Unii zic de țara noastră c-ar fi stână fără câini,
Că am fi doar biete umbre nu sămânță de stăpâni,
Că ne-am țigănit cu toții, ni s-a dus în lume buhul
Că am fi doar cerșetori și săraci de tot cu duhul
Că la porți în calea noastră mai marii dispreț au pus,
Că am fi chiar oaia neagră imigrantă în Apus.
Și nu ne mai crede nimeni c-am fi harnici c-am fi buni
Ne-au ștanțat: suntem o șleahtă de bandiți și de nebuni,
Că le-am vânzolit himera de a fi în toate regi,
Pentru Occident noi suntem doar eczeme, gâlme, negi.
Suntem sclavi doar buni de muncă și de umilințe crunte
Ce cărăm în cârcă zilnic viața noastră cât un munte.
Și ne pun pe coji de nucă și ne dau teme acasă,
Toată batjocura lumii grumazul în jug ne-apasă,
Și nu le este rușine, nu le pasă de copii,
Pentru fiarele acestea suntem doar cadavre vii
Că așa le raportează cohorta de trădători;
Ce blestem pe-această țară să n-aibă conducători
Să o apere de pegra ce ne crește pe obraz.
De unde atâta scursură și-așa lipsă de curaj ?
Cine soarta s-o întoarcă azi din nou în vechiul curs ?
Unde mai sunt dacii liberi îmbrăcați în piei de urs ?
Unde este Burebista, Decebal cel necuprins
Care nici măcar în moarte nu s-a dat altora prins ?
Unde sunt eroii mitici: Mircea, Vlad, Ștefan, Mihai ?
Cine să-și mai pună viața zălog ăstei guri de rai ?
Cine să conducă țara prin deșertul de amar?
Să ridicăm Sfânta Cruce-n calea neamului barbar,
Să se-arunce cu aghiazmă-n iubitorii de arginți,
Să ne apere de demoni - azi în îngeri travestiți.
E-o Siberie în cuget, e o jale în simțiri,
Toată țara e o rană de dureri și neîmpliniri
Și nu s-o-ntâmpla minunea de-a ieși din veac pe brânci
Dacă nu găsim puterea de-a fi iar acele stânci,
Care-au stat zid în furtună înfruntând poftele morții:
Două mii de ani de lupte în slujba Creștinătății
Așadar nu suntem singuri îngropați în dor și jale,
Suntem copiii dreptății în Grădina Maicii Sale.
Nu ești singur și desigur singur nu mai sunt nici eu
România are-o mamă, mama are-un Dumnezeu
Haideți să fim demni de soarta ce ne-a fost înscrisă-n sânge,
Auziți cum pe afară vlaga noastră scursă plânge,
Suflete de daci zvârlite în neagra străinătate
Întoarceți-vă acasă să ne facem noi dreptate,
Să ne recroim destinul înghițit de vântul stepei,
Să n-aibă copiii noștri soarta cruntă a otrepei,
Încă nu-i târziu se poate să ieșim din ăst noroi,
N-o să ne ajute nimeni, dacă nu ne ajutăm noi
Haideți, frații mei, acasă întoarceți-vă curând,
Patria vă este mamă, mama vă este în gând.
Capul sus ! Inima-n piept să vă are ca un plug,
Să rupem lanțul ce leagă viața noastră de un jug,
Să ne scuturăm de frica ce ne-au tot băgat-o-n oase,
Să renască-n România iarăși zilele frumoase,
Că aici nu suntem robii, noi, de fapt, suntem stăpânii,
Să cunoască omenirea cine-au fost și sunt românii;
Fiii cerului și-ai Crucii de Dunăre legănați,
Cerbii ce străbat văzduhul îngropat între Carpați,
Pescărușii ce se-afundă în străfundurile mării,
Curcubeie ce se-agață de perdelele visării
Suntem doina legănată de bătrâni cuminți în plete,
Suntem dorul care aleargă prin ochi albaștri de fete,
Suntem ce-a ivit pe lume Creatorul mai frumos,
Noi suntem blândețea lumii de pe chipul lui Hristos
Unii zic de țara noastră c-ar fi stână fără câini,
Că am fi doar biete umbre într-o casă de nebuni.
Se înșală și-or să vadă negreșit pe pielea lor
Câtă măreție ascunde, ce sublim e-acest popor
Care astăzi se trezește dintr-un somn nepământesc,
Până și îngerii nopții Românie te iubesc,
Și-ar dori să-ți vină acasă toții copiii de departe
Trezește-te, Românie, nu e vreme pentru moarte!
26 noiembrie 2014
