PROFESORUL A PĂRĂSIT CETATEA

Asfaltul se topește în retină,
o lacrimă retipărește cartea,
se stinge lângă noi înc-o lumină,
profesorul a părăsit cetatea

A luat cu el o parte din istorii
abandonând castelul de nisip,
în care vor benchetui dihorii,
s-a dus profesorul după Oedip

Și-a însușit cumplita dramă
în care au jucat copii,
profesorul va răsădi în rană
castanii desfrunziți de nostalgii

Și zidurile urbei fără suflet
într-un neant pervers s-or îngropa,
se vor izbi nesigure de tunet
și golul dimprejur va triumfa

Mai marii zilei vor uita, desigur,
de cel ce i-a vopsit în cronici,
luptând cu întunericul de unul singur
n-a vrut să îi audă pe ironici

Doar prin muzee încuiate-n gânduri,
vechi securiști și-or aminti precis,
că a trecut pe-acolo-n multe rânduri
și totuși, Dumnezeu nu l-a ucis

Va plânge pe străduțe amintirea
când singură, uitată-n cimitir,
îl va striga șoptit iubirea,
duioasa adiere de zefir

Nu-i va răspunde niciun dor,
tăcerile se sparg pe bulevarde,
pe unde ultimul nemuritor
plecând din sine, sufletul își arde

Și vor rămâne în abis nescrise,
sfidând neomenesc eternitatea,
istorii dinadins proscrise:
profesorul a părăsit cetatea...

30 iulie 2019 

N-AM DREPTUL SĂ ÎMI FIE DOR DE TINE

N-am să te uit oricât aș încerca,
tot locuiești pe insula pierdută
ce s-a izbit târziu de marea mea
pe care de-un mileniu beau cucută

Și-ai naufragiat din noi plecând,
nici nu mai știu dacă mi-ai spus adio,
te simt în sânge ca pe-un dor curgând,
ce-a fost să fie, însă, nu vom ști-o

Pe țărmul meu mareele sunt tulburi,
aorta e izbită de furtuni,
mi te strecori ca o lumină-n gânduri,
printre fantasme, spaime și minciuni

N-am să te uit oricât mi-ar ordona
plecările din suflet înapoi,
mi-e interzis pe lume, draga mea,
să scriu sau să vorbesc despre amândoi

Și-n noaptea ce se varsă din retine
în jurul inimii se strânge-un cerc,
n-am dreptul să îmi fie dor de tine,
nici să te uit n-am dreptul, nici să-ncerc...

28 iulie 2019 

112: MAI MULTE ALEXANDRE VOR PIERI

Aceeași câini ne latră-n lanț,
aceiași colți se-nfig în suflet,
aceiași politruci ne-aruncă-n șanț,
ne sperie mereu același sunet

Întreaga țară-i tristă și confuză,
prin sate nu mai întâlnești pe nimeni,
eternitatea parcă ne refuză
și-mbătrânim, îmbătrânim de tineri

S-a împărțit pământul în feude,
noi tare sociale ne sugrumă,
și vom pieri, așa cum se aude,
îmbrățișați de-ntâia brumă

La ora care scriu, se face seară
și urlă buletinele de știri
c-o fată ce n-a vrut nicicum să moară,
înaintea primelor iubiri,

a fost ucisă cu premeditare
de un sistem croit pentru borfași,
și vinovat e doar acel ce moare,
de când stăpânii legii sunt ocnași

N-au nicio șansă îngerii să spere
că vor veghea culturile de maci,
vor curge alte fluvii de durere
dacă în fața nedreptății taci

Mai multe Alexandre vor pieri,
însângerând nedrept Scriptura,
alți criminali vor sugruma copii
în țara-n care lege-i impostura

Te uiți în jur și te cuprinde sila
când vezi atâția corbi amușinând
cum se înfruptă, neștiind ce-i mila,
din trupul fetei încă sângerând

Ei au ucis-o când au hotărât
să nu le pese de această țară,
și se prefac că i-a durut,
dar îi trădează rictusul de fiară

Ei sunt stăpânii posturilor grase,
cu pensii speciale și diurnă,
ei, nesătulii rozători de oase,
ce-au transformat poporu-acesta-n turmă

Ei protejează crima și hoția,
ei recreează iadul pe pământ,
ei au adus în suflete sclavia,
mai josnici și mai sadici ca oricând

N-au niciun scrupul, nu au conștiință,
pe toți ne-ar subjuga dac-ar putea,
e banul singura credință
la care știu a se-nchina

Obrazul nu le crapă de rușine,
indiferența lor seceră vieți,
ei numai răul îl fac bine,
o clasă socială de ereți

Așa că nu sperați la vreo minune,
aliniați, cu gâtu-n jug,
dacă doriți alt început de lume,
arați prin trupul țării cu un plug

Și ardeți putregaiul care crește
în jurul sufletului ca un zid,
și viscolul să-l înfruntați câinește,
luptați cu demonii ce vă ucid!

Dați foc acestei pegre otrăvite,
căci boala aceasta n-are un alt leac,
să nu mai moară fete chinuite,
frumoase precum florile de mac!

Faceți să meargă țara înainte,
întregul rău rămână înapoi,
să nu mai intre îngerii-n morminte,
să m-auziți când sun la 112...

27 iulie 2019 

SINGURĂTATEA LEULUI

Pustiul se întinde ca un drog,
din mine însumi nu mai știu să fug,
mă plânge-n predici îngerul olog,
tristețea ară-n cuget ca un plug

De bună seamă, verile sunt scurse,
în ierni subliminale emigrez,
din viața de apoi, mai multe surse
m-acuză că sunt om și delirez

De nicăieri nu-i niciun semn de bine,
destine simple groaznic se-mpletesc,
se înalță în aortă vechi ruine
prin care îngerii se prăbușesc

Se-aud zăvoarele în urmă
cum se izbesc de gândul nelumesc,
o gheară ascuțită scurmă
ce-a mai rămas din neamul românesc

Apusul palid spaimele-și întinde,
încolăcește ultimele rugi,
de bună seamă, taine se vor vinde
la târgul sufletelor-slugi

Și prin această noapte infernală,
îmbrățișându-mi ultimii strămoși,
încerc să mă ridic din vechea boală
și să mă-ntorc la oamenii frumoși

Să fiu pe mai departe o lumină
în care să se frângă ceasul greu,
oricare existență mi-e străină
dacă pe crucea neamului nu-s eu

Așa că nu vă temeți de concluzii
și n-ascultați tăcerile de blog,
nu-i loc în viața asta de confuzii,
singurătatea-i singurul meu drog...

20 iulie 2019 

APUS DE INIMĂ

Plouă cu întuneric, cu lacrimi, cu obstacole,
plouă cu tristeți primordiale, cu gânduri,
n-o să mai răsară niciodată soarele
bătut în cuie de zăpadă-ntre scânduri

A apus inima lovită de pietre, de neadevăr,
nicio zbatere de aripă nu se-aude sub stâncă,
se-ntinde ca un șarpe neantul,
înapoi-visuri moarte, înainte-noapte adâncă

Și cât de frumos răsărise!
Era o toamnă nefiresc de subțire,
sufletul vibra ca un arc, ca un zbor,
îmbrăcând cămașa nelumească de mire

Înfloriseră macii pe cărarea de spini,
până la cer fericirea s-a-ntins,
inima bătea în pieptul altcuiva,
de-acolo un glonț a țâșnit dinadins

Păsările călătoare au țipat sfâșiate
până s-au spart ferestrele dimineții absente,
s-a speriat timpul și-a fugit, a fugit,
chemând înapoi desfrunzirile lente

Dintr-odată, printre orele putrede rătăcind,
a răsărit ca un glob de foc, ca o mirare,
timpul fericit, dinainte promis,
ascuns un mileniu sub mare

Tot pustiul s-a umplut de iertări,
de îngeri cu zborul invers, de priveliști,
inima a-nceput să bată chemări,
înfruntând nevăzute opreliști

Dar, dincolo, aștepta o pasăre de pradă
decisă să ucidă la-ntâmplare;
uneori, nu ne sperie întunericul,
alteori, întunericul doare

Numai sufletul meu blestemându-l,
de patimă sângerează, de păcat, 
numai ochiul meu, ochiul tău plângându-l,
nu mai vede apusul, însingurat

15 iulie 2019

MARTORI PIERDUȚI

Ca-ntr-un film incomplet, cu scenariul bizar,
tot ce-a fost important s-a jucat la-nceput,
curcubeie sorbind din izvoare de var
printre noi cadențat, travestite-au trecut

Zilele fără fluturi, nopțile fără rouă
s-au legat între ele cu-ncleștări de mortar,
dinspre ieri înspre azi cu obstacole plouă,
câteodată mi-e dor de acel avatar

Nu se-ntorc din infern alte păsări sublime,
ce-au promis îngerii au fost vorbe în vânt,
au pierit din surâs înfloririle prime,
și durerea de-a fi ne-a urmat pe pământ

În deșert s-ar putea să existe o oază
unde așteaptă plângând însetați dromaderi,
de vom merge stingheri, sângerați de o rază,
vom fi martori pierduți altei zile de ieri

când scenariul dintâi s-a rescris fără veste
și de sufletul-cer s-au izbit meteori,
ne jucăm încontinuu-n frânturi de poveste,
și ne suntem, iubito, pe vecie, datori...

13 iulie 2019

O SĂ TE VEZI, IUBITO, CUM ERAI

Îmi voi petrece prima parte-a morții
în trupul fraged ca un lemn de tei,
prizonier pustiului și sorții
nu te-or mai recunoaște ochii mei

Memoriei am să îi dau delete
și-ai să rămâi o pagină de carte,
pe care-am scris-o până la sfârșit
să nu ai parte nicăieri de moarte

A doua parte-n vise-o voi petrece
îmbălsămat în mâlul altui nufăr,
când sulița apusului va trece,
privindu-te-n lumină, am să sufăr

Tu ai să minți că nu m-ai cunoscut,
doar fulgerul retina ți-a izbit-o,
și n-ai văzut cine zăcea pe scut,
și cine a murit de dor, iubito

Ultima parte nu se va mai scrie,
las altora prilejul să îngroape
ce-a mai rămas nespus în poezie,
cândva, un înger va dori să sape

Și va găsi amprenta mea proscrisă
călcată în copitele de cai,
prin ușa inimii întredeschisă,
o să te vezi, iubito, cum erai...

12 iulie 2019 

ORI DE CÂTE ORI O SĂ MURIM

De-atâtea ori mi-am pus la încercare
prea-plinul inimii scăldată-n nopți,
de câte ori nedeslușirea doare,
de-atâtea ori mă-ntorc din morți!

Un bici al suferinței bate îngeri,
din clopote răsună cânturi reci,
tu, suflete pribeag, prin mine sângeri,
tu, umbră destrămată, unde pleci?

Se-nchide cerul zăvorât năprasnic,
niciun cocor din spaimă nu pătrunde,
se-ntoarce din pustie câte-un paznic
și-o lacrimă în univers se-ascunde

Acestei boli de fluturi și de alge
n-o să-i găsească nimeni leacul prim,
oricâte mări de țărmuri se vor sparge
și ori de câte ori o să murim

12 iulie 2019

CLEPSIDRA SCORMONI-VA TOT TÂRZIUL

Sunt temnicerul visurilor mele,
pe lângă ziduri îngropate-n stele

Din amintiri nu mai cutez să-mi șterg
tăcerile adânci de aisberg

Și când va fi lumina să mă piardă,
mă voi lega de suflet cu o zgardă

Oglinzile m-or reflecta invers,
prin mine mai era destul de mers

Să nu mă plângi sfâșietor,
să trec dincolo nu mi-ar fi ușor

Ar fi păcat ca-n gândul infinit
să-ți amintești c-aievea m-ai iubit

Doar noi vom ști că-n numele iubirii
s-au înecat în ape tulburi mirii

Pe buza gropii, înger idolatru,
nu are rost, de spaimă, să joci teatru

Tu uită-mă din clipa-n care mâlul
mă va-nfășa precum Sahara, Nilul

Să nu-mi aduci elogii inutile,
s-arunci bănuți doar în cutia milei

Clepsidra scormoni-va tot târziul,
să-și umple cu nisip pustiul

E tot ce vezi, ce ochiu-a strâns în gheare,
încuie timpul și-am să-ți fiu uitare

Iar lacrima vărsată numai ție,
nu va putea vreodată să reînvie

Să te prefaci că te-a străpuns uimirea
și n-ai lăsat vreodată-n lut privirea

Și, poate, în final, mă vei iubi
ca-ntr-o poveste veche de copii

Nu-ți lua adio împletind disprețul,
am tot plătit în viața stearpă prețul

Ai fost prințesă, ți-am fost rege,
dar tu ai ascultat de-o altă lege

Voi fi străin prin fumul ce se înalță
să înece-n Cosmos ultima speranță

Urăște-mă, ca să te simt aproape,
când luntrea mea se va zdrobi de pleoape

Și-aruncă în uitare mărul Evei,
spre disperarea-njositoare-a plebei...

11-12 iulie 2019



  

SĂ-ȚI FIU DOAR ÎNGER

Iubito, ia-mi lumina toată
să ai mai multă la bilanț,
în suflet sufletul mi-l poartă
și nu-i da cerșetorului vreun sfanț

Și n-arunca anapoda iubirea
ce ai primit-o fără să oferi,
c-o să-ți rămână goală amintirea
și n-o să ai ocazii s-o mai ceri

S-atâtea întrebări fără răspuns,
pustiul s-a-ncuibat în călători,
dacă în viață nu îți sunt de-ajuns
să-ți fiu doar înger, poți să mă omori...

9 iulie 2019

UN ÎNGER LĂCRIMEAZĂ ÎN PERFUZII

Cum mușcă timpul din secunda mea!
Ca un lup hămesit, ca un leu,
Împotrivă n-are cine să-i stea,
Numai sufletul meu

De orizont tristețea m-o izbi
Și-n țăndări s-or preface ochii.
Când fluturii din mine vor muri,
Secundele s-or dezbrăca de rochii

Și-un pictor de icoane pe fereastră
Va trage vara-n pragul minții
Ca-n ultima întâmplare albastră
Când ai plecat urmându-ți sfinții

De-atunci prin spațiu rătăcesc confuzii,
Timpul pierdut din viață mușcă,
Un înger lăcrimează în perfuzii
Și din oglindă moartea mă împușcă...

9 iulie 2019

DE-AI FI A TA

De-ai fi a ta, iubito, dar nu ești,
tu altui timp terestru aparții,
ai desena pe inimă povești
și-n nopți lumină ai putea să fii

Nu ți-ar păsa că viața e o frază
în care subiectul nu-i inclus,
tu ai pătrunde-n suflet ca o rază 
din minusul din mine-ai face plus

Și când te fură timpul ca pe-o clipă
am să-ți întorc, iubito, înapoi,
o zbatere finală de aripă,
s-o împărțim, definitiv, la doi

De nu-ți ajunge, protestează
să înțeleg că ar putea durea
tot soarele ce ne-a strivit de-amiază,
și am să-ți dau și jumătatea mea

9 iulie 2019

ÎNCUIE-MĂ-N SUBSOLUL IERNII....

Pân-or să moară, de ciroză, viermii
ce s-au hrănit cu suflet de copil,
voi fi soldatul neștiut al iernii
legat de buza gropii cu-n fitil

De câte ori apusul nins mă cheamă,
vomită clopotele-n cer,
tribut dau morții, vieții-vamă,
ca o cometă rătăcită-n ger

în care va-nflori flămând pustiul,
și-n cactus firul de nisip;
întoarce-te, te-a nimerit târziul
și-ai devenit un înger fără chip!

În jur lumina palidă se stinge,
și-n inimă zăpezile încearcă
să-nghită întunericul ce plânge
când ea spre sine vrea să se întoarcă

Dar tu ești singur dezgropând ruine
sub un copac cu trupul de pământ,
până s-o stinge sufletul în tine
mai poți să fii o candelă în vânt

Și dacă protestează samavolnic viermii
ce s-au hrănit cu suflet de copil,
încuie-mă-n subsolul iernii
să nu mai pot vreodată să revin...

9 iulie 2019

NISIPUL...

Să numărăm nisipul din ființă,
la răsărit și, poate, în amurg,
să luăm cu noi întreagă suferință
a despărțirii soarelui de burg

Să numărăm cărările de fiare
ce-au răsărit sub talpa goală-a minții,
acolo-au devenit izvoare:
tăcerile, durerile și sfinții...

Să desenăm pe suflete, când plouă,
mirări înveșmântate-n nori,
să râdem cu lacrimi de rouă,
să nu ne rămânem datori

Să ascundem dezastrul din stele
unde nimeni nu-l poate găsi,
din urmele tale curg urmele mele,
dar nu avem dreptul suprem de-a iubi

Să sfâșiem pentru ultima oară
visele spulberate din carte,
ne-am învățat de copii să ne doară,
să curgă tăcerea-ntre noi ca o moarte

Să-ncuiem acest gând de bazalt
c-o mie de lacăte ruginite,
ne izbim sângerând de neant,
sub pietre de moară-s iluzii strivite

Și poate-n orizontul orbit 
de vântul ce-mi macină chipul, 
se va-ntâmpla să știi că ne-am iubit
și nu am terminat de numărat nisipul...

5 iulie 2019

CHIAR DACĂ NU MAI SUNT ÎN VIAȚĂ

Dacă nu mai sunt în viață 
când o să-ți amintești de mine,
ucide-mă
să nu pot s-o mai iau niciodată
de la început
Și poate, fără amintiri,
n-o să simți cum te îneci
în golul pe care-l respiri

O să te zbați ca un fluture
fără aripe,
prins în pânza de păianjen
țesută din clipe

Corăbiile cu îngeri se vor sfărâma
izbindu-se de neant,
în derivă vor pluti sufletele
smulse unul din celălalt

Atunci îți vei aminti 
că trebuie să spargi blestemul de gheață;
ucide-mă, 
chiar dacă nu mai sunt  
în viață

4-5 iulie 2019