Stau la
fereastra timpului și scriu o scrisoare celor pierduți pe lungile coridoare ale
vieții noastre. Lumini și umbre, chipuri dragi răspândite pe cărările de lumină
ale sufletului. Cuvintele sar din călimara inimii și se preumblă printre
îngeri.
Ce mărturie ar putea să lase un bătrân profesor celor ce
vor duce mai departe școala românească?
Până la urmă, reformele s-au terminat. Școala și-a intrat
în rosturile ei firești. Profesorii au redevenit dascăli, iar elevii s-au transformat
în copii fericiți. Învață la școlile cele mai apropiate de casele lor. Merg pe
jos, se hârjonesc, glumesc. Aerul se umple de râsetele lor.
Au uniforme frumoase și sunt mândri de ele. Își salută cu
respect profesorii. Bunacuviință au învățat-o din familie. Acolo este prima
școală, cea mai importantă. Dacă nu este frecventată la timp și cu interes, școala nu va putea produce schimbările
esențiale în devenirea lor. Caracterele se cioplesc greu și e nevoie de sculptori
pricepuți și devotați artei educației.
Părinții sunt primii dintre acești
sculptori. Au înțeles că numai educația poate schimba în bine societatea și s-au
apucat să construiască temeinic. La baza lumii viitoare au pus cărămizi
trainice.
Ce bine e că s-a înțeles la timp că țara noastră are
nevoie de o citadelă care să o protejeze de manipulare, panică și fatalism!
Ce bine e că s-a înțeles că școala adevărată înseamnă
întoarcerea la tradiție și la
bunăcuviință!
Ce bine e că educația nu mai este sufocată de politizare,
birocrație și subfinanțare!
Ce bine e că profesorii nu mai lucrează cu elevi
flămânzi, bolnavi de sărăcie, cu navetiști obosiți și îngeri triști!
Ce bine e că școala a construit ziduri de apărare în
jurul sufletului românesc!
Ce bine e că Istoria românilor a reintrat în drepturile
ei!
Ce bine e că a fost eliminat balastul din manuale, că acestea
au redevenit autentice cărți de căpătâi, că nu mai sunt produse banale de
marketing, menite să satisfacă interesele comerciale nu pe cele academice!
Ce bine e că școala este despre profunzimea ființei umane,
despre suflet, despre cioplirea destinelor și formarea caracterelor, nu despre
fixarea într-un insectar a unor tipologii grotești, nu despre ierarhii
vremelnice și nici despre dresarea elevilor!
Ce bine e că ne-am întors la scrisul de mână, la cititul
cărților!
Ce bine e că profesorii au fost eliberați din lanțurile
birocrației excesive și dăunătoare și că pot să petreacă cât mai mult timp de
calitate alături de elevii lor!
Ce bine e că inima dascălului susține ritmul inimii
fiecărui copil, că s-a risipit în pieptul tuturor!
Ce bine e că tot gunoiul pe care birocrația l-a depozitat
în școala românească, stavilă între prezent și viitor, între formalism și
autenticitate, a fost ars în creuzetul educației, iar cenușa a fost spulberată
de vântul istoriei!
Ce bine e că ne-am întors la esență, la simplitate, la tradiție,
ce bine e că oamenii pot fi ei înșiși!
Ce bine e că inteligența naturală nu a putut fi egalată
de inteligența artificială!
Ce bine e că nu am devenit roboți, că ne-am redescoperit
umanitatea!
Ce bine e că profesorii au rămas cei mai mari
constructori de lumi noi! Ce bine e că societatea le este recunoscătoare!
Stau la fereastra sufletului și
scriu o scrisoare celor ce vor trece cândva pe lungile coridoare ale timpului
nostru. Se aud cârduri de copii. Unii imită cântecul păsărilor, alții se bucură
de zumzetul albinelor, iar cei mai ștrengari se întrec cu fluturii-n zbor.
Cerul este albastru. Cuvintele ies din călimara inimii și se preumblă printre
îngeri...
Cu toată dragostea, bătrânul profesor de istorie,
15 septembrie 2036
