul ”Elegii tricolore”, dar, câteodată, nici în mine nu mai am încredere.
La urmă, în loc de tort, l-au executat și pe ăl bătrân care,în definitiv, a fost victima nesăbuinței sale de a-și afișa cu ostentație, bogăția. Dacă a reușit să-și cumpere un loc în rai, dracu știe, în mod sigur s-a cățărat în calendarul mișto-ortodox. Acum nu știu dacă această escaladare se datorează contribuției bisericeasco-edilitară de necontestat sau mai marii lumii duhovnicești s-au lăsat impresionați de nașparlitatea morții sale, că prin faptele din timpul vieții nu cred. Și ar fi bine să nu credeți nici voi, ci să cercetați.
Trupurile au fost expuse la porțile seraiului până seara, după care au fost aruncate în Bosfor. De acolo au fost pescuite de niște creștini plătiți de Doamna Maria și îngropate în insula Cholke din Marea Marmara, unde - n-o să ghiciți - avea niște proprietăți.
În iulie 1720, prin metode neortodoxe, atât de dragi familiei lui Costică, osemintele sunt aduse și înhumate, prin grija Doamnei Marica, la biserica ”Sf. Gheorghe Nou” din București, ctitorie de-a sa.
La nasoala moarte a lui Brâncoveanu a contribuit mai mult decât era cazul Ștefan Cantacuzino (1714-1716), urmașul său, care i-a trimis pe Radu Dudescu, cumnatul său, și pe Barbu Știrbei, să-l pârască la Stambul, ca nu cumva să scape viu. Numai oameni de caracter în familia asta. I-a mai mituit și pe alții ca să se plângă, ba a mai scos în calea pașalelor turcești niște țărani nemulțumiți de birurile fostului domn, care, ce-i drept e drept, se pricepea la luat pielea de pe contribuabil ceva de speriat.
Dar n-a prea avut timp să-și savureze succesul că în ianuarie 1716 a fost mazilit. Peste câteva luni, în noaptea de 6 spre 7 iunie, este sugrumat împreună cu ta-su, vestitul cărturar și potlogar Constantin Cantacuzino. Aceeași soartă o au, două zile mai târziu, unchiul său, Mihai Cantacuzino și antemergătorul Radu Dudescu. Și iată cum toți conspiratorii din 1688, care l-au trimis la doi metri sub omăt pe Șerban Cantacuzino, au mierlit-o în mod tragic. Și mai ziceți că nu există dreptate divină! Necredincioșilor...
PROMOUȘĂN
Fraților, am dat de dracu. Vin fanarioții! Cu excepția guvernărilor din ultimii 25 de ani ăștia au fost cea mai mare pacoste căzută pe capul țării. Dacă nu mă credeți, sunteți niște fraieri cocliți....
27 septembrie 2015
Abonați-vă la:
Postări (Atom)