Ipocrizie

Oamenii te dau la o parte
apoi spun că ai renunțat la ei.
Răsfățați ai sorții
cred că totul le este permis
Ipocrizia este înscrisă în fișa postului

Sunt duplicitari, li se pare firesc
să-ți smulgă inima, s-o arunce în țărână,
s-o joace-n picioare 
apoi să te acuze că ai renunțat la ei

Nu, n-ai renunțat la ei.
Ai renunțat la iluziile pierdute,
ai spart oglinda murdară
pe care o ștergeai în fiecare zi
din dorința de a vedea pe altcineva

Abia când sufletul ți-a fost împins
să calce desculț pe cioburi
ai înțeles adevărul.

A fost un bun prilej pentru cei ce te-au strivit 
ca pe un gândac de bucătărie,
pentru cei ce ți-au întors spatele
când tu le coborai în suflet curcubeie
să nu le vezi cruzimea din privire,
ca mai târziu
să poată plânge cu lacrimi de crocodil
că ai renunțat la ei...

30 aprilie 2020

Elegia școlii părăsite

Abecedare-n lacrimi, fereastra școlii plânge,
zadarnic infinitul ne strigă prin perdea,
pe fiecare scaun e-un înger ce se frânge,
în inima pustie răsună-o cucuvea

Pe coridorul lung trec umbre fără număr, 
golul din jur răsună sub pașii nevăzuți,
chiar Dumnezeu, de milă, îmi plânge pe un umăr,
de spaima unui virus redevenirăm muți

Trec prin cetatea goală mergând spre mine însumi
pe calea de întuneric ce duce înapoi,
vechi îngeri de zăpadă se redeșteaptă-n plânsu-mi
și frigul se-ncuibează definitiv în noi

Catedrele-s în lacrimi, pe tablă gândul plânge,
sunt condamnați în lipsă constructorii de poduri,
o moarte bănuită s-a rătăcit în sânge
și sufletele noastre desculțe-s printre cioburi...

28 aprilie 2020

DE LA RĂSĂRITUL LA APUSUL SOARELUI

Uitasem ce se întâmplă-n viața noastră
până a venit vestea că moartea
ne bate la ușă
c-o insistență demnă de o cauză mai bună
Dintr-odată am descoperit
că nu mai dereticasem de multă vreme prin suflet
că amânasem cu zeci de ani
să fim fericiți
Alergătura zilnică dinspre noi
spre țintele banale
care ne macină timpul
intrat în metastază
mi s-a părut atât de inutilă
încât m-am oprit să privesc soarele
Am redescoperit că viața înseamnă
să te bucuri de lucrurile simple,
că e mult mai important să te îmbraci
cu cea mai veche cămașă 
și să umbli bezmetic printre copaci, 
pe dealuri înalte, prin munții inimii, 
să zâmbești luminii și să faci avioane de hârtie
pe care să le arunci în copilărie

E un miracol 
că nu ne-am pierdut umanitatea,
deși am fost îndrumați de atâtea ori să o facem,
și că putem descoperi
că suntem copii toată viața,
chiar dacă din când în când 
ni se schimbă jucăriile

Poate, dacă învingem destinul nostru mortal,
virusul acesta care ne-a învățat 
să ne punem întrebări cu răspunsuri incluse,
o să fim copii
de la răsăritul până la apusul soarelui.

21 aprilie 2020

STRĂINUL OCROTIND COPACI..

Îmi tremură în sânge spaima rea
ca o copilă ce-a fugit de-acasă,
pe unde ești pierdută, draga mea?
sunt numai eu cu fluturii la masă

Peste-o secundă-n care ai să taci
o să rescriu pe suflet vechi poeme,
eu sunt străinul ocrotind copaci,
nu mă cunoști, deci, încă, nu te teme!

Dacă ți-e dor de îngerul din carte
pe care l-ai ucis premeditat,
îl vei vedea, desigur, după moarte,
s-a spart oglinda-n care te-ai uitat

Se poate să îți fie dor fără motiv,
să-ți bată inima semnale de alarmă,
să nu te temi, e-același laitmotiv
ce îngerii luminii îi dezarmă

Și s-ar putea, când plouă mult afară
cu flori de tei, lipsite de stamine,
întreaga existență să te doară
și să îți fie, totuși, dor de mine...

21 aprilie 2020

MI-E INIMA O EXPOZIȚIE FUTURISTĂ

Într-o altă viață am fost fluture;
ține-te bine, iubito, amintirile 
se dezbracă în Piața Centrală...
Îți desenez cu acuarelele cerului
surâsul dintre noi,
cântecul inimii umple golul din jur
O, cât de mult am iubit acele clipe
pe care le-ai îngropat în sperjur!

Să fii cuminte! Drumul către mâine
e plin de primejdii, de fiare sălbatice,
de confuzii;
mi-amintesc toate nopțile-n care
mă îngropai în iluzii

Nu mai folosește la nimic faptul 
că ești mai frumoasă
ca un gând nerostit, 
ca o umbră misterioasă
călătorind spre infinit

Toate înălțările din abis 
spre lumină 
m-au strivit 
când ai aruncat în neant
rochiile tale de hermină

O, norul acela din inimă 
cum l-aș împrăștia
să răsară soarele tău
și în inima mea!

Numai umbra ta nevăzută,
lătrată de stele
poate veni negreșit 
pe urmele mele,
să le sărute
când nisipul le umple,
sau când sufletul plouă
din cerul așezat ca o vară pe tâmple
de mâinile tale scăldate în rouă

Cum ar muri atunci 
singurătatea dintre cuvinte
și-ai putea să-nflorești 
la mine-n povești!

Cât te-am iubit! Cât te-am iubit!
strigă-n mine plusul infinit

Dansează, te rog, pentru ultima oară,
coboară din seară suspin de vioară...
Mi-e inima o expoziție futuristă
din care curg elegii
inspirate de-o dragoste tristă

Nebunii cuminți desenează închisori
cu zăbrelele lipite de nori

Frumusețea se izbește de zid
ca un glonț, ca un tren ce-a sărit
de pe linia moartă,
sufletu-n sine până la capătul lumii te poartă
N-a mai rămas nimic din apusul acela trucat,
numai sângele se mai zbate-n păcat

Alunecă pe ora ca un vifor trecând
amintirile viitoare putrezite în gând
Și-acolo ești la fel de frumoasă
ca-n ziua-n care prin mine a trecut
umbra aceea melodioasă 
folosită drept scut

Încă îmi tulburi somnul de recrut...
Vrei să tac, iubito? Bine, am tăcut...

21 aprilie 2020

Alături de Iisus

Pe Iisus l-au încuiat în biserici,
femeile mironosițe plâng în case, 
omenirea-i condusă de demoni isterici,
curge otrava ca un șarpe prin oase

De boli inventate se cutremură lumea,
libertatea devine pretext de-nchisoare,
în suflet se cască flămândă genunea 
și se amână viața viitoare

Înflorește în sine sporadic atomul, 
din credință a rămas numai șpanul,
ne întrebăm disperați: ce e omul?
ne ducem în cârcă plângând bolovanul

Ne sperie moartea ce curge grăbit
din tuburi catodice sparte,
ne-amintim ce-a rămas de iubit,
de ce-am vrea să fim vii mai departe

Bat clopotele-n dezacorduri triste,
credința creștină s-a mutat în muzee,
omul se teme să mai existe
sugrumat de psihoza ascunsă-n corneie

Inima s-a-nchis cu-n lacăt de ceară
până când soarele s-o întoarce înapoi
curg nopțile prin iarbă amară
ce crește ca o cocă în noi

Dumnezeu e în jur, nu se teme de viruși,
niciun lacăt nu-l poate opri
să-nflorească-n buchetul de iriși,
pe Fiul Său să-l putem însoți

pe Drumul Golgotei ce încă-l așteaptă
să-l strângă în cuie ruginite de fier;
de Paște lumina ne-îndreaptă
pe calea săvârșită în cer

Să privim curajoși către Cruce
când Iisus paharul și-l bea,
cel ce-alăturea i se duce,
chiar și mort, mâine-n zori va-nvia...

18 aprilie 2020

PRIVIRI

Nu am privire periferică,
sunt un biet muritor, nu un zeu,
mă uit în ochii tăi, nu-mi ascund
temerile de leu

Tu ai privirea ușoară,
ești mai presus de înțelegerea mea,
îmi ocolești albastrul ochilor,
ascunzi întotdeauna ceva

O să ajungem până la urmă
piese dezasamblate de muzeu,
că tu n-ai știut să rămâi
în sufletul meu...

27 august 2005/16 aprilie 2020

COPERTĂ DE INIMĂ TRISTĂ

Sunt liber ca pasărea cerului,
am scris cuvinte care există,
degeaba mă strigi pe alt nume,
sunt o copertă de inimă tristă

Ar fi o jignire pentru limba română
să primesc o sentință cu suspendare,
când privesc în oglinzile sparte
sângele cerșește îndurare

Țipă mierla desculță prin rouă,
caii liberi visează concursuri de trap,
noroaie plumburii îmi strâng genunchii
și-n golul din jur nu încap

Ecoul mă-ntreabă de mai cred în minuni,
cărările fug în direcții opuse,
din pianul inimii, dezacordat,
curg lașitățile noastre, Iisuse

Strungarii cuvintelor mă blesteamă,
sunt timid și de spaimă n-aud,
emigrez dinspre mine spre tine,
Polul Nord sărutând Polul Sud

Am redus planeta la minim,
din volum au rămas cinci poeme,
se-aude acum numai cucul
repetând ce-am cântat mai devreme

Mă uit la-ntâmplările stinse,
ca un om de zăpadă mă mir,
vino, iubito, să vezi
cum ninge și-n acest cimitir!...

26 august 2005/6 aprilie 2020

ÎNSINGURARE

Privesc amurgul prin perdea,
norii împrumută soarelui umbra deasă,
dispar amintirile, draga mea,
n-o să mai fii niciodată la fel de frumoasă

Îngerii noștri din suflet dispar,
tribut plătit efemerului,
mi-e gustul de tine amar
când pun virgule cerului

Aripile mi-atârnă lângă sicriu,
frunzele nu le-aud cum se cară,
să te chem la priveghi e târziu,
neuitata mea domnișoară

E târziu să-ți mai spun noapte bună,
în savană mor ultimii lei,
dulcea mea cu privirea de humă,
sunt ultimul vânător de idei

Va trece peste mine trenul,
nicăieri nu-i prevăzută vreo haltă,
în inimă se-ncuie refrenul,
bilet compostat pentru lumea cealaltă

Zadarnice-s chemările de îngeri,
cărăm în minte valuri de noroi,
de n-am fost în iluzii sinceri
nu ne putem întoarce înapoi

Privesc himerele prin perdea,
norii împrumută inimii umbra deasă,
dispar amintirile, draga mea,
numai tu rămâi la fel de frumoasă...

16 iulie 2005/16 aprilie 2020

Amurgul mă privește sprijinit pe suflet

Amurgul mă privește sprijinit pe suflet,
păsări de pradă prin iris zboară,
din înserări făptura ta coboară
să-mi fii refrenul ultimului cântec

Nădejdi zdrobite înmuguresc sub piatră
un nufăr înflorește în nămol, 
din sânge curg iluzii de carmol 
și n-aud viitorul cum mă latră

Plutesc pe nori de fum înșelători,
prin trup îmi trec corăbiile ninse,
se frâng îmbrățișate mâini întinse
și ne iubim de două mii de ori

Până la capăt ne sufocă spaima
de-a fi perechea ultimă, absolută,
adolescența soarbe paharul de cucută
și din cuierul putred zadarnic strigă haina

Amurgul mă privește sprjinit pe suflet,
din amintiri tăcerea pe scări de fum coboară,
pe unde ești, frumoasă și tristă domnișoară,
să-mi fi refrenul magic al ultimului cântec?...

15-16 aprilie 2020

SE-ALEGE PRAFUL DE ETERNITATEA MEA

Costă prea mult moartea, prea mult costă, 
n-am curaj să strig că-n urna grea
sentimentele se revoltă
și se-alege praful de eternitatea mea

Scumpe sunt cuvintele pe panglici,
viața s-a scumpit fără motiv,
sufletul se zbate sufocat de paznici,
visul de pe urmă e un laitmotiv

Rănile adânci se-ngustează-n zbor,
mă strigă câteodată frumoasele,
și-atunci mi se face mai dor,
aripi nesfârșite-mi redevin oasele

Voi zbura lăcrimând către stele,
vultur rănit căutându-ți oglinda,
va veni pe urmele mele
prin ninsori apocaliptice, colinda

Și-atunci de ce mă tem de neființă?
Voi fi ce-am fost, aromă de cafea,
de-atâta frământare și dorință
ai să mă verși înainte de-a mă bea...

februarie 1999/15 aprilie 2020

CLASA MUNCITOARE MERGE-N PUȘCĂRIE

O veste nefastă mă fixă într-un timp
al sinistrei istorii ce speram că se scurse,
de pe muntele de cărbune, vremelnic Olimp,
pe Miron puterea la ocnă îl duse

Că e păcătos și se crede vreun zmeu
ce-și apără de foame ortacii,
e negru în suflet de-atât minereu
și-l poartă pe steaguri, cu mândrie, săracii

Politica mare nu-i deloc pentru el,
puterea absolută prea tare-l îmbată,
plătește amarnic excesul de zel
de-a fi mai presus de propria-i gloată

La știri corespondențele sunt vaste,
planetă fumegândă trebuie să știe
că-n România deznădejdii noastre
clasa muncitoare merge-n pușcărie...

februarie 1999/16 aprilie 2020

  

TRISTEȚE

Parcă-mi pică nori în suflet,
timpul vieții mă tot doare,
că exist zadarnic cuget,
ce tristețe că nu-s floare!

Că mi-ar cânta toți copiii
prin a ochiului fereastră,
morții toți ar ști, și viii,
că sunt floarea lor albastră

Vin tâlharii de frunzișuri
strecurându-se sub lună,
să rostească-n ascunzișuri:
noapte bună! noapte bună!

Cine poate rupe vraja
care înnobilează chinul?
Nu-mi mai pot fi mie straja,
unde mi-a fugit destinul?

Înserez la mine-n ceas
priponit de o lalea,
am uitat unde-ai rămas
suspendată, draga mea?

Desculț și rebel ca leii
rătăcindu-se-n savană,
las înscris în curcubeie
gândurile de aramă

Cum mi s-a încuiat lumina
ce-a căzut în valuri sure
și a transformat grădina
vieții mele, în pădure

Stă la umbra mea făptura
cu-a ei umbră ce-nfioară,
peste noi se dau de-a dura
plânsetele de vioară

Cine mi-a promis pământul
ce ni-l tot calcă străinii?
Sufletul mi-l bate vântul,
cresc în sânge mărăcinii...

12 decembrie 1997

FRICĂ

Zodia ce m-a ales
când lătra în geamuri ploaia
este ultimul eres
ce s-a scris pe Himalaia

Inima plângea și ea
ca o trestie ucisă
și-o secundă viața mea
e un iepure de clisă...

27 aprilie 1995

JOC

Nu obișnuiesc
să mă joc 
cu cuvintele,
dar ele
se joacă cu mine,
năroadele

Vremuia, 
prin văzduh
inima-mi plângea

6 martie 1995

SĂ NU MAI LATRE-N SUFLET NICIUN CÂINE

Hai să jucăm frumos în tragedia greacă
ce a cuprins instantaneu Pământul,
la început a fost Cuvântul,
să-l dezgropăm, de frică să ne treacă

Fiți îngeri! Amintiți-vă ce-ați fost
până s-apară-n lume Antichristul,
curajul luptei este exorcistul,
doar el învârte lumea cu un rost

Fiți demni în zodia rușinii, 
purtați pe umeri soarele stingher,
și chiar de vi se face și mai ger
plătiți tribut renașterii luminii

Nu te mai teme, suflete, de umbră,
ea trece ca un fum dinspre cavou,
tu vei renaște liber din ecou,
când o s-auzi: ridică-te și umblă!

Nu e sfârșitul, este prea devreme,
mai sunt păcate mari de-nfăptuit,
încă e loc în suflet de iubit;
ridică-te și umblă, nu te teme!

Această pandemie o să treacă
ca o pedeapsă ce-a venit târziu,
și chiar închiși în marele pustiu,
hai să jucăm sublim în tragedia greacă

Să țină minte cei ce vor rămâne
cum s-a întors la rost umanitatea,
când a venit din catacombe moartea
să secere toți macii împletiți în grâne

Ar fi frumos ca lumea să se schimbe,
neoamenii să redevină oameni,
oglinda să îți spună că îți sameni
și sufletul de frate nu se vinde

În amfiteatrul gol se strâng actorii,
doar figuranții au rămas pe hol,
pe scenă vor juca în dublu rol
când vor țipa, căzând din cer, cocorii

Aplauzele vor lipsi întâia oară,
ecoul n-ar putea să le cuprindă,
planeta dintr-odată suferindă
se va zdrobi de pietrele de moară

E dureroasă tragedia greacă
la care suntem bieți părtași,
cu trupurile pe făraș
tot așteptăm de frică să ne treacă

ca să putem să fim altfel de mâine,
să ne schimbăm definitiv la față,
să prețuim ce-i important în viață,
să nu mai latre-n suflet niciun câine...

15 aprilie 2020

CÂNTEC TRIST

Cine, cine poate oare
lacrima de pe zăvoare
cine-o poate șterge?

Numai umbra mea dispare
dintr-o întâmplare sare
până ce se pierde

Lucrurile au gustu-amar,
florile abia răsar,
clipa se desface

Numai caii mai tresar
ca o frunză de arțar
până se desface

Numai ochii mei mai văd
câte sunt într-un prăpăd,
câtă disperare

Și în toate gândurile
mor privighetorile,
ce desfigurare...

decembrie 1994

PRESENTIMENT

Am știut c-o să vină
multă-puțină
moartea aceasta
ce-mi sparge fereastra

Și mă va duce
negreșit sub cruce
Și nu vrea să știe
câtă suferință
e în poezie...

25 noiembrie 1994

CREDE-MĂ (cântec)

Dacă nu te-aș iubi
crezi c-aș mai fi
o parte din tine?
Dacă nu te-aș iubi
crezi c-ar mai fi
zilele senine?

Refren:

Crede-mă,
ești cel mai bun lucru din viața mea,
crede-mă,
niciodată nu voi pleca
Crede-mă,
vreau să fii fericită!
crede-mă,
crede-mă, iubito...

Dacă nu te-aș iubi
singur aș fi
doar ruine
Dacă nu te-aș iubi
nu ai mai fi
lumina din mine...

Refren

29 mai 1994

SINGUR ÎN AMURG (cântec)

Noaptea îmi pare
mai lungă și grea
de când pentru o viață
vreau să fii a mea

Visele toate
spre tine se scurg,
încă ești departe
sunt singur în amurg

Refren:

Singur în amurg / bis
doar pentru tine
câteodată plâng
Singur în amurg / bis
doar pentru tine
clipele mă frâng

Zilele și ele
m-apasă și cresc,
călător prin stele
nu mă regăsesc

O fotografie
mă cheamă spre ea,
camera-i pustie
și clipa mi-e grea...

Refren

29 mai 1994

Să nu înțelegi iubirea niciodată

N-ai fost nicicând cu-adevărat a mea,
m-ai alungat când te iubeam suprem,
iubito,-n visuri încă te mai chem,
dar numai vântul trece prin perdea

Și te-am iubit chiar dacă mi-a fost teamă
că ai să pleci prin nori fără motiv,
te-am preamărit într-un decor votiv,
ca pe-o icoană ce-a sărit din ramă

să-mi smulgă sufletul și-n așternuturi
să pună aripi magicului zbor,
de-atâtea ori de tine mi-a fost dor,
dar tu stăteai ascunsă-ntre țesuturi

Am spus de atâtea ori că fără tine
sunt cântec inutil pe-acest pământ,
cenușa mi se împrăștie în vânt
și poate s-o adune orișicine

Că te-am iubit cum n-ai visat,
cum nu mai e posibil să mai fie,
ca pe un înger dintr-o poezie,
atât de simplu și de-adevărat

Dar nu știu ce păcate ispășești,
de fiecare dată vrei să pleci
pe-aceleași improbabile poteci,
citând din false cărți dumnezeiești

Dar cine să îmi șteargă lacrima  
când soarele se zbate nemilos în pântec? 
Tu te-ai ascuns definitiv în cântec, 
în sânge-și strigă dorul patima...

Și-n nesfârșirea ireal de-albastră,
plâng câmpurile înecate-n grâu,
viața se duce tulbure pe râu
și timpul nostru sare pe fereastră

O, te-am iubit cum nu vei fi vreodată!
nimic n-ai înțeles din ce ți-am dăruit,
albastrul inimii l-ai văruit
să nu înțelegi iubirea niciodată...

12 aprilie 2020

MĂ DOARE, PATRIE, NUMELE TĂU

Mă doare, Patrie, numele tău,
pe care-l iau în derâdere ticăloșii,
cerul albastru, orizontul câmpiei
și munții Carpați unde cântă cocoșii

Tristețea se-ntinde peste tot ca o plagă,
străbunii lăcrimează-n pământ,
numai eu, rătăcind prin istorie,
ca o pasăre de zăpadă te cânt

Corbii vin croncănind la priveghi
să-ți stingă lumina ochilor,
nu-ți fie teamă, îi voi înfrunta,
veniți și voi la luptă, orbilor!

Plânge Miorița pe-un picior de plai,
Meșterul Manole-i învelit în tină,
să nu-ți fie teamă, am zidit cetăți
cu fața îngropată în lumină

Pe bancherii lacomi, îmbrăcați în frac,
care-au dărâmat tot ce-am construit,
îi vom aștepta gata de atac,
dragostea de țară nu s-a năruit

Vom privi înainte săgetând dușmanul,
chiar de s-o ascunde bine în noroi,
să nu-ți fie teamă, țara mea iubită,
îngerii albaștri locuiesc în noi

Nimeni, niciodată, n-o să te mai vândă,
nimeni, niciodată, nu te-o înrobi,
reaprindem focuri, lângă suflet cântă
toți eroii noștri îngropați de vii

Îți promit lumină, Patrie străbună,
mă voi bate zilnic cu toți ticăloșii,
Dunărea să curgă ca o mamă bună
și-n munții Carpați să-ți cânte cocoșii...

27 mai 1994/10 aprilie 2020

ÎNAINTE DE-A-ȚI SPUNE PE NUME

Mi-e sufletul mai aproape de rai
de când locuiești în visele mele,
îmi sfâșie sufletul stele
și cântă tristețea în noaptea de mai

Se pierd ochii tăi în stranii poeme,
din lume-aș pleca să mă pierd,
când mă-ntorc din neant să dezmierd,
tot ce-ai fost și-ai rămas, nu te teme!

Din umbra ce crește-n vâltoarea de fum,
te strigă un înger cu trupul de seară,
răspunde-i, oricum o să moară
ecoul în praful din drum

Și-atunci în tăcerea supremă din hume,
numai eu voi șopti, apăsând pe zăvor,
poemul de dragoste adormitor
înainte de-a-ți spune pe nume...

20 mai 1994/10 aprilie 2020

UCIDE-MĂ

Ucide-mă odată, nu mai amâna,
prea multă dragoste-ar putea să ardă,
lovește-mi inima c-o bardă
să știu că mor ucis de mâna ta

Și curmă-mi suferința de-a iubi
ce tot amâni din lașitate,
perdelele de fum aruncă-le-ntr-o parte,
lovește sigur, nu mă chinui!

Eu n-am să-ți reproșez ceva
de vei curma această dramă,
doar pune-mi sufletul în ramă,
în el ești tu, nu-i loc de altceva

Prefă-te că n-ai înțeles ce-ți sunt,
ucide-mă acum, nu amâna,
aș vrea să mă închini cu mâna ta
și să-ți fiu veșnic candelă în vânt...

17 februarie 1994/10 aprilie 2020

N-AVEAM CURAJUL SĂ-I SPUN...

Nu știu de ce a trebuit să mă îndrăgostesc atunci,
ea ca o umbră pe apă trecea, 
n-aveam curajul să-i spun cât e de minunată
și cât o iubesc, draga de ea 

Am așteptat să apară aievea
din poemele scrise pe stele,
o căutam fremătând prin ninsori,
peste tot pe unde plângeau urmele mele

Când a apărut în acea dimineață de vară,
pământul s-a-nvârtit în sens invers,
inima a-nceput și mai tare să doară
și-a sărit din trupul de zăpadă submers

M-am îndrăgostit de cioburi de cer
în timp ce ea ca o umbră prin suflet trecea,
dar nu i-am spus cât e de minunată,
n-am spart lacătul sub care tăcea

Numai ea, la plecare, mi-a șoptit,
ca și când ar fi vorbit serios:
”Ești un om atât de frumos
că nu m-aș fi putut opri din iubit....”

17 februarie 1994/10 aprilie 2020 

IUBEȘTE-MĂ CU TANDREȚE

Când culegi o floare de cristal
și o ții minunându-te în palmele tale
ai grijă să n-o scapi
să n-o lovești de viscole,
s-ar sparge și ar sângera 
cu siguranță

Atunci ai putea strânge cioburile,
dar niciodată nu vei reuși
să recompui întâia aromă

Totul ar fi schimbat
și din rănile sticlei
ar curge
râuri de lacrimi

Când cuegi o floare de cristal
n-o ascunde în noapte,
ar fi în mare pericol
Când o vei căuta
o vei găsi-o tare singură
și departe
Ai grijă să nu faci asta!

Floarea de cristal pe care ai visat-o
închide-o în inima ta
Poartă-te întotdeauna ca-n prima clipă,
privește-o cu același surâs
și n-ai să-i simți cioburile
niciodată

Iubește-mă cu tandrețe,
nu forța niciodată nota,
viața oricum e prea complicată
Ia-mă așa cum sunt
și vei fi fericită

Știi bine că nu sunt un om rău,
sunt un pic mai complicat 
decât ceilalți
Adesea trec prin momente dificile
dar tu nu trebuie 
să intri în panică 
Fii permanent lângă mine
și iubește-mă cu tandrețe
Atunci am nevoie de tine
Numai așa lucrurile vor reveni
mai repede la normal
și tu mi-ai sorbi surâsul fericită

Când ai norocul să găsești o floare de cristal
și o ții minunându-te în palmele tale,
iubește-o cu tandrețe
și-ai să simți
că atingi cerul cu degetele...

13 februarie 1994

SE-AUD DOAR CÂINII INIMII CUM LATRĂ

Azi mă despart de mine și evadez brutal,
vor arde amintiri în urna funerară,
plecările abrupte mai tare or să doară
de câte ori se îneacă ninsorile la mal

Privește-mi lacrima cum se topește-n pleoape,
tu nu vei avea niciodată una la fel,
privește în oglindă bietul menestrel
cum curge ca o frunză print tulburele ape

Nu călca peste umbra sfâșietoare,
ca o pasăre rănită-ar țipa
și-ntr-un amurg al clipei ar putea
să se ridice și să moară-n picioare

Și n-ar avea cine să-ți scrie-n piatră,
frumoase epitafuri parafate-n ceară,
din iarna vieții noastre către vară,
se-aud doar câinii inimii cum latră...

17 februarie 1994/10 aprilie 2020

AȘ PLECA UNDEVA

Mi-e pustiu cu mine și-aș pleca undeva, 
unde nu sunt adrese și-s fără semnal,
să ningă frenetic din rochii de bal,
să fim pe pământ numai noi, draga mea

Tu să bei o cafea dintr-o ceașcă de lut, 
să o sorbi ca pe-un drog, îndelung drămuit,
să ne fim răsărit, să ne fim asfințit,
să uităm ce am fost, să uităm ce-a durut

Să mă mut oricând vreau de la mine la tine,
să întinzi mâna ta prin perdeaua de fum,
să ne fim ce ne-am fost și mai mult de acum,
s-auzim vești din noi, totdeauna de bine

Să visăm nesfârșit că ne suntem oglinzi,
amintiri viitoare, invitații la zbor,
împreună să fim și totuși de dor
câte-o lacrimă nouă spre mine să-ntinzi

Să surâzi ca un înger, ca o stea să zâmbești,
să se-aprindă lumina-n țesuturi firesc,
să-mi fi rai absolut, să-ți fiu rai pământesc,
să iubesc tot ce ești, tot ce sunt să iubești...

21 decembrie 1993/10 aprilie 2020

NOIEMBRIE ÎN AȘTEPTARE

Noiembrie în timp ce nu veneai
și așteptam și nu știam pe cine
și mă-ntrebam de n-ar fi bine
să vii în zori de zi și să-mi fii rai

Noiembrie în timp ce nu veneai
și te-așteptam și nu știam cum vine
această întomnare ce mă ține
cu gândul că exiști și nu-mi ești rai...

8 noiembrie 1993

DREPTATE PÂNĂ LA CAPĂT

În noaptea asta ca și-n alte dăți
din gânduri cad povești de nedescris,
m-am retrezit abrupt din vis
pe străzi pierdute în singurătăți

Mă sprijin pe tristețe prăbușit din stea,
secunde șchiopătânde se-ncuie în tăceri,
în lumea ipocrită suntem prizonieri,
dreptate pân la capăt este deviza mea

Prefă-te în țărână de nu mai poți zidi
în tine însuți astăzi cetățile de jar,
să fii la fel de liber ca propriul avatar,
să nu îți fie teamă vreodată a iubi

toți fluturii albaștri ce-au emigrat din flori
în propria ființă, biserică sublimă,
s-aduci cu o privire în noaptea grea lumină,
să poți pe-aceeași scară să urci și să cobori

Să-ți ții de mână umbra când soarele te arde,
să-ți ții în brațe gândul când nori te copleșesc,
să-i ții mereu aproape pe cei ce te iubesc,
să-nlături din lumină tristețile bastarde...

10 noiembrie 1993/8 aprilie 2020

CÂNTEC (Haide, Doamne, fă-mă tei...)

Doamne, dă-mi ninsori de tei
să se-ascundă ochii mei, 
să-mi crească mirări în sânge
s-aud cerul când mă ninge

Să-mi miroasă pasu-a flori,
curcubeul a culori,
și din oasele de pin
cerbul strige a destin

Norii să-și scuture zgura
când s-o răsturna trăsura
în prăpăstii de cleștar
lângă cerul dat cu var

Sufletul cu arcu-întins
să se bucure c-a nins;
Haide, Doamne, fă-mă tei
să-nfloresc în ochii ei...

15 octombrie 1993/8 aprilie 2020

PRIZONIER

M-apasă uitată o vină târzie,
în trupul meu de lut prizonier,
tu pasăre sură și vie
ce liberă ești! ce de cer!

Lovește înserarea în munți,
secunda se duce glonț înainte,
ne strigă stejarii cărunți,
zăpezi de-altădată coboară în minte

Colonia de cuci se divide,
un fel de spoială ne îmbracă altfel,
cad înserări translucide
și-o floare de colț vomită-n crenel

Din cocori doar zborul a rămas, 
dispar traseele îngălbenite,
arde rugul toamnei strecurat în ceas
și se-ascund în carte versuri desfrunzite

Pasărea tristeții naște din nimic
întâmplări ciudate, nori, metamorfoze,
cântece confuze, mutații în plic,
nucii cad în transă înglobând ciroze

Și totuși m-apasă o vină târzie,
în trupul meu de fum prizonier,
povestește-mi, pasăre vie,
cum e să fii liberă-n cer!...

17 septembrie 1993/8 aprilie 2020

MULȚI ÎMI ZIC DE TINE CĂ TE MAI IUBESC

Mulți îmi zic de tine că te mai iubesc,
eu mă mint pesemne, nu-mi aduc aminte,
mă desfid copacii, frunzele cerșesc,
disperarea zace mută între cuvinte

Și răcesc ca prostul și mi-e dor de tine,
rătăcind prin ploaie ca un dromader,
nicio veste nouă din eter nu vine,
puțină dreptate nu știu cui să-i cer

Dar ajunge, scumpo, atâta suferință,
doar în poezie eu mă sinucid,
ceasul bate ora, noaptea joacă glință,
inima se zbate parcă-i de carbid

Ce să fac pe urmă dacă n-am să mor?
să mă-mbăt ca prostul sau să fiu cum sunt?
Eu n-aș vrea, pierduto, să-ți rămân dator,
ți-aș rosti discursuri, dar nu am cuvânt

Ți-aș cânta iubirea dar nu cred să pot,
lumea-ntreagă asta n-are cum s-o știe,
fiecare clipă-mi pare un complot,
mortul dus la groapă n-o să reînvie

Am rămas ca noaptea, singur și tăcut,
n-am să plâng acuma, timpul nu-mi dă voie,
vântul mă apasă cu surâsul mut,
te-aș chema iubito pentru-n nou ”Ahoe!”

Dar nu te-ai întoarce pentru c-ai plecat, 
te-ai dus prea departe, eu m-am stins demult,
n-am uitat de tine, tu poate-ai uitat,
ziua dezmebrării sângele mi-a supt

S-a sfârșit perechea, n-a murit iubirea,
plouă în neștire cu citate moarte,
frunzele în flăcări izgonesc privirea,
s-a sfârșit lumina, peste tot e noapte

Mulți îmi zic de tine că te mai iubesc!...
Te iubesc, pierduto, n-am curaj s-o spun, 
mă desfid copacii, lacrimi ochii-mi cresc,
și te-alint în  șoaptă, îngere de fum...

8 septembrie 1993 

ALERG ÎN CALEA TA

Acum privește-mă în ochi,
atât de mult
aș vrea să mă vezi
așa cum sunt:
timpul mă picură încet

Alerg în calea ta,
rămâi pe loc
numai o secundă,
crede-mă:
am nevoie de tine!

N-am niciun sens singur aici.

Acum nu vrei să-mi dăruiești
mai mult de-o privire,
ți-e teamă să nu rămâi prizonieră
durerii din inima mea

Nu poți să mă vezi așa cum sunt:
timpul mă picură încet

Alerg în calea ta,
știu,
ți-e greu să mă privești în ochi
și să mă vezi așa cum sunt.
Rămâi numai o clipă,
crede-mă, am nevoie de tine!...

20 septembrie 1993

FAPT DIVERS SUNT MORȚII DIN RĂZBOAIE

Axa lumii n-are încotro,
fuge de ici-colo și se-ndoaie,
nicio lege albastru nu mai dă,
fapt divers sunt morții din războaie

Pacea lumii a rămas atât,
un cuvânt meschin și demodat,
rest adăugat bizar la cât,
la pierzare zilnic condamnat

Bunăstarea-i un liant absurd,
frații se urăsc și nu e bine,
mama își ucide pruncul crud
într-un secol sfâșiat de crime

Axa lumii n-are încotro,
fuge de ici-colo și se-ndoaie,
nicio lege albastru nu mai dă,
fapt divers sunt morții din războaie...

30 iulie 1993

ȘI ÎNGERII PLÂNG

Un vifor în toate, o stea sfărâmată,
cireșele mor înfrățite în pârg,
decembrie se-aprinde deodată
și îngerii plâng și apele curg

Se zbate lumina și-aleargă să cadă
în colțul de piept ce bate nătâng,
se-ntorc eroii morți din Intifadă
și apele curg, și îngerii plâng

Se-nvârte pământul să strângă din cioburi
safire albastre sculptate-n amurg,
sângele inundă urmele din gloduri
și îngerii plâng și apele curg

Sfârșit de domnie zidită din haos,
de sclavi biciuiți încontinuu, cu sârg,
întoarse corăbii îngheață-n repaos
și apele plâng și îngerii curg

Demoni înarmați vor ca să omoare
copiii naivi cu zborul curând,
risipă de inimi, nici glonțul nu doare,
și apele curg și îngerii plâng 

Un vifor în toate, o stea sfărâmată,
cireșele mor înfrățite în pârg,
decembrie se-aprinde cu noi laolaltă
și îngerii plâng și apele curg

26 august 1993

N-am să recunosc că te mai iubesc

N-am uitat de tine fiindcă n-aș putea,
clopotele noastre mai sunt trase încă,
sângerează rana ultimă, adâncă,
inima se zbate într-un ciob de stea


Au apus acorduri zidite-n privire,
lăcrimează îngeri alungați din vis,
copacii sihaștri de cuvânt proscris 
pleacă să desfacă înc-o regăsire

Zvon de pianină moare în ecou,
ceasul bate ora ticăind vulgar,
vechi metempsihoze se divid amar,
s-a-ncuiat lumina inimii-n cavou

Evadații singuri se izbesc de zid,
o sirenă cântă, luna-i translucidă,
timpul se prelinge pe-o șosea lichidă
golul dinlăuntru redevine vid

Ce-o să se întâmple mâine, draga mea,
îngerii de rouă-n lacrimi poposesc,
n-am să recunosc că te mai iubesc,
nici n-am să te uit, fiindcă n-aș putea...

24 august 1993/8 aprilie 2020

AMURG DE SÂMBĂTĂ-N AUGUST

Nucul neclintit și îndatoritor
așază-n vitrină
nucile rotunde, 
nicio zbatere de aripă-n decor,
niciun nor
în lumină

Merii au aprins felinarele roșii,
un miel și-un purcel
discută despre ale lor,
cântă a-nserare cocoșii

Străina, o cățelușă venită
nici ea nu știe de unde
cheamă pisoiul jos de pe casă,
dar prietenul ei cel mai bun
nu-i răspunde

Căpițele de fân îmbrățișează prunii
cu somnul ușor;
anul ăsta nu s-au făcut prunele,
dar albinelor nu le pasă,
nu consumă alcool
Se aude o muzică lentă,
din difuzor

Pe lângă casă 
multe lucruri ar trebui reparate;
ar fi necesară o bardă
să-mi cioplesc cuvintele
și-o lampă de zăpadă 
să-mi stingă
veșmintele

Nu mă topesc după rarități
translucide,
dar pentru liniștea asta
m-aș sinucide

În cămașa de vară, subțire,
nu simt răcoarea,
sufletul e o fereastră 
ce deslușește
cerul oglindit în privire.

Iubire.


Nucul liniștit și verde
acceptă înserarea
îmi liniștește zbuciumul,
fărămițarea

Poate inima
nu-mi va exploda într-o zi,
cine știe, 
poate mă vei iubi?

Poate bolta de viță de vie
slobozind câte-o lacrimă verde,
sau cățelușa asta maro, de pripas,
Străina,
care a adormit fără să stingă lumina
îmbrățișând pisoiul acela drăguț,
nu-mi vor spune niciodată bun-rămas,
cum ai uitat să-mi spui și tu,
divina

Totul în jur e așa de simplu
de parcă amurgul de sâmbătă-n august,
o mie nouă sute nouăzeci și trei,
mă invită în suflet să-i intru.

Vino și tu dacă vrei!


21 august 1993

ARMELE INIMII

Așteptându-te aici
mi se taie răsuflarea.

Nimic nu se compară cu tine.

Hai, spune,
rămâi?
Viața e minunată.

Acum
vorbesc armele inimii

O singură zi în paradis
și-apoi,
prin tunelul dragostei
spre sacrificiu

Vrei să-ți amintești toate astea?

N-ai vrut să te oprești.
Oricum, 
nimic nu va schimba dragostea mea pentru tine...

21 august 1993

PENTRU CE?

Nu-i nevoie s-ajung om bătrân,
îmi ajunge destinul posac,
drumul acesta ciudat de păgân;
să nu fug, să nu tac,
să mă zbat de nebun
Pentru ce să nu mor,
Dumnezeule drag?
Pentru ce-ai dat porunci
să trăim orice-ar fi
când știai că murim
de trei ori într-o zi?

N-am nevoie acum
să ajung om bătrân
ca să văd cum se moare
într-o pânză de sac
Să pot merge invers
am să-ți cer
și nu tac -
înăuntru e gol,
pe afară e fum.
Dumnezeule drag
ce mai are vreun sens?

Pentru ce-ai dat porunci
să trăim orice-ar fi
când știai că murim
de trei ori într-o zi?

18 august 1993

INIMI

Inima ta
legănată în palmă,
inima mea
sfărâmată de-un vis,
te-aș întreba,
ultimă toamnă:
de ce m-ai ucis?

De ce m-ai ucis?

Inima ta
printre felinare
se-aprinde și fuge
purtată de gând,
inima mea
abia mai tresare
bătută de vânt...

18 august 1993

LANȚUL

Mă simt cumva degeaba și stingher,
nu-i loc pentru lumină-n astă soartă,
de e-n eternitate vreun ungher
eu vin să m-angajez la poartă;

căci e e nevoie oriunde de portari
să numere oricare urmă
lăsată-n zațul zilei de barbari,
mânați de fiara ultimă din turmă

Un lanț ne înfășoară ilegal,
întreaga existență a devenit precară,
istoria suge din urma de cal
zeama eroilor, dulce-amară...

3 august 1993

STRADA CU SENS UNIC

Din ochii mei curg păsări călătoare
de când din sânge mi te-ai smuls,
pe ceru-albastru sunt intrus
și nu mai poate sufletul să zboare

Unde-am greșit, se-ntreabă neființa,
de-mi torni în trup argint topit?
Ca la-nceputul lumii te-am iubit,
mi-ai fost lumina și ți-am fost credința

Nu te condamn la moarte dintr-odată,
am înțeles greșit ceea ce ești,
tu n-ai fost fata din povești
și n-o să-mi fi pereche niciodată

Acestei despărțiri neprevăzute
nu-i pot găsi vreodată leac,
mă-ncui în amintiri și am să tac,
să nu-ți întorci privirea: du-te!

Ne vom găsi cândva într-adevăr,
când de la capăt lumea va porni
și poate prin absurd ne vom iubi
și ai să-mi treci iar mâinile prin păr

Va fi târziu, vom sta închiși în casă,
legați în lanțuri de oprobiul public,
iubirea mea-i o stradă cu sens unic
pe care-ai traversat-o nemiloasă...

29 iunie 1993/6 aprilie 2020

BOLNAV DE-O STEA

Sunt bolnav de-o stea
care m-a durut
când tu ai plecat
fără un cuvânt

De ce ai plecat
fără un cuvânt,
tu nu ai văzut
ochii mei plângând?

Sunt bolnav de-o stea,
e chiar umbra ta...

6 iulie 1993

DESPĂRȚIRE

Lacrima lunii între noi
ca un șir de poeme celebre,
un bloc, patru case, grădina,
luceferii goi cufundați în blesteme

Șoaptele mării izbindu-se-n țărm,
inima incoloră inventează zăpadă,
o lumină sus, în vârful inimii,
orbește o stea și-o transformă-n epavă

Amestec de ani și idei,
sufletul în prăpăstii-o să cadă,
cu palmele îndreptate spre livadă
se roagă atâtea milioane de femei

Noaptea transpiră și plânge în somn
visând luminările prime,
împrăștiate, toate întâmplările
sunt nașteri și renașteri sublime

Pașii se sting încurcați
sub un colț de cometă stingher,
vântul îmi șterge ochii
căutând un punct de reper

Lacrima lunii între noi,
dezonorată, părăsită și beată,
flutură drapelele tăcerii
încăruțesc copacii dintr-odată...

30 iulie 1993

PĂSTREAZĂ IUBIREA ÎN VIAȚĂ

N-am să înțeleg niciodată 
de ce toate drumurile sunt închise
N-am  să înțeleg niciodată 
de ce sunt atâtea gări
Orice poveste pare atât de minunată
și-ntr-adevăr ar fi
dacă n-ar exista finalul

Tu, iubita mea, să nu mă crezi niciodată,
pentru că dincolo de mine
există iubirea
și legile ei sunt implacabile

Dar cu toate acestea,
orice s-ar întâmpla, 
oriunde și oricând ,
chiar dacă voi fi departe,
tu păstrează iubirea în viață
Ascunde-o în inima ta
și chiar dacă vei plânge
într-o zi te vei întâlni
la marginea ochilor albaștri
cu o carte deschisă
în care ai să-ți găsești lacrimile
preschimbate în flori

Orice s-ar întâmpla
și oriunde vei fi,
oricâte lacrimi vei fi vărsat,
tu nu uita că exist
și păstrează iubirea în viață
Ascunde-o în inimă
chiar dacă adeseori simți
că lumea se prăbușește

Eu nu înțeleg de ce toate drumurile
se sfârșesc într-o zi,
dar știu că fiecare gară
e pavată cu lacrimi...

31 mai 1993
text înregistrat

ÎN GOLUL PE CARE-L RESPIR

În golul pe care-l respir amintirile năvălesc
în șiruri lungi de cocori disperați,
se adună în stoluri și cresc
peste rănile exilaților din Carpați

Îngerii izgoniți din raiul promis dansează-n perechi,
Universul îmi toarnă otravă-n urechi
Castelele de nisip cad unul după altul, 
înapoi-infinitul, înainte-neantul

Mă întreb unde sunt pașii mei nevăzuți,
nicio urmă-n ecou, plâng îngerii muți
Întind nefiresc printre îngeri o scară,
inima cântă melodia amară

Prin golul pe care-l respir, ca un biet suferind
trece sufletul meu, zadarnic iubind...

10 mai 1993/5 aprilie 2020

COLȚI DE FIARĂ

Colții de fiară
sfâșie apusul și-apusul o să piară,
ca o rană adâncă doare-nserarea,
ascultă-mi, iubito, chemarea...

Mutații solare se îneacă în sânge,
contuzii, explozii, transfuzii,
se-ndoaie văzduhul, se strânge,
și sufletu-mi plânge

Plutește un dor de ceva, 
poate de timp presărat în idee,
doare cumplit umbra ta
piedută de suflet, femeie...

4 mai 1993