N-am să mai bat la ușa aceea
pe care a trântit-o vântul
ce viscolea dinspre tine
Atât de tare a trântit-o
că s-au prăbușit toate
scările pe care urcau,
dând la o parte
pânzele de păianjen,
îngerii dezgropați
din amintire
N-am să mai bat la ușa aceea
care s-a închis brusc
tocmai când întindeam mâinile
să ating cerul
cu degetele
N-am să mai bat la ușa aceea
de zăpadă
în spatele căreia
stau cu pumnii strânși
așteptând să mi se întoarcă
sufletul
din călătoriile lui
dureroase...
25 octombrie 2020
Îmi curge Patria prin sânge,
în inimă cresc munți Carpați,
și-această țară care plânge
exodul milioanelor de frați
se-adăpostește de furtună
înlăuntrul sufletului meu,
de unde vine vestea bună
adusă de un curcubeu
Ne vom întoarce pe-nserat
cu tot pustiul în picioare,
să fim ce-am fost când am plecat:
copaci în România Mare
Din noi vom face stâlpi și grinzi,
biserici tricolore or să crească,
și vom redeveni oglinzi
în care viitorul poate să privească
Și tuturor acelor ce vor fi,
le-o curge Patria prin sânge,
vom fi cu ei în fiecare zi
în care această țară nu mai plânge...
25 octombrie 2020
Îmi duc în brațe copilăria,
n-am abandonat-o niciodată,
nici când am fost om mare,
nici când am fost om mic...
Niciodată
O leagăn și-i șoptesc
cântece de adormit copilăria
și o duc mai departe,
până la capătul lumii
Și ea, de acolo, din brațele mele,
mă duce mai departe
de capătul lumii...
24 octombrie 2020
Sunt tristul ecou al zilei de ieri,
te caut prin mine, nu ești nicăieri;
nu-i nimeni în golul din jur,
timpul s-a scurs răpus de sperjur
C-o umbră în brațe adorm,
visele umblă după îngeri pe țărm,
ecoul se ascunde-n nisip,
trec nori de zăpadă pe chip
Amurgul criptează confuzii,
răsari și dispari din iluzii,
se-aprind candelabre de ceară,
plouă în mine cu toamna de-afară
Încă mai zboară invers prin retină
fluturii alungați din lumină;
caută înapoi o cărare,
dar sufletul meu rătăcește pe mare
23 octombrie 2020
Mi-s ochii-n lacrimi, țara mea,
părtaș la ireala tragedie,
încă mai strig ca Moise în pustie,
cărând în spate deznădejdea ta
Nu ești bolnavă de-întâmplări lumești,
alți viruși ți-au mânjit biografia,
ți-au încuiat în neguri bucuria
să uiți cât de frumoasă ești
când râd copiii și amurgul cântă,
când trec strămoșii nesupuși spre soare
purtând în suflet doar albastra floare
O, câte visuri au pierit așa,
de când de lașitate ești slăbită!
Îți scriu poeme să te simți iubită,
dar ochii mi-s în lacrimi, țara mea...
17 octombrie 2020
Oricât v-ați amăgi că nu-i nimic,
că nicio boală peste noi nu vine,
că-n virus nu avem un inamic,
vă înșelați: nu suntem bine!
Ne place să fardăm realitatea,
ne tot mințim că suntem flăcări vii,
un joc banal de vorbe pare moartea
și ne încuiem în false Românii
Trec prin retină caruri mortuare,
se duc spre destinații imprecise,
cad îngerii răpuși pe trotuare
cu toate simțurile sinucise
Doar politrucii-s plini de viață;
ne dau asigurări că lumea noastră
nu s-a ascuns în propria-i paiață:
”Priviți epidemia pe fereastră!”
O tot privim, dar parcă nu ne place,
minciuna permanentă nu convine,
un leu rănit din cușca măștii rage:
”Deschideți ochii că nu suntem bine!”
14 octombrie 2020
Tot căutând
iubirea ideală
mi-a bătut
la fereastra sufletului
moartea...
12 octombrie 2020
Îmbătrâneam așteptându-te. Iubeam
drumul pe care n-am mers.
În oglindă pe-altcineva întrebam
cum pot întoarce timpul invers
De-aș putea povesti
viscolul din inima mea,
s-ar întoarce acea zi
și n-ar mai pleca
S-ar urca în copacii tăcuți
ce-și scutură deznădejdea în mine,
îngeri pierduți
pe drumul ce trece prin tine
Dar n-o să știe nimeni cât doare
fericirea de-a aștepta un tren nevăzut
călătorind numai noaptea
dinspre viitor spre trecut...
7 octombrie 2020
De când s-a-ncumetrit democrația
Laborator al morții-i România.
Se fac experimente pe cei mulți,
Redevenirăm țară de desculți
Otrava ne-o luăm din alimente,
Ne guvernează teorii inepte.
Am fost deposedați de bunăstare
Și-am învățat cât de absurd se moare
Când directivele de-alcov
Ne-nchid în teoria lui Pavlov.
Se-aprinde becul numai la alegeri
S-asculte înfometații falsele prelegeri
De bună voie-și bagă gâtu-n jug
Și ară-n jur cu ruginitul plug
Al lașității fără echivoc,
Răsare-n urmă numai nenoroc
Oglinda nu reflectă oameni vii,
A putrezit pe drum ultima zi.
În viitor nu ne așteaptă nimeni,
Din țară au fugit de tot cei tineri
O, biată, chinuită Românie,
Acum ți-au pus în sânge-o pandemie
Să-ți moară sufletul de tot!
Ești victima imensului complot
Ce a cuprins planeta, s-o subjuge,
Te zbați la zidul morții, în belciuge,
Nu-i nimeni să te apere de răi,
Conducătorii proprii-ți sunt călăi
Ei te-au vândut și nu le pasă
Că nu ai dreptul să mai stai acasă,
C-a dispărut din oameni bucuria;
Laborator al morții-i România...
5 octombrie 2020
Adio, timp pierdut, adio!
nu mă mai prinzi în gheara ta,
pe drumul către mine voi porni-o
să te găsesc pe tine, draga mea
Și mi-ar plăcea să te prefaci surprinsă,
să nu mai recunoști că m-ai iubit
când m-așteptai cu inima aprinsă
pe drumul către minus infinit
Eu am să lăcrimez privind spre soare
și s-ar putea să plouă între noi
când am să-ntind cea mai frumoasă floare
smulsă cu grijă din noroi
Din vis chemarea de adio
se va prelinge-n urma ta,
pe drumul către mine vei porni-o
că-ți va fi dor de moarte, draga mea
Dar unde-am fost cândva, n-am să mai fiu,
doar vântul s-o mai zbate în fereastră,
întregul orizont va fi pustiu
și ninge cu plecări din viața noastră....
4 octombrie 2020
Octombrie de-un galben absolut
se zbate vinul în vase de lut,
ne tropăie-n sânge ultimii îngeri
mânați spre neființă de înfrângeri
Priviri vinovate se sparg de fereastră,
copacii se-ncuie în tăcerea albastră,
cad frunzele cu noi laolaltă
de-aici până-n lumea cealaltă
Ard ruguri de flori pe temple-n ruină,
cântă orchestra amară-n surdină,
ne zbatem ca vinul în vase de lut
și-n ceas viața noastră ca o clipă-a trecut
2 octombrie 2020
Cred că a plecat corabia aceea,
s-a izbit undeva, în suflet, de stânci,
n-a mai rămas în urmă nici femeia
cu ochii ei sălbatici și adânci
Nici vântul n-a mai bătut o vreme,
cineva fugise cu sufletu-n gheare,
se poate să fi fost un vultur rănit
de alte sălbatice fiare
Într-un târziu culorile amestecate
au redevenit curcubeie,
deși nu mai plouase de un veac
din ochii tăi sălbatici, femeie
Și totuși a înflorit orhideea
strecurându-se prin țesuturi, în sus,
când a plecat corabia aceea
din albastrul inimii spre apus...
1 octombrie 2020
