Frig, durere și tristețe mută
vipera cu corn își suge prada
viața-i o paiață sadică și slută
singur beau paharul tragic de cucută
și-mi topesc în clipe destrămate saga
N-a ieșit nimic din desfrunzire
străzi flămânde-au inhalat copaci
ceața mi se-ntinde lacomă-n privire
nu mai am din sânge nicio știre
Doamne, ce-ai de gând cu mine ca să faci?
Ploaie rece de sfârșit de eră
se deschid prăpăstiile adânci
mi se zbate-n tâmple o himeră
mă învârt ca o cometă-n sferă
și mă-nghite marea sugrumată-n stânci
O să plec pe Marte fără călăuză
doar cu o busolă ruginită-n trup
în tăcerea nopții lacrima difuză
retopește-n sine câte-o stea confuză
plâng în mine îngeri îngropați în lut
Frig, tristețe și durere mută
frunzele cad moarte-n suflete-copaci
viața-i o paiață cu privirea slută
singur beau paharul searbăd de cucută
Doamne, ce-ai de gând cu mine ca să faci?
29-30 septembrie 2015
miercuri, 30 septembrie 2015
marți, 29 septembrie 2015
STILUL BRÂNCOVENESC (LXVI)
Constantin Brâncoveanu a fost hoț de mic, valah get-beget ce s-o mai lungim. Politician de politician, în cel mai modern sens al cuvântului, lua de la săraci și dădea cu amândouă mâinile la bogați. În special lui însuși, că i se părea că merită cel mai mult. Și dacă ăilalți erau proști, era problema lor. Pentru el banul conta, restul erau amănunte. Credea că totul se rezolvă prin mită și sperjur ceea ce i-a adus până la urmă sfârșitul. Și sfințirea, dacă mă înțelegeți ce vreau să zic cu atâta subtilitate.
Tot timpul lăsa impresia că este atât de bogat încât nu-i mai trebuie nimic, numai să fie lăsat în pace să-și rumege cașcavalul. Obișnuia să scoată castanele din focul istoriei cu mâinile altora, el făcând-o pe nisnaiul. Și i-a mers chiar și-n postumitate că istoricii mai slabi de îngeri, aburiți de lăcașurile sale de cultură și fudulie, s-au lăsat influențați la maxim de finalul destul de nașpa al clanului său. Până acum, fiindcă m-am făcut că nu observ durerile de șale ale drept-credincioșilor și m-am aplecat cu bisturiul asupra vieții și activității lui Costică Șmecherică, marele ctitor de cai verzi pe pereți.
E adevărat, a creat câteva oaze turistice pentru cei fără ocupație cum ar fi bisericile de la Potlogi, Hurezi,Mogoșoaia, Râmnicu Sărat, Galata, București (Sf. Gheorghe Nou, Sf. Ioan Grecesc, Sf. Sava), le-a înfrumusețat hogeacurile de week-end ”Dintr-un Lemn” și de la Sâmbăta de Sus, a reparat curțile domnești de la Târgoviște și din capitală, a construit niște palate pe la Potlogi și Mogoșoaia și câte și mai câte, că avea bani mai mulți decât putea să numere. Era un fel de Bill Gates la puterea a cincisprezecea al acelor vremuri și singura lui invenție fusese șmecheria cu ghivent. Avea atât de multe proprietăți că pentru a-și face testamentul a trebuit să țină trei tipografii (la București, Snagov și Buzău) care lucrau la foc continuu. A dezvoltat școala superioară inițiată de Șerban Cantacuzino și i-a plătit boierește pe-alde Radu Greceanu, Radu Popescu, Antim Ivireanul și Constantin Cantacuzino (unchiul, protectorul, complicele și, într-un fel, ucigașul său) să-i facă o imagine de senzație și să să-i finalizeze testamentul. Cică urmașii lor nici acum nu l-au isprăvit. Bine, s-au apucat și târziu de treabă. L-au început în 1708 și n-au reușit să inventarieze decât 55 de sate cu tot ce zburdă, respiră sau practică sporturi sexuale în acel spațiu ancestral, 56 de moșii cu alte părți de sate adăugate, cinci rânduri de case în București, alte acareturi la Târgoviște, proprietăți fără număr pe ”afară”, din Ardeal și până la San Stefano, pe țărmul Mării Marmara, inclusiv în Bulgaria, dacă puteți să credeți așa ceva. Cât despre conturile în străinătate nici turcii, foarte pricepuți la treburi d-astea, n-au reușit să scoată mare lucru. La banii lichizi încă se mai lucrează. Și, ca să fie socoteala mai ușoară, se numără pe sărite, și doar pe pungi. Cică, când vor termina de numărat, se va plăti datoria externă a României, în avans, pe următorii 300 de ani.
Dar Costică a rămas în memoria posterității prin vestitul stil brâncovenesc care se baza pe o schemă tip Caritas. Iei bani de la proști - și, slavă Domnului, Valahia a avut întotdeauna surplus - și-i mituiești de opt ori mai mult decât concurența pe ăia care vor să te facă mai scund cu-n cap. Dar, ca orice joc piramidal, vine ziua în care se prăbușește îngropând sub dărâmături pe inițiator și pe acoliții către care se făcuseră plăți peste rând.
Totuși, cred c-ar fi timpul s-o luăm cu începutul carierei acestui sfânt post-mortem. Că faptele sale din timpul vieții nu-l recomandă în niciun fel. Dar, probabil, contabilii Patriarhiei au dat de urma vreunui cont și le-a mirosit a sfânt. Că Brâncoveanu n-avea nicio limită, era în stare să cumpere și lumea de apoi...
După cum bine știți - și dacă nu știți ar fi timpul să aflați - la 36 de ani ajunge pe tron după otrăvirea lui Șerban Cantacuzino de către doi din frații săi și de către Costică însuși, care-i era nepot. Marele logofăt - căci cu asta se ocupa la momentul respectiv - o face pe nevinovatul și joacă un teatru ieftin precum că el n-ar vrea domnia, că lui nu-i plac averile, deși era putred de bogat, și că are dublă cetățenie româno-română. Că, dând niște pungi cu galbeni unde trebuia, o căpătase, la 19 mai 1688, și p-aia a Transilvaniei, unde, de altfel, avea niște proprietăți la care s-ar fi putut refugia dacă i-ar fi cotrobăit Șerban prin gânduri și ar mai fi apucat să spele putina. Dar ceilalți complotiști îl iau pe la spate (sau de la spate - sursele istorice sunt confuze) și-l duc la Mitropolie, să-l ungă domn. După formalitatea asta se pune cu sârg pe jefuirea țării. Și era priceput, nu glumă...
La 30 ianuarie 1689 închină țara imperialilor continuând demersurile nefinalizate de Șerban, dar, cum era cu fundu-n două luntrii ca-ntotdeauna, ca să se convingă, austriecii intră în țară cu 15 000 de ostași comandați de Heissler, solicitând întreținerea lor timp de șapte luni, 1500 de cai și, până la valoarea de 800 000 de florini, bani lichizi. La Brâncoveanu totul era până la bani, așa că-i cheamă pe tătari (care le dă avans imperialilor) și pe turci, cu care, în 1690, la Zărnești, îi zdrobește pe austrieci. Heissler cade prizonier, iar aga Constantin Bălăceanu, principalul contestatar al domnului, moare pe câmpul de luptă. Prin țară, niște ”curuți” de-ai lui Tokoli, fostul aliat care fusese impus pentru scurt timp mahăr al Transilvaniei, jefuiesc cumplit ceea ce duce la vânarea lor prin sate și alungarea la sud de Dunăre.
După aceste unice fapte de arme, Brâncoveanu are o domnie lungă bazată pe biruri mari și mituiri și mai mari. El era genul de om care credea că totul se rezolvă cu bani. De aceea n-avea niciun scrupul să-i plătească și pe turci și pe austrieci. În plus le dădea informații unora despre ceilalți cu o exactitate diabolică.
În 1695 devine formal ”principe al imperiului”, că conte (pardon de expresie) era încă din 1688, cu trei luni înainte de a-l otrăvi pe Șerban Cantacuzino. Cel supranumit ”prințul aurului” (altân-bei), și nu din cauza tenului feței că plesnea de sănătate, avea o rețea de informatori mai tare decât Securitatea. Majoritatea erau acoperiți în moderatori de tocșouri ori negustori prin capitalele europene și niciunul n-a defectat pe acolo. După cum se va vedea mai la vale, trădarea a venit de lângă el.
Anul 1699 îl bagă la cheltuială, dar s-a meritat. A obținut și domnia pe viață de la turci și respectul imperialilor care, după pacea de la Karlowitz, îi erau ca un junghi în coastă întinzându-și autoritatea și asupra Transilvaniei.
În relațiile cu Moldova, Brâncoveanu n-a dovedit că ar fi vreun sfânt, ba dimpotrivă, a fost dracul gol. Acum eu nu știu ce să zic; ori nu auzise de conștiința de neam, ori n-a mai vrut să dea bani și pe aia, ori îl durea-n briceag de toată lumea...
Pe Constantin Cantemir l-a disprețuit pentru că era din neam de răzeși și l-a săpat non-stop la Stambul. În 1693, ca un bun creștin, îi spânzură în zi de bâlci pe Staicu paharnicul și pe Preda Proroceanul, niște boieri ce fuseseră găzduiți de Cantemir și făcuseră plângere la Stambul pentru că nu le plăcea moaca Brâncoveanului. După cum se vede delictul de opinie nu era văzut cu ochi buni nici în acea vreme. După trebușoara asta se dă peste cap să nu fie recunoscut domn al Moldovei Dimitrie Cantemir, lucru care-i reușește în nici trei săptămâni, perioadă în care turcii au numărat mărunțișul trimis de Altân-Bei.
Nici cu Antioh nu s-a arătat mai prietenos decât, formal, în 1705, pentru ca în 1711 să-l găsim în aceeași dușmănie creștin-ortodoxă față de Dimitrie Cantemir care, oricât de cotită am da-o, era mult mai învațat decât înfumuratul valah. Apogeul conflictului cu Cantemireștii a fost atins atunci când i-a impus pe Constantin Duca, viitorul ginere, și pe Mihai Racoviță, vărul de-al doilea, pe tronul fierbinte al Moldovei.
Ca să-și apere scaunul domnesc de influența Exaporitului, cel cu mare trecere la Poartă și care-l vroia domn pe fiul său Nicolae Mavrocordat, o căsătorește pe fiica sa Ilinca, cu Scarlat, o altă odraslă de-a acestuia. Nici la zestrea miresei n-a fost finalizată numărătoarea. După 100 de pungi cu bani, 200 cu giuvaeruri și niscaiva moșii, mașinile pe două picioare de numărat bani au clacat de epuizare. Dar Scarlat dă colțu după numai un an și jumătate, sătul să tot dezbrace o femeie îmbrăcată în aur, și Exaporitul reîncepe intrigile.
În 1703 este chemat la Stambul. Asta nu suna bine deloc, dar , prevăzător din fire, trimite înaintea sa atât de mulți bani încât sultanul s-a gândit dacă n-ar fi mai bine să lase tronul imperiului și să se mute el în Valahia. I s-a mărit haraciul la 240 de pungi de galbeni, cam cât primea Doamna Marica pentru epilat pădurea nebună din zona crepusculară.
De aici încolo să te ții huzur, creație și procreație. Toată lumea asta era a lui, se credea în anticamera raiului. Și de ce să nu fim corecți până la capăt; pentru el așa era. Era mai nasol pentru restul lumii...
PROMOUȘĂN
Dacă țineți cu orice preț să vedeți cum se ajunge în calendarul creștin-ortodox, urmăriți-ne cu ochii cât cepele. Citiți și vă cruciți! N-are rost să vă spun mai multe că și așa îmi păreți cam obosiți...
27 septembrie 2015
Tot timpul lăsa impresia că este atât de bogat încât nu-i mai trebuie nimic, numai să fie lăsat în pace să-și rumege cașcavalul. Obișnuia să scoată castanele din focul istoriei cu mâinile altora, el făcând-o pe nisnaiul. Și i-a mers chiar și-n postumitate că istoricii mai slabi de îngeri, aburiți de lăcașurile sale de cultură și fudulie, s-au lăsat influențați la maxim de finalul destul de nașpa al clanului său. Până acum, fiindcă m-am făcut că nu observ durerile de șale ale drept-credincioșilor și m-am aplecat cu bisturiul asupra vieții și activității lui Costică Șmecherică, marele ctitor de cai verzi pe pereți.
E adevărat, a creat câteva oaze turistice pentru cei fără ocupație cum ar fi bisericile de la Potlogi, Hurezi,Mogoșoaia, Râmnicu Sărat, Galata, București (Sf. Gheorghe Nou, Sf. Ioan Grecesc, Sf. Sava), le-a înfrumusețat hogeacurile de week-end ”Dintr-un Lemn” și de la Sâmbăta de Sus, a reparat curțile domnești de la Târgoviște și din capitală, a construit niște palate pe la Potlogi și Mogoșoaia și câte și mai câte, că avea bani mai mulți decât putea să numere. Era un fel de Bill Gates la puterea a cincisprezecea al acelor vremuri și singura lui invenție fusese șmecheria cu ghivent. Avea atât de multe proprietăți că pentru a-și face testamentul a trebuit să țină trei tipografii (la București, Snagov și Buzău) care lucrau la foc continuu. A dezvoltat școala superioară inițiată de Șerban Cantacuzino și i-a plătit boierește pe-alde Radu Greceanu, Radu Popescu, Antim Ivireanul și Constantin Cantacuzino (unchiul, protectorul, complicele și, într-un fel, ucigașul său) să-i facă o imagine de senzație și să să-i finalizeze testamentul. Cică urmașii lor nici acum nu l-au isprăvit. Bine, s-au apucat și târziu de treabă. L-au început în 1708 și n-au reușit să inventarieze decât 55 de sate cu tot ce zburdă, respiră sau practică sporturi sexuale în acel spațiu ancestral, 56 de moșii cu alte părți de sate adăugate, cinci rânduri de case în București, alte acareturi la Târgoviște, proprietăți fără număr pe ”afară”, din Ardeal și până la San Stefano, pe țărmul Mării Marmara, inclusiv în Bulgaria, dacă puteți să credeți așa ceva. Cât despre conturile în străinătate nici turcii, foarte pricepuți la treburi d-astea, n-au reușit să scoată mare lucru. La banii lichizi încă se mai lucrează. Și, ca să fie socoteala mai ușoară, se numără pe sărite, și doar pe pungi. Cică, când vor termina de numărat, se va plăti datoria externă a României, în avans, pe următorii 300 de ani.
Dar Costică a rămas în memoria posterității prin vestitul stil brâncovenesc care se baza pe o schemă tip Caritas. Iei bani de la proști - și, slavă Domnului, Valahia a avut întotdeauna surplus - și-i mituiești de opt ori mai mult decât concurența pe ăia care vor să te facă mai scund cu-n cap. Dar, ca orice joc piramidal, vine ziua în care se prăbușește îngropând sub dărâmături pe inițiator și pe acoliții către care se făcuseră plăți peste rând.
Totuși, cred c-ar fi timpul s-o luăm cu începutul carierei acestui sfânt post-mortem. Că faptele sale din timpul vieții nu-l recomandă în niciun fel. Dar, probabil, contabilii Patriarhiei au dat de urma vreunui cont și le-a mirosit a sfânt. Că Brâncoveanu n-avea nicio limită, era în stare să cumpere și lumea de apoi...
După cum bine știți - și dacă nu știți ar fi timpul să aflați - la 36 de ani ajunge pe tron după otrăvirea lui Șerban Cantacuzino de către doi din frații săi și de către Costică însuși, care-i era nepot. Marele logofăt - căci cu asta se ocupa la momentul respectiv - o face pe nevinovatul și joacă un teatru ieftin precum că el n-ar vrea domnia, că lui nu-i plac averile, deși era putred de bogat, și că are dublă cetățenie româno-română. Că, dând niște pungi cu galbeni unde trebuia, o căpătase, la 19 mai 1688, și p-aia a Transilvaniei, unde, de altfel, avea niște proprietăți la care s-ar fi putut refugia dacă i-ar fi cotrobăit Șerban prin gânduri și ar mai fi apucat să spele putina. Dar ceilalți complotiști îl iau pe la spate (sau de la spate - sursele istorice sunt confuze) și-l duc la Mitropolie, să-l ungă domn. După formalitatea asta se pune cu sârg pe jefuirea țării. Și era priceput, nu glumă...
La 30 ianuarie 1689 închină țara imperialilor continuând demersurile nefinalizate de Șerban, dar, cum era cu fundu-n două luntrii ca-ntotdeauna, ca să se convingă, austriecii intră în țară cu 15 000 de ostași comandați de Heissler, solicitând întreținerea lor timp de șapte luni, 1500 de cai și, până la valoarea de 800 000 de florini, bani lichizi. La Brâncoveanu totul era până la bani, așa că-i cheamă pe tătari (care le dă avans imperialilor) și pe turci, cu care, în 1690, la Zărnești, îi zdrobește pe austrieci. Heissler cade prizonier, iar aga Constantin Bălăceanu, principalul contestatar al domnului, moare pe câmpul de luptă. Prin țară, niște ”curuți” de-ai lui Tokoli, fostul aliat care fusese impus pentru scurt timp mahăr al Transilvaniei, jefuiesc cumplit ceea ce duce la vânarea lor prin sate și alungarea la sud de Dunăre.
După aceste unice fapte de arme, Brâncoveanu are o domnie lungă bazată pe biruri mari și mituiri și mai mari. El era genul de om care credea că totul se rezolvă cu bani. De aceea n-avea niciun scrupul să-i plătească și pe turci și pe austrieci. În plus le dădea informații unora despre ceilalți cu o exactitate diabolică.
În 1695 devine formal ”principe al imperiului”, că conte (pardon de expresie) era încă din 1688, cu trei luni înainte de a-l otrăvi pe Șerban Cantacuzino. Cel supranumit ”prințul aurului” (altân-bei), și nu din cauza tenului feței că plesnea de sănătate, avea o rețea de informatori mai tare decât Securitatea. Majoritatea erau acoperiți în moderatori de tocșouri ori negustori prin capitalele europene și niciunul n-a defectat pe acolo. După cum se va vedea mai la vale, trădarea a venit de lângă el.
Anul 1699 îl bagă la cheltuială, dar s-a meritat. A obținut și domnia pe viață de la turci și respectul imperialilor care, după pacea de la Karlowitz, îi erau ca un junghi în coastă întinzându-și autoritatea și asupra Transilvaniei.
În relațiile cu Moldova, Brâncoveanu n-a dovedit că ar fi vreun sfânt, ba dimpotrivă, a fost dracul gol. Acum eu nu știu ce să zic; ori nu auzise de conștiința de neam, ori n-a mai vrut să dea bani și pe aia, ori îl durea-n briceag de toată lumea...
Pe Constantin Cantemir l-a disprețuit pentru că era din neam de răzeși și l-a săpat non-stop la Stambul. În 1693, ca un bun creștin, îi spânzură în zi de bâlci pe Staicu paharnicul și pe Preda Proroceanul, niște boieri ce fuseseră găzduiți de Cantemir și făcuseră plângere la Stambul pentru că nu le plăcea moaca Brâncoveanului. După cum se vede delictul de opinie nu era văzut cu ochi buni nici în acea vreme. După trebușoara asta se dă peste cap să nu fie recunoscut domn al Moldovei Dimitrie Cantemir, lucru care-i reușește în nici trei săptămâni, perioadă în care turcii au numărat mărunțișul trimis de Altân-Bei.
Nici cu Antioh nu s-a arătat mai prietenos decât, formal, în 1705, pentru ca în 1711 să-l găsim în aceeași dușmănie creștin-ortodoxă față de Dimitrie Cantemir care, oricât de cotită am da-o, era mult mai învațat decât înfumuratul valah. Apogeul conflictului cu Cantemireștii a fost atins atunci când i-a impus pe Constantin Duca, viitorul ginere, și pe Mihai Racoviță, vărul de-al doilea, pe tronul fierbinte al Moldovei.
Ca să-și apere scaunul domnesc de influența Exaporitului, cel cu mare trecere la Poartă și care-l vroia domn pe fiul său Nicolae Mavrocordat, o căsătorește pe fiica sa Ilinca, cu Scarlat, o altă odraslă de-a acestuia. Nici la zestrea miresei n-a fost finalizată numărătoarea. După 100 de pungi cu bani, 200 cu giuvaeruri și niscaiva moșii, mașinile pe două picioare de numărat bani au clacat de epuizare. Dar Scarlat dă colțu după numai un an și jumătate, sătul să tot dezbrace o femeie îmbrăcată în aur, și Exaporitul reîncepe intrigile.
În 1703 este chemat la Stambul. Asta nu suna bine deloc, dar , prevăzător din fire, trimite înaintea sa atât de mulți bani încât sultanul s-a gândit dacă n-ar fi mai bine să lase tronul imperiului și să se mute el în Valahia. I s-a mărit haraciul la 240 de pungi de galbeni, cam cât primea Doamna Marica pentru epilat pădurea nebună din zona crepusculară.
De aici încolo să te ții huzur, creație și procreație. Toată lumea asta era a lui, se credea în anticamera raiului. Și de ce să nu fim corecți până la capăt; pentru el așa era. Era mai nasol pentru restul lumii...
PROMOUȘĂN
Dacă țineți cu orice preț să vedeți cum se ajunge în calendarul creștin-ortodox, urmăriți-ne cu ochii cât cepele. Citiți și vă cruciți! N-are rost să vă spun mai multe că și așa îmi păreți cam obosiți...
27 septembrie 2015
MOARTEA PASIUNII DIN CARPAȚI
Se zice că în Moldova dacă ai geacă de piele, încălțări ”Abibas”, fes ”Oblio” și știi și olecuță de bataie, ești moartea pasiunii, toate fetele e leșinate după tine, nu mai trebuie să le bagi cu forța în mașină și să le sechestrezi până se obișnuiesc cu atmosfera. Sau cum ar spune galeria lui Rapid, care, după câte se știe, nu e membră de partid, dar nici pe la biserică n-a fost decât ca să spargă cutia milei, porțile ți se deschid. Cică toate porțile...
Așa o fi, nu putem să contrazicem tradiția multiseculară a acestui colț de rai second-hand, că imediat ne citește ”Moartea din Carpați” editorialul și ne rupe ursulețul de pluș cu dinții, cum l-am văzut o dată la televizor, între o participare la seminariile socraticului Măruță - care trage audiența de... în sfârșit, care trage audiența - și tăierea porcului bunului său tată, un om de altminteri onorabil, cu singurul defect că, atunci când era posibil, procrea la beție. Dar acum, pe criza asta demografică n-are rost să mai facem mofturi, bine că a ieșit și așa, că până la urmă licențiatul în dreptul celui mai bengos și istoria tricepșilor, e un băiat simpatic care, dacă nu lua atâtea picioare-n gură și pumni în dovleacul care-i ține loc de umbrelă, putea lesne plagia și-un doctorat. Și vă asigur că nimeni nu i-ar fi cerut să-și dea demisia din importanta funcție de bătăuș cu carismă, că noi, românii, ne iubim plagiatorii până la uitarea de sine.
Văzând ce megastar de Dâmbovița a devenit Cătălin Moroșanu, și alți flăcăi, zămisliți la contactul culturilor de Cucuteni-Cotnari cu Podul Iloaiei-Huși, s-au apucat să bată lumea. Și-o bat bine, ceea ce pe noi, ca ultra-ortodocși fervenți, nu poate decât să ne bucure la pitpalacul inimii.
Deunăzi, un flăcău chitit pe poceală din aceeași zonă crepusculară, s-a apucat în Germania chimistei Angela Merkel - care experimentează acidul sulfuric islamic cu baza teutonică oarecum creștină - să-l bată la meserie pe un găligan de-al lor de 108 kg, hrănit numai cu cârnați și ură față de români, până i-a sărit ăluia muștarul pe nas.
Mihai Nistor, strănepotul de 104 kg al lui Ștefan cel Mare (că și ăla le-avea cu cafteala ceva de speriat ), i-a arătat Angelei de ce nu vrem cotă de refugiați. Pentru că e un meci pe viață și pe moarte care se încheie în repriza a noua, prin knock-aut. Adică, dacă nu ne fac ei șnițele cu vreo centură d-aia zburătoare de-a lor, îi facem noi cu vreo lovitură venită din fundul curții și ne încingem și cu chimirul aurit fără să fim acuzați de hașmanglire. Ceea ce a făcut și boxerul nostru care și-a înfășurat pe trupul bine lucrat de tescovină și busuioacă, centura AIBA, cea mai nouă versiune profesionistă în care și amatorilor le este permis să facă bani frumoși, ca să nu mai fugă înainte de vreme la concurență. Ca să înțelegeți toată istoria, cei care participă la galele organizate de forul internațional de box, își păstrează și toate drepturile de amator, inclusiv acela de a boxa la Olimpiadă. Adică, e la fel cum se întâmplă în baschet cu profesioniștii.
Ce mi-a plăcut mie la băiatul ăsta, care s-a luat de box la 16 ani fiindcă era prea gras, a fost principiul sănătos de viață, chiar dacă e un plagiat după Aristotel, care sună cam așa : ”decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-sa!”. În mod sigur i l-a impregnat cărturarul Relu Auraș, adică acel individ care a făcut din Leonard Doroftei și alți golani de cartier, campioni mondiali fără toate țiglele pe casă. Acum, ca să-și încununeze cariera, a scos din jobenul de mare antrenor și un super-greu, că de vreo patruzeci de ani (de la celebrul meci în care Simu l-a snopit pe Teofilo Stevenson până în ultimele treizeci de secunde când, în loc să-i întoarcă și obrazul celălalt, i-a dat cubanezul o carabă de l-a adormit), n-am mai pupat vreo medalie la această categorie. E adevărat că nici nu aveam cum să vedem mulți sportivi cu greutate că în Moldova mâncarea-i mai mult așa de fudulie, băutura-i temelie. Urmată, evident, de tradiționalul viol în grup...
29 septembrie 2015
editorial ARENA BUZOIANĂ
Așa o fi, nu putem să contrazicem tradiția multiseculară a acestui colț de rai second-hand, că imediat ne citește ”Moartea din Carpați” editorialul și ne rupe ursulețul de pluș cu dinții, cum l-am văzut o dată la televizor, între o participare la seminariile socraticului Măruță - care trage audiența de... în sfârșit, care trage audiența - și tăierea porcului bunului său tată, un om de altminteri onorabil, cu singurul defect că, atunci când era posibil, procrea la beție. Dar acum, pe criza asta demografică n-are rost să mai facem mofturi, bine că a ieșit și așa, că până la urmă licențiatul în dreptul celui mai bengos și istoria tricepșilor, e un băiat simpatic care, dacă nu lua atâtea picioare-n gură și pumni în dovleacul care-i ține loc de umbrelă, putea lesne plagia și-un doctorat. Și vă asigur că nimeni nu i-ar fi cerut să-și dea demisia din importanta funcție de bătăuș cu carismă, că noi, românii, ne iubim plagiatorii până la uitarea de sine.
Văzând ce megastar de Dâmbovița a devenit Cătălin Moroșanu, și alți flăcăi, zămisliți la contactul culturilor de Cucuteni-Cotnari cu Podul Iloaiei-Huși, s-au apucat să bată lumea. Și-o bat bine, ceea ce pe noi, ca ultra-ortodocși fervenți, nu poate decât să ne bucure la pitpalacul inimii.
Deunăzi, un flăcău chitit pe poceală din aceeași zonă crepusculară, s-a apucat în Germania chimistei Angela Merkel - care experimentează acidul sulfuric islamic cu baza teutonică oarecum creștină - să-l bată la meserie pe un găligan de-al lor de 108 kg, hrănit numai cu cârnați și ură față de români, până i-a sărit ăluia muștarul pe nas.
Mihai Nistor, strănepotul de 104 kg al lui Ștefan cel Mare (că și ăla le-avea cu cafteala ceva de speriat ), i-a arătat Angelei de ce nu vrem cotă de refugiați. Pentru că e un meci pe viață și pe moarte care se încheie în repriza a noua, prin knock-aut. Adică, dacă nu ne fac ei șnițele cu vreo centură d-aia zburătoare de-a lor, îi facem noi cu vreo lovitură venită din fundul curții și ne încingem și cu chimirul aurit fără să fim acuzați de hașmanglire. Ceea ce a făcut și boxerul nostru care și-a înfășurat pe trupul bine lucrat de tescovină și busuioacă, centura AIBA, cea mai nouă versiune profesionistă în care și amatorilor le este permis să facă bani frumoși, ca să nu mai fugă înainte de vreme la concurență. Ca să înțelegeți toată istoria, cei care participă la galele organizate de forul internațional de box, își păstrează și toate drepturile de amator, inclusiv acela de a boxa la Olimpiadă. Adică, e la fel cum se întâmplă în baschet cu profesioniștii.
Ce mi-a plăcut mie la băiatul ăsta, care s-a luat de box la 16 ani fiindcă era prea gras, a fost principiul sănătos de viață, chiar dacă e un plagiat după Aristotel, care sună cam așa : ”decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-sa!”. În mod sigur i l-a impregnat cărturarul Relu Auraș, adică acel individ care a făcut din Leonard Doroftei și alți golani de cartier, campioni mondiali fără toate țiglele pe casă. Acum, ca să-și încununeze cariera, a scos din jobenul de mare antrenor și un super-greu, că de vreo patruzeci de ani (de la celebrul meci în care Simu l-a snopit pe Teofilo Stevenson până în ultimele treizeci de secunde când, în loc să-i întoarcă și obrazul celălalt, i-a dat cubanezul o carabă de l-a adormit), n-am mai pupat vreo medalie la această categorie. E adevărat că nici nu aveam cum să vedem mulți sportivi cu greutate că în Moldova mâncarea-i mai mult așa de fudulie, băutura-i temelie. Urmată, evident, de tradiționalul viol în grup...
29 septembrie 2015
editorial ARENA BUZOIANĂ
luni, 28 septembrie 2015
Primul dintre învinși
Am obosit să alerg
în această cursă de șoareci
care este viața
Nu mai am motivație
morile de vânt m-au învins
M-au strivit
plecările păsărilor călătoare
spre țările calde
Pe frontul intern
cucuvelele cântă
În inimă
prăpăstii adânci se cască hulpave
Nu mai are rost să mimez absolutul
Am fost ucis demult
pe 23 iulie
Îmi pare rău că sufletul meu
a mai încurcat lumea pe aici
Vă rog să mă scuzați
dar sunt obosit
și nu pot să lupt
pentru mine însumi
Așa cum v-am mai spus
în acest război
am fost întotdeauna
primul dintre învinși
Așadar
n-are rost să vă mai indispun
cu tristețile mele
Pur și simplu
nu mai am pentru cine
să reinventez zborul
Păsările călătoare au plecat
din nou
în țările calde
iar eu nu am putut să le opresc
și nu voi putea niciodată
Eu sunt doar un om
și am pierdut singurul război
pe care aș fi vrut să-l câștig.
Stingeți lumina
primul dintre învinși se retrage în sine
27 septembrie 2015
Nostalgia
Nu dormisem de patruzeci și opt de ore
și din noaptea aceea
n-aveam să mai dorm
niciodată
Timpul și-a dat orele peste cap
și secundele
m-au strâns în menghina lor
până am rămas o umbră rătăcită
căutându-și trupul
Nu s-au mai întâlnit
niciodată
trupul și umbra căutându-se
27 septembrie 2015
duminică, 27 septembrie 2015
Visul, magia, uitarea...
De când ne naștem zburăm întâmplător
ne izbim de ziduri infernale de aer
sufletul ne așteaptă undeva în decor
încuiat într-o zeghe de vaier
Când deschidem ochii nu vedem absolutul
când dormim visăm chipuri dragi
ne crapă în sânge de patimă lutul
așteptând lumina furată de magi
Și eu am visat fără limită timpul
prin care să zbor fără teama de înger
îngropasem în mine Olimpul
cu cerbul sălbatic și îngerul sincer
Pe ea am ascuns-o de irișii nopții
în inima mea de piatră și rouă
în brațe-am trecut-o de granița sorții
secunda mi-am rupt-o în două
Să facem din umbre un singur întreg
așa cum am fost cândva, la-nceput
prin spaimele clipei să nu mai alerg
să-ngroape uitarea întregul trecut
Cerul s-a deschis dintr-odată, abrupt
plângea de se-înecase-n sine luna
zidul dintre viață și moarte s-a rupt
tu-mi făceai semne disperate cu mâna
Te ghemuiseși în mine, ca o adiere de vânt
topind icebergul cu arome de Nord
eram numai noi rătăciți pe pământ
zei inocenți strecurați prin fiord
Prin propria viață navigam visători
spre-o insulă îmbrățișată de alge
treceau prin trahee cohorte de nori
iar luna se-agățase-n catarge
Nu mai era noapte, nu mai era zi
dezertaseră spaimele întâmplătoare
dispăruseră cucuvelele gri
eram singurii pești din propria mare
În văzduh numai noi pluteam nevăzuți
și-mi părea nesfârșită dezertarea albastră
da-n alte orizonturi ai vrut să te uiți
și inimii i-ai spart o fereastră
prin care ai evadat fragmentat
spre un timp care nu-mi aparține
golul dintre noi l-ai reinventat
cu înscenări și decoruri puține
Și-n frica de zbor se topesc visele
gândurile curg în lave de argint
în suflet se-adâncesc abisele
și-n oglinda diformă îngerii mint
Ne prăbușim pe grămezi de moloz
speranțele deșarte ne exclud
deasupra câmpurilor de rogoz
plânge apusul prin părul tău ud
Și-n anticamera deznădejdii
văzduhu-i pretextul suprem de plecare
se-ntorc din neant nevăzute primejdii
și-o nouă planetă în inimă-mi moare
Se mai aud când și când clopote
care-mi bat amintirile-n cuie de jar
dar demonii râd și-aplaudă-n ropote
scara spre cer ce duce-n calvar
Rănile visului s-atât de adânci
că vibrează prin sânge de spaimă culoarea
magia doarme-ngropată sub stânci
și-n noi se întinde, ca un giulgiu, uitarea
27 septembrie 2015
ne izbim de ziduri infernale de aer
sufletul ne așteaptă undeva în decor
încuiat într-o zeghe de vaier
Când deschidem ochii nu vedem absolutul
când dormim visăm chipuri dragi
ne crapă în sânge de patimă lutul
așteptând lumina furată de magi
Și eu am visat fără limită timpul
prin care să zbor fără teama de înger
îngropasem în mine Olimpul
cu cerbul sălbatic și îngerul sincer
Pe ea am ascuns-o de irișii nopții
în inima mea de piatră și rouă
în brațe-am trecut-o de granița sorții
secunda mi-am rupt-o în două
Să facem din umbre un singur întreg
așa cum am fost cândva, la-nceput
prin spaimele clipei să nu mai alerg
să-ngroape uitarea întregul trecut
Cerul s-a deschis dintr-odată, abrupt
plângea de se-înecase-n sine luna
zidul dintre viață și moarte s-a rupt
tu-mi făceai semne disperate cu mâna
Te ghemuiseși în mine, ca o adiere de vânt
topind icebergul cu arome de Nord
eram numai noi rătăciți pe pământ
zei inocenți strecurați prin fiord
Prin propria viață navigam visători
spre-o insulă îmbrățișată de alge
treceau prin trahee cohorte de nori
iar luna se-agățase-n catarge
Nu mai era noapte, nu mai era zi
dezertaseră spaimele întâmplătoare
dispăruseră cucuvelele gri
eram singurii pești din propria mare
În văzduh numai noi pluteam nevăzuți
și-mi părea nesfârșită dezertarea albastră
da-n alte orizonturi ai vrut să te uiți
și inimii i-ai spart o fereastră
prin care ai evadat fragmentat
spre un timp care nu-mi aparține
golul dintre noi l-ai reinventat
cu înscenări și decoruri puține
Și-n frica de zbor se topesc visele
gândurile curg în lave de argint
în suflet se-adâncesc abisele
și-n oglinda diformă îngerii mint
Ne prăbușim pe grămezi de moloz
speranțele deșarte ne exclud
deasupra câmpurilor de rogoz
plânge apusul prin părul tău ud
Și-n anticamera deznădejdii
văzduhu-i pretextul suprem de plecare
se-ntorc din neant nevăzute primejdii
și-o nouă planetă în inimă-mi moare
Se mai aud când și când clopote
care-mi bat amintirile-n cuie de jar
dar demonii râd și-aplaudă-n ropote
scara spre cer ce duce-n calvar
Rănile visului s-atât de adânci
că vibrează prin sânge de spaimă culoarea
magia doarme-ngropată sub stânci
și-n noi se întinde, ca un giulgiu, uitarea
27 septembrie 2015
vineri, 25 septembrie 2015
Nu întineresc, dar ea îmi spune....
Nu întineresc, dar ea îmi spune
de parcă nu ar fi adevărat
că sunt cel mai tânăr războinic din lume
și să nu-mi fie teamă
de ceva ce nu s-a întâmplat
Timpul nu există
e o invenție de ceasornicar
ea mă va ține de mână
o mie de ani în avatar
Oamenii care iubesc sunt veșnic tineri
și nu se vor preface niciodată-n țărână
dacă vreodată mă va smulge secunda
ea mă va ține cu toată ființa de mână
Și n-o să mă lase să mă prăbușesc în neant
va veni de la capătul lumii
și mă va trece în brațe în timpul celălalt
unde-mi voi relua călătoriile prin mine însumi
de la început
iar ea-mi va șterge fruntea
de întregul trecut
Și chiar dacă ea știe
că nu întineresc
ca la-nceputul lumii o iubesc
24 septembrie 2015
joi, 24 septembrie 2015
Și să nu mai pleci niciodată
Suntem doi bieți invalizi
când ușa sufletului o închizi
cu-n lacăt greu de suferinți
mă scot plecările din minți
și toți fluturii migranți
în trupuri de zăpadă împrăștiați
de lașitate și confuzii
mergem ca orbii prin iluzii
Și am avea justificare
dacă luna ne-ar îneca în mare
dacă marea ne-ar încuia în lună
eu-nebun după tine, tu-nebună
legată cu lanțuri de cer
timpul nostru se scurge-n eter
ca o apă ruginită, ca un drog
Prin sufletul meu de câine olog
bate tristețea un adagio rece
când trenul de fum prin inimă-mi trece
Aș sparge oglinda concavă cu-n drug
să ardem împreună iertarea pe rug
să ne ducem destinul la capăt
să ne privească îngeru-n treacăt
cenușa să se-mprăștie-n vânt
să nu ne întoarcem curând
Prin alte galaxii să nemurim
și-n erele pierdute să iubim
fără teamă ziua noastră de mâine
să-mi rupi îndoielile ca pe-o pâine
și să mă strângi în brațele subțiri
Sătulă de-atâtea ezitări și striviri
să-mi cioplești suferințele cu o daltă
și să nu mai pleci niciodată
24 septembrie 2015
când ușa sufletului o închizi
cu-n lacăt greu de suferinți
mă scot plecările din minți
și toți fluturii migranți
în trupuri de zăpadă împrăștiați
de lașitate și confuzii
mergem ca orbii prin iluzii
Și am avea justificare
dacă luna ne-ar îneca în mare
dacă marea ne-ar încuia în lună
eu-nebun după tine, tu-nebună
legată cu lanțuri de cer
timpul nostru se scurge-n eter
ca o apă ruginită, ca un drog
Prin sufletul meu de câine olog
bate tristețea un adagio rece
când trenul de fum prin inimă-mi trece
Aș sparge oglinda concavă cu-n drug
să ardem împreună iertarea pe rug
să ne ducem destinul la capăt
să ne privească îngeru-n treacăt
cenușa să se-mprăștie-n vânt
să nu ne întoarcem curând
Prin alte galaxii să nemurim
și-n erele pierdute să iubim
fără teamă ziua noastră de mâine
să-mi rupi îndoielile ca pe-o pâine
și să mă strângi în brațele subțiri
Sătulă de-atâtea ezitări și striviri
să-mi cioplești suferințele cu o daltă
și să nu mai pleci niciodată
24 septembrie 2015
Prin uitare fugind
Plouă cu întuneric, cu tristeți depresive
Celine mă strivește la ”Europa” FM
acum o mie de ani construiam piramide
în tine zideam dar astăzi mă tem
Ai pus munții inimii uriași între noi
și din ei izvorăsc râuri de sânge
au evadat frunzele din copacii-strigoi
și-n calea pașilor strada singură plânge
Suntem la capătul lumii-dispăruți fără urmă
din noi înșine prin uitare fugind
un demon de foc în suflet îmi scurmă
și nu te mai văd prin mine trecând
să te hrănești cu mirări și lumină
păstrate-ntr-un loc interzis
ecoul plecării-n vitrină se-nclină
și plouă cu tine la mine în vis
Dar nu mai ești tu, e doar o oglindă
pe care aș sparge-o să te întorci înapoi
mâna se-ntinde și-ar vrea să te prindă
dar ai pus continente absurde-ntre noi
24 septembrie 2015
Celine mă strivește la ”Europa” FM
acum o mie de ani construiam piramide
în tine zideam dar astăzi mă tem
Ai pus munții inimii uriași între noi
și din ei izvorăsc râuri de sânge
au evadat frunzele din copacii-strigoi
și-n calea pașilor strada singură plânge
Suntem la capătul lumii-dispăruți fără urmă
din noi înșine prin uitare fugind
un demon de foc în suflet îmi scurmă
și nu te mai văd prin mine trecând
să te hrănești cu mirări și lumină
păstrate-ntr-un loc interzis
ecoul plecării-n vitrină se-nclină
și plouă cu tine la mine în vis
Dar nu mai ești tu, e doar o oglindă
pe care aș sparge-o să te întorci înapoi
mâna se-ntinde și-ar vrea să te prindă
dar ai pus continente absurde-ntre noi
24 septembrie 2015
DIMITRIE CANTEMIR-EXTRATERESTRUL, PLAGIATORUL, MANELISTUL (LXV)
Vă întrebați cu îndreptățire de ce n-a reușit Dimitrie Cantemir să-i facă pe turci de la genunchi în jos deși avea minte cât toată Moldova la un loc, bonus restul lumii? Strategii militari afiliați unui ONG cu finanțare guvernamentală au stabilit că rușii nu l-au ascultat și au plecat cam la plesneală spre Stănilești, fără un plan clar și fără să fie asigurată aprovizionarea. De altfel aspectul ăsta nu li se părea important rușilor că ei, oricum, și pe vremea aia, colecționau ceasuri și diverse bunuri de larg consum tupilate prin gospodăriile moldovenilor. Nu mai vorbim de faptul că era al naibii de cald, ceea ce pentru urmașii lui Ivan cel Groaznic a fost întotdeauna un mare dezavantaj dacă temperatura corpului n-avea nicio legătură cu vodca.
Adevărul e însă altul, ascuns în pivnițele Cotnarilor, printre budanele cu vin și tescovină la care migăleau cât era ziulica de lungă gospodarii, cărora și pe atunci li se spunea drojdieri. Moldovenii nu erau prea încântați să fie conduși de filosofi, scriitori și alte asemenea vietăți coborâte în viața lor cu anasâna. Ce, de carte le ardea lor câtă treabă aveau?! Din cauza tătarilor, a secetei și a videochatului aproape că nu mai aveau timp de băutură și procreație. Cât despre jucători de creație ca Dimitrică erau sătui până-n encefalul minții (pușchea pe limbă!). Acu eroul nostru ori nu cunoștea fondul problemei, ori nu-l interesa părerea celor din jur că de când s-a născut, la 26 octombrie 1673, tot într-o învățătură o ținea, de ziceau clevetitorii că nu-i fiul lui ta-su. Mai întâi a studiat, vorba vine, în Moldova, cu călugărul grec Cacavela Ieremia. (De ce vă hliziți? Așa îl chema pe cretan.)
Ajuns la turci, ca ostatic, e un aspirator de cunoștințe și își însușește, direct sau pe șestache, turca, persana, araba și italiana adaugându-le limbilor cu care venise de acasă: greaca, slava veche și limba de vacă bălțată cu măsline. Ba mai mult decât atât, pe ce că era poliglot, le ardea bine de tot și cu muzica, talent care, adăugat farmecului personal irezistibil, făcea ravagii printre figurantele însetate de cultura trupului.
La cele două castele ale sale de deasupra Cornului de Aur, dobândite în 1692 și 1700 ( ăsta era zestrea soției sale Casandra, fiica lui Șerban Cantacuzino) se întâlneau toți fițoșii cu pretenții de intelectuali ai Stambulului, bașca modistele, cântăreții și alți închipuiți. La el acasă era un amestec de ”La Măruță” și ”Garantat 100%”.
Trăind atâta amar de vreme printre turci, i-a cunoscut atât de bine încât era convins că sfârșitul Imperiului este aproape. Și vroia să participe la dărâmarea lui, dacă va avea ocazia. Cum la Stambul părea destul de pașnic, ba, în plus, mai și scria, turcii l-au considerat întotdeauna omul lor, un filfizon care nu poate fi un pericol decât, cel mult, pentru artele frumoase. Așa că în perioada turcească, când nu petrecea sau nu trăgea mâța de coadă, a scris un tratat de logică - ”Compendiolum universae logices instituționis”- care i-ar fi scandalizat pe moldoveni dacă l-ar fi înțeles. Dar Cantemir, după cum poate v-ați dat seama, nu era prost deloc și l-a scris în limba latină, ca să n-aibă nimeni de suferit acasă. După această trebușoară, cu ”Divanul” și ”Istoria ieroglifică” o dă rău de tot pe filosofie, altă boală rușinoasă și fără leac. Tot aici se încadrează și ”Sacrosanctae scientiae indepingibile imaga” (să mor io, dacă nu mi s-a făcut praf tastatura!), lucrare netipărită, inspirată, după modelul ”Ponta” din sistemul filosofic al medicului belgian Van Helmont.
Tipărește ” Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul” (1698), dedicată fratelui Antioh, o lectură destul de nașpa pentru cititorii de ”Click”, în care demonstrează, credea el, superioritate spiritului asupra materiei. ” Fugi, măi, de aici!”, i-au tras-o scurt moldovenii convinși că băiatul ăsta n-are prea multă minte. ”Ai fierbințeală!”, au continuat ei când, în 1705, scoate și ”Istoria ieroglifică”, o alegorie oarecum subtilă în care prezintă luptele pentru putere dintre Cantemirești, Constantin Brâncoveanu și Cantacuzini.
Marile sale creații sunt redactate în Rusia de unde i s-a dus buhul în toată lumea care știa să citească. A scris ”Viața lui Constantin Cantemir”, adică a lui ta-su (prin 1714-1715), tipărită abia în 1783, la Moscova,.
La 11 iulie 1714 devine primul român membru al unei academii străine, cea din Berlin, și, la cererea acestui for, realizează ”Descrierea Moldovei”, o lucrare valoroasă, dar cu destule naivități, care, însă, a avut o circulație europeană. Asta și pentru faptul că nici străinii nu se omorau cu cartea, nimeni nesesizând prostia cu pretenție de postulat științific potrivit căreia apa Prutului ar fi cu 30% mai ușoară decât H2O altor râuri similare. Gogomănia i-a lăsat reci pe moldoveni care n-aveau nicio treabă cu mult hulitul lichid. Pentru ei apa grea sau apa ușoară putea nici să nu existe că nici nu se observa.
Cu toți însă au fost impresionați de cele 654 de sate și 182 de ape prezentate pe hartă, care, acolo, în creion, vorba vine, arătau belea. A fost tipărită în nemțește, în două ediții (1769 și 1771), în rusește (1789), în grecește (1814) și în românește (1823), dar nicio traducere nu redă cu fidelitate textul original scris în latinește.
Succesul editorial l-a cunoscut cu best-sellerul ”Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman” sau, cum îi zicea el, pisicindu-se, ”Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae”, finalizată, e un fel de-a spune, abia în 1716, în care descrie saga otomană de la Soliman Șah, tatăl lui Ertrogul (1214) și până la înapoierea lui Petru cel Mare în Rusia, după bătălia de la Stănilești (1711). Lucrarea i-a influențat și pe Marsigli (1732) și pe Montesquieu (1734), în principalele lor best-selleruri. A fost tradusă în franceză (1743), engleză (1734 și 1756), germană (1745), română (1876-1878) și rusă ( în această limbă nu s-a tipărit)
În timpul expediției din Persia a băgat iar material despre otomani, dar manuscrisul s-a pierdut, slavă Domnului, într-un naufragiu pe Marea Caspică (1722), și un ”Catehism” persan.
”Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor”, gândită ca o vastă istorie, în două părți, a românilor - din care a realizat doar jumătate - e o demonstrație destul de OK a romanității și continuității noastre, a geto-dracilor. S-a păstrat doar traducerea românească făcută de el însuși în 1717 și tipărită abia în 1835-1836.
”Istoria Cantacuzinilor și a Brâncovenilor” (1718) e un plagiat după italianul Del Chiaro și înfățișează scurta perioadă de la executarea postelnicului Cantacuzino și până la pribegia soției lui Ștefan Cantacuzino. Deci, ca să fie foarte clar, Cantemir a inventat și plagiatul fără scrupule, Ponta n-are niciun merit nici în problema asta.
Dar Dimitrică a mai scris și lucrarea teologică ”Cartea sistemei sau despre starea religiunii mahometane” (1722), precum și o lucrare despre muzica turcească fiind primul teoretician al manelelor, un fel de Nicolae Guță cu creier. Dar nu s-a putut abține până nu le-a inventat otomanilor și un nou sistem de notație muzicală, asta în perioada în care nu desena și picta ca un apucat. Deci, era pe sistem rău de tot. Era turbo.
Totuși, cred că ați sesizat și voi că băiatul ăsta chiar n-avea toată țigla pe casă și, deși se trăgea din neam de răzeși, se dădea rotund susținând că-i curge prin vene și sânge tătăresc. Ca la toți moldovenii după ce beau un pic și socializează solo, mai rar, și în grup, de obicei. Apucăturile alea neomenești, cu cititul cărților, cu scrierea altora într-o vreme în care curvăsăritul, bârfitul și țuicăritul erau preocupările de bază ale moldovenilor, nasc mari semne de întrebare asupra adevăratei origini a acestui purtător de perucă. Și cea mai mare vină o are mă-sa că numai ea știe cu cine l-a procreat. Că prin păpușoii Moldovei, ba și printre straturile de barabule și curechi, bântuie extratereștrii cu ochelari de soare, geacă de piele și smartphone la cingătoare.
PROMOUȘĂN
Nu credeți că-i timpul să ne întoarcem pe pământul Valahiei, la hoțiile noastre, că abia ne așteaptă Constantin Brâncoveanu. A zis să ne grăbim până nu devalizează toată Valahia și-l ridică turcii volens-nolens (p-asta am șterpelit-o de la Cantemir), în rândul sfinților. Ce ziceți, ne băgăm? Sau e prea periculos?! Eu mă bag. Dacă nu mă mai întorc înseamnă că această călătorie în timp nu și-a îndeplinit misiunea și n-am reușit să-l conving pe Costică să fure mai puțin
12 septembrie 2015
Adevărul e însă altul, ascuns în pivnițele Cotnarilor, printre budanele cu vin și tescovină la care migăleau cât era ziulica de lungă gospodarii, cărora și pe atunci li se spunea drojdieri. Moldovenii nu erau prea încântați să fie conduși de filosofi, scriitori și alte asemenea vietăți coborâte în viața lor cu anasâna. Ce, de carte le ardea lor câtă treabă aveau?! Din cauza tătarilor, a secetei și a videochatului aproape că nu mai aveau timp de băutură și procreație. Cât despre jucători de creație ca Dimitrică erau sătui până-n encefalul minții (pușchea pe limbă!). Acu eroul nostru ori nu cunoștea fondul problemei, ori nu-l interesa părerea celor din jur că de când s-a născut, la 26 octombrie 1673, tot într-o învățătură o ținea, de ziceau clevetitorii că nu-i fiul lui ta-su. Mai întâi a studiat, vorba vine, în Moldova, cu călugărul grec Cacavela Ieremia. (De ce vă hliziți? Așa îl chema pe cretan.)
Ajuns la turci, ca ostatic, e un aspirator de cunoștințe și își însușește, direct sau pe șestache, turca, persana, araba și italiana adaugându-le limbilor cu care venise de acasă: greaca, slava veche și limba de vacă bălțată cu măsline. Ba mai mult decât atât, pe ce că era poliglot, le ardea bine de tot și cu muzica, talent care, adăugat farmecului personal irezistibil, făcea ravagii printre figurantele însetate de cultura trupului.
La cele două castele ale sale de deasupra Cornului de Aur, dobândite în 1692 și 1700 ( ăsta era zestrea soției sale Casandra, fiica lui Șerban Cantacuzino) se întâlneau toți fițoșii cu pretenții de intelectuali ai Stambulului, bașca modistele, cântăreții și alți închipuiți. La el acasă era un amestec de ”La Măruță” și ”Garantat 100%”.
Trăind atâta amar de vreme printre turci, i-a cunoscut atât de bine încât era convins că sfârșitul Imperiului este aproape. Și vroia să participe la dărâmarea lui, dacă va avea ocazia. Cum la Stambul părea destul de pașnic, ba, în plus, mai și scria, turcii l-au considerat întotdeauna omul lor, un filfizon care nu poate fi un pericol decât, cel mult, pentru artele frumoase. Așa că în perioada turcească, când nu petrecea sau nu trăgea mâța de coadă, a scris un tratat de logică - ”Compendiolum universae logices instituționis”- care i-ar fi scandalizat pe moldoveni dacă l-ar fi înțeles. Dar Cantemir, după cum poate v-ați dat seama, nu era prost deloc și l-a scris în limba latină, ca să n-aibă nimeni de suferit acasă. După această trebușoară, cu ”Divanul” și ”Istoria ieroglifică” o dă rău de tot pe filosofie, altă boală rușinoasă și fără leac. Tot aici se încadrează și ”Sacrosanctae scientiae indepingibile imaga” (să mor io, dacă nu mi s-a făcut praf tastatura!), lucrare netipărită, inspirată, după modelul ”Ponta” din sistemul filosofic al medicului belgian Van Helmont.
Tipărește ” Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul” (1698), dedicată fratelui Antioh, o lectură destul de nașpa pentru cititorii de ”Click”, în care demonstrează, credea el, superioritate spiritului asupra materiei. ” Fugi, măi, de aici!”, i-au tras-o scurt moldovenii convinși că băiatul ăsta n-are prea multă minte. ”Ai fierbințeală!”, au continuat ei când, în 1705, scoate și ”Istoria ieroglifică”, o alegorie oarecum subtilă în care prezintă luptele pentru putere dintre Cantemirești, Constantin Brâncoveanu și Cantacuzini.
Marile sale creații sunt redactate în Rusia de unde i s-a dus buhul în toată lumea care știa să citească. A scris ”Viața lui Constantin Cantemir”, adică a lui ta-su (prin 1714-1715), tipărită abia în 1783, la Moscova,.
La 11 iulie 1714 devine primul român membru al unei academii străine, cea din Berlin, și, la cererea acestui for, realizează ”Descrierea Moldovei”, o lucrare valoroasă, dar cu destule naivități, care, însă, a avut o circulație europeană. Asta și pentru faptul că nici străinii nu se omorau cu cartea, nimeni nesesizând prostia cu pretenție de postulat științific potrivit căreia apa Prutului ar fi cu 30% mai ușoară decât H2O altor râuri similare. Gogomănia i-a lăsat reci pe moldoveni care n-aveau nicio treabă cu mult hulitul lichid. Pentru ei apa grea sau apa ușoară putea nici să nu existe că nici nu se observa.
Cu toți însă au fost impresionați de cele 654 de sate și 182 de ape prezentate pe hartă, care, acolo, în creion, vorba vine, arătau belea. A fost tipărită în nemțește, în două ediții (1769 și 1771), în rusește (1789), în grecește (1814) și în românește (1823), dar nicio traducere nu redă cu fidelitate textul original scris în latinește.
Succesul editorial l-a cunoscut cu best-sellerul ”Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman” sau, cum îi zicea el, pisicindu-se, ”Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae”, finalizată, e un fel de-a spune, abia în 1716, în care descrie saga otomană de la Soliman Șah, tatăl lui Ertrogul (1214) și până la înapoierea lui Petru cel Mare în Rusia, după bătălia de la Stănilești (1711). Lucrarea i-a influențat și pe Marsigli (1732) și pe Montesquieu (1734), în principalele lor best-selleruri. A fost tradusă în franceză (1743), engleză (1734 și 1756), germană (1745), română (1876-1878) și rusă ( în această limbă nu s-a tipărit)
În timpul expediției din Persia a băgat iar material despre otomani, dar manuscrisul s-a pierdut, slavă Domnului, într-un naufragiu pe Marea Caspică (1722), și un ”Catehism” persan.
”Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor”, gândită ca o vastă istorie, în două părți, a românilor - din care a realizat doar jumătate - e o demonstrație destul de OK a romanității și continuității noastre, a geto-dracilor. S-a păstrat doar traducerea românească făcută de el însuși în 1717 și tipărită abia în 1835-1836.
”Istoria Cantacuzinilor și a Brâncovenilor” (1718) e un plagiat după italianul Del Chiaro și înfățișează scurta perioadă de la executarea postelnicului Cantacuzino și până la pribegia soției lui Ștefan Cantacuzino. Deci, ca să fie foarte clar, Cantemir a inventat și plagiatul fără scrupule, Ponta n-are niciun merit nici în problema asta.
Dar Dimitrică a mai scris și lucrarea teologică ”Cartea sistemei sau despre starea religiunii mahometane” (1722), precum și o lucrare despre muzica turcească fiind primul teoretician al manelelor, un fel de Nicolae Guță cu creier. Dar nu s-a putut abține până nu le-a inventat otomanilor și un nou sistem de notație muzicală, asta în perioada în care nu desena și picta ca un apucat. Deci, era pe sistem rău de tot. Era turbo.
Totuși, cred că ați sesizat și voi că băiatul ăsta chiar n-avea toată țigla pe casă și, deși se trăgea din neam de răzeși, se dădea rotund susținând că-i curge prin vene și sânge tătăresc. Ca la toți moldovenii după ce beau un pic și socializează solo, mai rar, și în grup, de obicei. Apucăturile alea neomenești, cu cititul cărților, cu scrierea altora într-o vreme în care curvăsăritul, bârfitul și țuicăritul erau preocupările de bază ale moldovenilor, nasc mari semne de întrebare asupra adevăratei origini a acestui purtător de perucă. Și cea mai mare vină o are mă-sa că numai ea știe cu cine l-a procreat. Că prin păpușoii Moldovei, ba și printre straturile de barabule și curechi, bântuie extratereștrii cu ochelari de soare, geacă de piele și smartphone la cingătoare.
PROMOUȘĂN
Nu credeți că-i timpul să ne întoarcem pe pământul Valahiei, la hoțiile noastre, că abia ne așteaptă Constantin Brâncoveanu. A zis să ne grăbim până nu devalizează toată Valahia și-l ridică turcii volens-nolens (p-asta am șterpelit-o de la Cantemir), în rândul sfinților. Ce ziceți, ne băgăm? Sau e prea periculos?! Eu mă bag. Dacă nu mă mai întorc înseamnă că această călătorie în timp nu și-a îndeplinit misiunea și n-am reușit să-l conving pe Costică să fure mai puțin
12 septembrie 2015
miercuri, 23 septembrie 2015
Golul pe care-l respiri îți va aminti de mine
Totul îmi amintește de tine
orașul care mă înghite hulpav
siluetele femeilor care dresează aerul
mesajele suspendate între cer și pământ
vaierul
parcarea din fața blocului
unde aurolacii reinventează
roata norocului
Și plecările îmi amintesc de tine
plecările nemiloase
tăcerile adânci din gând
și frunzele plopilor ce cântă în oase
pe unde se aude un înger plângând
Dar tu n-ai știut decât să fugi
fără să te uiți în oglinda perversă
poate cândva
din urmă-ai să te ajungi
și-ai să-ți dai un telefon cu taxă inversă
Și-atunci o să vrei să-ți prinzi îngerul de mână
dar îngerul tău s-a prefăcut în țărână
Și ca-ntr-un film nevăzut de Fellini
golul pe care-l respiri îți va aminti de mine
22 septembrie 2015
marți, 22 septembrie 2015
Vultur murind
Numai noi și nevăzutul plutim prin neant
aripile sunt singurele bărci de salvare
nu se mai aud valuri încuiate-n chemare
suntem singuri pe cerul razant
Suntem făpturi inegale, de gol absolut
ce se împrăștie lunatice-n aer
mările de bazalt ascunse-s în vaier
ne înghite lacom un demon de lut
În ochi se oglindesc iernatice filme
din viețile mele răpuse de-un drog
sufletu-n cârje, dintr-odată olog
strânge amarele, neînțelesele schisme
Albastrul din mări mă refuză cântând
albastrul din cer mi se pare povară
să cobor de aici nu găsesc nicio scară
că toți vor să vadă un vultur murind
Dar joc dublu-rol pe o scenă de pluș
pe unde-ai călcat într-un timp rupt din stea
recuzita-i tăcerea adâncă și grea
și vulturul moare ca un biet pescăruș
22 septembrie 2015
aripile sunt singurele bărci de salvare
nu se mai aud valuri încuiate-n chemare
suntem singuri pe cerul razant
Suntem făpturi inegale, de gol absolut
ce se împrăștie lunatice-n aer
mările de bazalt ascunse-s în vaier
ne înghite lacom un demon de lut
În ochi se oglindesc iernatice filme
din viețile mele răpuse de-un drog
sufletu-n cârje, dintr-odată olog
strânge amarele, neînțelesele schisme
Albastrul din mări mă refuză cântând
albastrul din cer mi se pare povară
să cobor de aici nu găsesc nicio scară
că toți vor să vadă un vultur murind
Dar joc dublu-rol pe o scenă de pluș
pe unde-ai călcat într-un timp rupt din stea
recuzita-i tăcerea adâncă și grea
și vulturul moare ca un biet pescăruș
22 septembrie 2015
luni, 21 septembrie 2015
Mă calcă-n picioare cifrele orfeline
Cifrele îmi străpung ochii pe rând și toate odată
îmi bat cuie adânci până în creier
sufletul se târăște-n genunchi
iar un greier
cântă într-o gaură a timpului
departe
un cântec dinainte de a ști
că tu ai să mă duci de mână
ca o umbră prin noapte
Toate miracolele încep cu 1
și cresc tremurând
până când ochii plecați se întorc
și ca două lumini se întrepătrund
De undeva,
dintr-o iluminare a nopților exilate
vine nevăzută cifra 27
drum suspendat între viață și moarte
Și toate tristețile nenăscute se prefac
în dimineți sculptate în rouă
urcând cu tine în suflet toate treptele
57, 58, 59
Și chiar mai sus, printre stele
ce-ți scutură-n inimă visele mele
parfumul
89, 90, 91
Suntem tragici eroi într-o piesă de teatru
care este viața noastră
scurgându-se lasciv
92, 93, 94
și sare uitarea-n văzduh, pe fereastră
Își amintesc plopii frunzele ochilor tăi
20, 21, 23
Și toate înfiorările notate cu 10
dispar
când glonțul prin suflet îmi trece
amar
Mă calcă-n picioare cifrele orfeline
de când l-ai luat pe zero și ai fugit din mine
21 septembrie 2015
FILOSOFIA HAGELIANĂ
Întrebare întrebătoare: e fotbaliștii filosofi? Dar comentatorii? Care e cei mai buni metafizicieni: e antrenorii sau e masorii? Și dacă fotbaliștii nu e filosofi, atunci ce e ei? E oameni de bine sau e oameni de rău? De fapt, atunci când ratează e și de bine, e și de rău. De bine pentru adversari și de rău pentru echipele lor.
Și acum să analizăm dilema existențială: cine a fost întâi, mingea sau fotbalistul? Oul de graur sau Dumitru Graur? Care zicea: ”cu părere de rău, trebuie să mă laud de la început.” Parcă mi-a citit pe peretele minții. Păi nu vă spusei eu mai prin iunie că ”Steaua” cu Rădoi și cu transferurile SF pe care le face nu va pupa Liga Campionilor ci doar poala popii?! V-am spus, dar ce, m-ați crezut?! Ați zis că sunt dinamovist și că la ”Steaua” oricum s-a mers pe principiul neoclasic ”prost să fii, noroc să ai!...” Și pe bună dreptate, dacă e să fim corecți și să privim traiectoria becaliană a echipei precum și conturile oierului-scriitor pe pereții pușcăriei.
Spre deosebire de regele socraticilor (nu ăla cu ”cunoaște-te, fraiere, pe tine însuți”, ci brazilianul omonim) care zicea că ”nu mă pricep să dau pronosticuri înaintea meciurilor”, eu chiar mă pricep, ca să nu mai vorbim că alea după meci îmi ies la fix. Ca și ale distinșilor jucători la pariuri sportive din redacția ”Arenei”.
Și știți de ce? Pentru că ”meciul a avut momente bune ei, am avut momente bune noi”, cum sună unul dintre principiile hageliene. Și pentru că ” Ianis are amândouă picioarele și sunt la fel”. Or fi amândouă pe stânga sau pe dreapta, ta-su știe, că a fost ”educat într-un spirit care trebuie să muncești, trebuie să meriți, trebuie să fii acolo”. Și oricum, ”în numele meu vorbesc faptele, nu vorbește Hagi”, că ”primul lucru care am venit la echipa națională am dat totul”
Credeți că există cineva din spațiul carpato-danubiano-erotic care să-l concureze pe Hegel din Carpați la cugetări atât de adânci că nu mai poate nimeni să le scoată la lumină? Nici pe departe, cum deschide filosoful Gică crăpătura gurii, cum le bagă mortu-n casă. Au încercat și alții să-l copieze, dar nu prea le-a ieșit pentru că una e ”să fie bine, ca să nu fie rău” și alta-i ”vreau să-mi pun calitățile mele în sânul echipei de club”, după cum îl trăda subconștientul pe guralivul de Mutu, cel pierdut definitiv printre decolteuri pudrate cu prafuri de scărpinat. La confluența dintre Heidegger și Rică Răducanu se adapă ca un înțelept din Tibet, regele neîncoronat al filosofiei de iarbă verde, căreia englezii i-au zis gazon, Gheorghe Hegel Hagi.
Cât despre mine, ce să mai zic? Ușor cu pianul pe scări că, vorba hageliană, ”am avut și șansă și noroc!”
În rest, vă doresc o săptămână ”fără probleme și bani”, ca să închei cu un citat celebru din Maria Grapini, această postmodernă Mița Biciclista care-a căzut și și-a rupt trista prin Parlamentul European.
Ce, aveți ceva împotriva criticii rațiunii pure la adresa lui Hagi? Sunteți într-o mare eroare, ca să nu zic greșeală, că n-ar fi academic. Păi știți cum a rezolvat idolul vostru chestiunea? Simplu și la obiect, cu un șpiț la vinclu: ”dacă ți-e frică de lup, nu intri în pădure...”
21 septembrie 2015
editorial ARENA BUZOIANĂ
Și acum să analizăm dilema existențială: cine a fost întâi, mingea sau fotbalistul? Oul de graur sau Dumitru Graur? Care zicea: ”cu părere de rău, trebuie să mă laud de la început.” Parcă mi-a citit pe peretele minții. Păi nu vă spusei eu mai prin iunie că ”Steaua” cu Rădoi și cu transferurile SF pe care le face nu va pupa Liga Campionilor ci doar poala popii?! V-am spus, dar ce, m-ați crezut?! Ați zis că sunt dinamovist și că la ”Steaua” oricum s-a mers pe principiul neoclasic ”prost să fii, noroc să ai!...” Și pe bună dreptate, dacă e să fim corecți și să privim traiectoria becaliană a echipei precum și conturile oierului-scriitor pe pereții pușcăriei.
Spre deosebire de regele socraticilor (nu ăla cu ”cunoaște-te, fraiere, pe tine însuți”, ci brazilianul omonim) care zicea că ”nu mă pricep să dau pronosticuri înaintea meciurilor”, eu chiar mă pricep, ca să nu mai vorbim că alea după meci îmi ies la fix. Ca și ale distinșilor jucători la pariuri sportive din redacția ”Arenei”.
Și știți de ce? Pentru că ”meciul a avut momente bune ei, am avut momente bune noi”, cum sună unul dintre principiile hageliene. Și pentru că ” Ianis are amândouă picioarele și sunt la fel”. Or fi amândouă pe stânga sau pe dreapta, ta-su știe, că a fost ”educat într-un spirit care trebuie să muncești, trebuie să meriți, trebuie să fii acolo”. Și oricum, ”în numele meu vorbesc faptele, nu vorbește Hagi”, că ”primul lucru care am venit la echipa națională am dat totul”
Credeți că există cineva din spațiul carpato-danubiano-erotic care să-l concureze pe Hegel din Carpați la cugetări atât de adânci că nu mai poate nimeni să le scoată la lumină? Nici pe departe, cum deschide filosoful Gică crăpătura gurii, cum le bagă mortu-n casă. Au încercat și alții să-l copieze, dar nu prea le-a ieșit pentru că una e ”să fie bine, ca să nu fie rău” și alta-i ”vreau să-mi pun calitățile mele în sânul echipei de club”, după cum îl trăda subconștientul pe guralivul de Mutu, cel pierdut definitiv printre decolteuri pudrate cu prafuri de scărpinat. La confluența dintre Heidegger și Rică Răducanu se adapă ca un înțelept din Tibet, regele neîncoronat al filosofiei de iarbă verde, căreia englezii i-au zis gazon, Gheorghe Hegel Hagi.
Cât despre mine, ce să mai zic? Ușor cu pianul pe scări că, vorba hageliană, ”am avut și șansă și noroc!”
În rest, vă doresc o săptămână ”fără probleme și bani”, ca să închei cu un citat celebru din Maria Grapini, această postmodernă Mița Biciclista care-a căzut și și-a rupt trista prin Parlamentul European.
Ce, aveți ceva împotriva criticii rațiunii pure la adresa lui Hagi? Sunteți într-o mare eroare, ca să nu zic greșeală, că n-ar fi academic. Păi știți cum a rezolvat idolul vostru chestiunea? Simplu și la obiect, cu un șpiț la vinclu: ”dacă ți-e frică de lup, nu intri în pădure...”
21 septembrie 2015
editorial ARENA BUZOIANĂ
duminică, 20 septembrie 2015
Când în sufletul ei voi intra pe fereastră
Dacă mâine nu mă mai trezesc
și ea mă va căuta prin tăcerea albastră
oare i-aș mai putea spune cât de mult o iubesc
sau aș zbura din sufletul ei pe fereastră?
Tot ce nu i-am spus în această viață
când de iubire făceam risipă
a rămas înscris pe o dimineață
în care de inima mea se lăsase lipită
Oare o voi vedea din altă timp
cum mă caută prin nopți sufocate de dor
îi va scoate vântul serii acel ghimp
ce-o ține fixată de tristețe cu-n nor?
Credeam că s-a spus tot ce se poate
și n-au rămas mistere-n oglindă
n-aș vrea să ne despartă nicio moarte
și celelalte vieți să ne surprindă
Și totuși dacă mâine nu mă mai trezesc
și ea mă va căuta prin lacrima albastră
va știi cât de mult o iubesc
când în sufletul ei voi intra pe fereastră
19-20 septembrie 2015
și ea mă va căuta prin tăcerea albastră
oare i-aș mai putea spune cât de mult o iubesc
sau aș zbura din sufletul ei pe fereastră?
Tot ce nu i-am spus în această viață
când de iubire făceam risipă
a rămas înscris pe o dimineață
în care de inima mea se lăsase lipită
Oare o voi vedea din altă timp
cum mă caută prin nopți sufocate de dor
îi va scoate vântul serii acel ghimp
ce-o ține fixată de tristețe cu-n nor?
Credeam că s-a spus tot ce se poate
și n-au rămas mistere-n oglindă
n-aș vrea să ne despartă nicio moarte
și celelalte vieți să ne surprindă
Și totuși dacă mâine nu mă mai trezesc
și ea mă va căuta prin lacrima albastră
va știi cât de mult o iubesc
când în sufletul ei voi intra pe fereastră
19-20 septembrie 2015
DIMITRIE CANTEMIR ȘI AI LUI (LXIV)
Constantin Cantemir (1685-1693), ta-su lui Dimitrie, era fiu de răzeș din satul Silișteni, ținutul Fălciu, și fusese militar de carieră, ca să nu-i zicem de-a dreptul mercenar. Șaptesprezece ani a luptat pentru poloni, ajungând căpitan de cavalerie, a mai ars-o și prin Valahia după care s-a hușuit în țara de baștină ocupând diverse funcții militare și civile, cea mai importantă fiind cea de capuchehaie la Stambul, prilej cu care își școlește și fiii, în ciuda faptului că el nu știa decât să se iscălească.
După cum se vede se trăia bine fără carte și pe vremea aceea!
Cu ajutorul lui Șerban Cantacuzino, în 1685, ajunge domn al Moldovei, deși bătea pe 73 de ani, o vârstă absolut scandaloasă pentru vremea aceea. Era însă în mare formă: mânca bine, bea strașnic, iar numeroasele semne ale unor răni vechi, care-i tatuaseră trupul burduhănos, îl făcuseră celebru printre gagici-de care, slavă Domnului, Moldova n-a dus niciodată lipsă!- cărora barba albă de Moș Crăciun li se părea foarte hat.
Toate păreau bune și frumoase numai că polonezii lui Sobieski, aflați în șucăr mare cu turcii, făcuseră o mare pasiune pentru frumusețile Moldovei pe care o jefuiau cu o precizie de ceasornic, cam de două ori pe an, de semăna, biata de ea, cu un platou de filmare holiudian în care morții erau mai numeroși decât viii. În plus, profitând de vremea favorabilă jafului, tâlharii se înmulțiseră atât de mult încât până și iubitorul de carte Miron Costin, staroste al Putnei, a ordonat tăierea și agățarea pe la răspântii a patruzeci dintre ei. Probabil refuzaseră să-i cumpere cărțile...
Dar pentru că boierii au pus-o de un complot (la o nuntă la Băcani) prin care vroiau să-l înlocuiască cu Velicico Costin, fratele cronicarului, Vodă se răzbună crunt. Pe Velicico îl execută în fața porții domnești, după ce, în preludiu, l-a frăgezit cu buzduganul, iar pe Miron Costin îl decapitează la Roman, deși cronicarul susținea că nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase, în momentul complotului fiind la moșia de la Barboși pregătindu-se să-și înmormânteze soția (decembrie 1691). Dar Cantemir fie n-auzea prea bine, fie se prefăcea, cert este că a lăsat Moldova fără unicul intelectual cu barbă și moșie. Nu s-a revoltat nimeni pentru atâta lucru, și după cum v-ați dat seama, nici Vodă nu era vreun admirator al cărturarilor. Totuși, gura lumii zice că că până la moartea sa, survenită la 27 martie 1693, la vârsta de 81 de ani, ar fi regretat gestul. Dar mie nu-mi vine a crede fiindcă, după câte îl știu pe Miron, mare sforar încă de pe vremea lui Antonie Ruset, care a îmbulinat-o din cauza lui, e imposibil să nu fi fost inspiratorul. Faptul că tocmai atunci i-a murit soția ar fi putut fi cel mult un alibi, dar - după cum s-a văzut - nu suficient de solid.
Cu cea de-a treia nevastă, Ana Bantaș, bătrânul Cantemir i-a avut pe Antioh, Dimitrie și pe Safta, iar din al doilea mariaj, care durase trei ani, i-a rămas doar Ruxandra. Prima soție îi murise la numai patruzeci de zile după nuntă.
Timp de trei săptămâni domnește Dimitrie Cantemir, ales de boieri, dar la stăruințele lui Constantin Brâncoveanu, este numit Constantin Duca (1693-1695), un puștulache de numai șaptesprezece ani pe care sfântul sfinților pusese geana să-l facă ginere, îmbârligându-l cu domnița Maria în aceeași toamnă. Costeluș nu ieșea din vorba socrului său. A pus taxe noi: văcăritul, porcăitul și cetuitul, bonus impozitul pe pogonul de păpușoi (prima mențiune documentară a porumbului în Moldova) și patru zloți pe ăla de tutun. Cam nasol. Dacă i-ai luat moldoveanului papairoasele, cotoarbele, spirtoasele și mămăliga să nu te aștepți să domnești prea mult. Inevitabilul se produce în decembrie 1685 când a fost mazilit și, deși nevastă-sa striga în gura mare că tătuca al ei, adică Brâncoveanu, va pune pungă lângă pungă până la Țarigrad și se vor întoarce la domnie, săvârșitu-s-a visul deoarece Maria se îmbolnăvește de ciumă pe malul Bosforului și tragi-comedia s-a sfârșit (1697).
Vine Antioh Cantemir (1695-1697), de 24 de ani, care la apucături semăna tatălui său, deși avea un look diferit, el fiind ditamai beldiganul. În plus știa și ceva carte. Nu să-i bage în boală pe moldoveni și să-și piardă tronul, dar orișicât. I-a cerut lui Brâncoveanu o fată de soție, că tot avea ăla mai multe, și ca să curme și dușmănia care exista între cele două familii domnitoare încă de pe vremea tatălui său, dar valahul, cu nasul pe sus, l-a refuzat nevrând să-și mărite fata cu un descendent al răzeșilor, chiar dacă era la a doua generație.
Această adversitate le convenea de minune turcilor care nu mai pridideau cu număratul pungilor de aur primite în special de la Brâncoveanu, pentru a-l mazili pe și pe Antioh. Lucru care se întâmplă în 1700, ceea ce a întristat întreaga Moldovă, că Antioh, după un început mai greoi, le-a ușurat viața moldovenilor prin fixarea unei singure dări anuale plătită în patru rate egale, desființând și niște biruri nepopulare printre care văcăritul și curvăsăritul. Pe care însă le va reintroduce Constantin Duca (1700-1703), care, după ce l-a supărat pe fostul socru, a fost înlocuit cu Mihai Racoviță (1703-1705). Duculeț avea să moară sărac la Stambul după ce a fost judecat, în stilul lor inconfundabil, de către turci, ca o consecință a plângerilor boierești.
Prima domnie a lui Racoviță a fost abureală fiind înlocuit cu Antioh Cantemir (1705-1707), care reușește să se împace și cu Brâncoveanu. Ba, mai mult, valahul se angajează să-i dea lui Dimitrie Cantemir câte zece pungi de galbeni pe an pe care să-i facă ăla praf la Stambul cum o știi el mai bine (și se pricepea, vă asigur). Să nu credeți că Brâncoveanu era vreun caritabil, nici vorbă, în felul acesta se proteja de eventuale intrigi și-l costa mult mai puțin decât să dea parale fără număr vreunui vizir bine înfipt pe lângă sultan. Era un fel de asigurare de viață cât de cât liniștită.
De data asta puse biruri grele, printre care cornăritul și vădrăritul, că turcii nu-i dăduseră domnia pe ochi frumoși. Este mazilit și înlocuit cu Mihai Racoviță (1707-1709) spre regretul celor mai mulți moldoveni și îndeosebi al lui Ion Neculce care-l ridica în slăvi zicând că era ”nelacom, nici la sânge, nici la la bani, nici la minciuni”. Bă, mă lași?!
Mihai Racoviță dublează dările și introduce fumăritul, câte doi ughi de fiecare horn al casei. Al dracu, vroia să protejeze mediul înconjurător că i s-a părut lui că încălzirea globală a luat-o razna!
În timpul său, pe teritoriul Moldovei se bat rușii cu suedezii (da, ați citit bine) ceea ce până la urmă îi aduce mazilirea și numirea lui Nicolae Mavrocordat (1709-1710), fiul Exaporitului (”tainicul dinlăuntru”), marele dragoman, și strănepot, după mă-sa, al fostului domn Alexandru Iliaș. Le avea tare cu limbile străine dar nu și cu româna. Desființează unele impozite care i se păreau deplasate și-i ține pe boieri la distanță, ceea ce avea să-i dăuneze la scaunul domnesc. Este mazilit în 1710 și înlocuit cu Dimitrie Cantemir cu care de altfel se și întâlnește la Galați unde și-au promis reciproc să nu se pârască la Stambul că le stă mai bine cu capetele pe umeri.
Dimitrie Cantemir (1710-1711) a locuit din 1693 la Țarigrad unde nu numai că și-a desăvârșit cultura dar a și tras sforile necesare accederii la putere, fiind sprijinit inclusiv de hanul tătar. Era considerat devotat trup și suflet turcilor, numai bun să-l spioneze și să-l supravegheze pe Brâncoveanu, bănuit că o arde în secret cu rușii. Dar pentru că îi cunoștea foarte bine pe turci, și participase personal la dezastrul militar de la Zenta din 1697, încheie o convenție militară cu rușii, la 27 aprilie 1711. În iulie același an, la Stănilești, pe Prut, cei 200.000 de turci și tătari îi pun pe creștini cu botul pe labe, încercuindu-i. După ce vizirul este cumpărat cu 800 de pungi cu aur, se încheie pacea favorabilă turcilor.
Dimitrie Cantemir, cu care otomanii aveau ceva important de vorbit și erau foarte nerăbdători, reușește să se care la ruși însoțit de familie și de niște slujitori printre care și hatmanul Ion Neculce, viitorul scribălău. Mai trăiește doisprezece ani la Harkov, Moscova și Petersburg. În 1713 îi moare soția, Casandra, fiica lui Șerban Cantacuzino după cum bine știți, iar în 1719 se recăsătorește cu Nastasia Trubețkoi (așa o chema, ce vă hliziți așa?). Prietenul său, Petru cel Mare, îi dăduse de la începutul exilului cincizeci de sate, șase mii de ruble anual și două rânduri de case la Moscova. Și-l face consilier intim iar pe fiică-sa și-o face intimă, cântându-i la urechea catifelată diverse slowri de Celine Dion.
În 1722, Cantemir pleacă și el în campania împotriva Persiei dar, din cauza unei crize de diabet, se întoarce la moșia sa de la Dimitrovca unde va închide pentru totdeauna ochii săi iscoditori. A fost înmormântat alături de prima soție în cimitirul mănăstirii ortodoxe din Moscova, propria-i ctitorie. Fiica sa, Maria, care devenise iubita preferată a lui Petru cel Mare, a avut de tras la greu de pe urma țarinei după moartea acestuia, iar dintre ceilalți opt copii (din care unul nelegitim, că cică nici la filosofi mandravela nu știe carte) doar Antioh a devenit cât de cât celebru, fiind invitat la ”Acces direct” și alte emisiuni culturale, pentru calitățile sale de intelectual. Evident că nu a reușit să ajungă și la Cacapatos, dar orișicât, s-a străduit.
PROMOUȘĂN
Despre viața adevărată a lui Dimitrie Cantemir, aia din lumea cărților scrise de el însuși în cea mai mare parte, vom vorbi în episodul următor. Așa că pregătiți-vă ”Dicționarul explicativ al limbilor romanice” că băgăm cultură la greu. Ați feștelit-o!
12 septembrie 2015
După cum se vede se trăia bine fără carte și pe vremea aceea!
Cu ajutorul lui Șerban Cantacuzino, în 1685, ajunge domn al Moldovei, deși bătea pe 73 de ani, o vârstă absolut scandaloasă pentru vremea aceea. Era însă în mare formă: mânca bine, bea strașnic, iar numeroasele semne ale unor răni vechi, care-i tatuaseră trupul burduhănos, îl făcuseră celebru printre gagici-de care, slavă Domnului, Moldova n-a dus niciodată lipsă!- cărora barba albă de Moș Crăciun li se părea foarte hat.
Toate păreau bune și frumoase numai că polonezii lui Sobieski, aflați în șucăr mare cu turcii, făcuseră o mare pasiune pentru frumusețile Moldovei pe care o jefuiau cu o precizie de ceasornic, cam de două ori pe an, de semăna, biata de ea, cu un platou de filmare holiudian în care morții erau mai numeroși decât viii. În plus, profitând de vremea favorabilă jafului, tâlharii se înmulțiseră atât de mult încât până și iubitorul de carte Miron Costin, staroste al Putnei, a ordonat tăierea și agățarea pe la răspântii a patruzeci dintre ei. Probabil refuzaseră să-i cumpere cărțile...
Dar pentru că boierii au pus-o de un complot (la o nuntă la Băcani) prin care vroiau să-l înlocuiască cu Velicico Costin, fratele cronicarului, Vodă se răzbună crunt. Pe Velicico îl execută în fața porții domnești, după ce, în preludiu, l-a frăgezit cu buzduganul, iar pe Miron Costin îl decapitează la Roman, deși cronicarul susținea că nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase, în momentul complotului fiind la moșia de la Barboși pregătindu-se să-și înmormânteze soția (decembrie 1691). Dar Cantemir fie n-auzea prea bine, fie se prefăcea, cert este că a lăsat Moldova fără unicul intelectual cu barbă și moșie. Nu s-a revoltat nimeni pentru atâta lucru, și după cum v-ați dat seama, nici Vodă nu era vreun admirator al cărturarilor. Totuși, gura lumii zice că că până la moartea sa, survenită la 27 martie 1693, la vârsta de 81 de ani, ar fi regretat gestul. Dar mie nu-mi vine a crede fiindcă, după câte îl știu pe Miron, mare sforar încă de pe vremea lui Antonie Ruset, care a îmbulinat-o din cauza lui, e imposibil să nu fi fost inspiratorul. Faptul că tocmai atunci i-a murit soția ar fi putut fi cel mult un alibi, dar - după cum s-a văzut - nu suficient de solid.
Cu cea de-a treia nevastă, Ana Bantaș, bătrânul Cantemir i-a avut pe Antioh, Dimitrie și pe Safta, iar din al doilea mariaj, care durase trei ani, i-a rămas doar Ruxandra. Prima soție îi murise la numai patruzeci de zile după nuntă.
Timp de trei săptămâni domnește Dimitrie Cantemir, ales de boieri, dar la stăruințele lui Constantin Brâncoveanu, este numit Constantin Duca (1693-1695), un puștulache de numai șaptesprezece ani pe care sfântul sfinților pusese geana să-l facă ginere, îmbârligându-l cu domnița Maria în aceeași toamnă. Costeluș nu ieșea din vorba socrului său. A pus taxe noi: văcăritul, porcăitul și cetuitul, bonus impozitul pe pogonul de păpușoi (prima mențiune documentară a porumbului în Moldova) și patru zloți pe ăla de tutun. Cam nasol. Dacă i-ai luat moldoveanului papairoasele, cotoarbele, spirtoasele și mămăliga să nu te aștepți să domnești prea mult. Inevitabilul se produce în decembrie 1685 când a fost mazilit și, deși nevastă-sa striga în gura mare că tătuca al ei, adică Brâncoveanu, va pune pungă lângă pungă până la Țarigrad și se vor întoarce la domnie, săvârșitu-s-a visul deoarece Maria se îmbolnăvește de ciumă pe malul Bosforului și tragi-comedia s-a sfârșit (1697).
Vine Antioh Cantemir (1695-1697), de 24 de ani, care la apucături semăna tatălui său, deși avea un look diferit, el fiind ditamai beldiganul. În plus știa și ceva carte. Nu să-i bage în boală pe moldoveni și să-și piardă tronul, dar orișicât. I-a cerut lui Brâncoveanu o fată de soție, că tot avea ăla mai multe, și ca să curme și dușmănia care exista între cele două familii domnitoare încă de pe vremea tatălui său, dar valahul, cu nasul pe sus, l-a refuzat nevrând să-și mărite fata cu un descendent al răzeșilor, chiar dacă era la a doua generație.
Această adversitate le convenea de minune turcilor care nu mai pridideau cu număratul pungilor de aur primite în special de la Brâncoveanu, pentru a-l mazili pe și pe Antioh. Lucru care se întâmplă în 1700, ceea ce a întristat întreaga Moldovă, că Antioh, după un început mai greoi, le-a ușurat viața moldovenilor prin fixarea unei singure dări anuale plătită în patru rate egale, desființând și niște biruri nepopulare printre care văcăritul și curvăsăritul. Pe care însă le va reintroduce Constantin Duca (1700-1703), care, după ce l-a supărat pe fostul socru, a fost înlocuit cu Mihai Racoviță (1703-1705). Duculeț avea să moară sărac la Stambul după ce a fost judecat, în stilul lor inconfundabil, de către turci, ca o consecință a plângerilor boierești.
Prima domnie a lui Racoviță a fost abureală fiind înlocuit cu Antioh Cantemir (1705-1707), care reușește să se împace și cu Brâncoveanu. Ba, mai mult, valahul se angajează să-i dea lui Dimitrie Cantemir câte zece pungi de galbeni pe an pe care să-i facă ăla praf la Stambul cum o știi el mai bine (și se pricepea, vă asigur). Să nu credeți că Brâncoveanu era vreun caritabil, nici vorbă, în felul acesta se proteja de eventuale intrigi și-l costa mult mai puțin decât să dea parale fără număr vreunui vizir bine înfipt pe lângă sultan. Era un fel de asigurare de viață cât de cât liniștită.
De data asta puse biruri grele, printre care cornăritul și vădrăritul, că turcii nu-i dăduseră domnia pe ochi frumoși. Este mazilit și înlocuit cu Mihai Racoviță (1707-1709) spre regretul celor mai mulți moldoveni și îndeosebi al lui Ion Neculce care-l ridica în slăvi zicând că era ”nelacom, nici la sânge, nici la la bani, nici la minciuni”. Bă, mă lași?!
Mihai Racoviță dublează dările și introduce fumăritul, câte doi ughi de fiecare horn al casei. Al dracu, vroia să protejeze mediul înconjurător că i s-a părut lui că încălzirea globală a luat-o razna!
În timpul său, pe teritoriul Moldovei se bat rușii cu suedezii (da, ați citit bine) ceea ce până la urmă îi aduce mazilirea și numirea lui Nicolae Mavrocordat (1709-1710), fiul Exaporitului (”tainicul dinlăuntru”), marele dragoman, și strănepot, după mă-sa, al fostului domn Alexandru Iliaș. Le avea tare cu limbile străine dar nu și cu româna. Desființează unele impozite care i se păreau deplasate și-i ține pe boieri la distanță, ceea ce avea să-i dăuneze la scaunul domnesc. Este mazilit în 1710 și înlocuit cu Dimitrie Cantemir cu care de altfel se și întâlnește la Galați unde și-au promis reciproc să nu se pârască la Stambul că le stă mai bine cu capetele pe umeri.
Dimitrie Cantemir (1710-1711) a locuit din 1693 la Țarigrad unde nu numai că și-a desăvârșit cultura dar a și tras sforile necesare accederii la putere, fiind sprijinit inclusiv de hanul tătar. Era considerat devotat trup și suflet turcilor, numai bun să-l spioneze și să-l supravegheze pe Brâncoveanu, bănuit că o arde în secret cu rușii. Dar pentru că îi cunoștea foarte bine pe turci, și participase personal la dezastrul militar de la Zenta din 1697, încheie o convenție militară cu rușii, la 27 aprilie 1711. În iulie același an, la Stănilești, pe Prut, cei 200.000 de turci și tătari îi pun pe creștini cu botul pe labe, încercuindu-i. După ce vizirul este cumpărat cu 800 de pungi cu aur, se încheie pacea favorabilă turcilor.
Dimitrie Cantemir, cu care otomanii aveau ceva important de vorbit și erau foarte nerăbdători, reușește să se care la ruși însoțit de familie și de niște slujitori printre care și hatmanul Ion Neculce, viitorul scribălău. Mai trăiește doisprezece ani la Harkov, Moscova și Petersburg. În 1713 îi moare soția, Casandra, fiica lui Șerban Cantacuzino după cum bine știți, iar în 1719 se recăsătorește cu Nastasia Trubețkoi (așa o chema, ce vă hliziți așa?). Prietenul său, Petru cel Mare, îi dăduse de la începutul exilului cincizeci de sate, șase mii de ruble anual și două rânduri de case la Moscova. Și-l face consilier intim iar pe fiică-sa și-o face intimă, cântându-i la urechea catifelată diverse slowri de Celine Dion.
În 1722, Cantemir pleacă și el în campania împotriva Persiei dar, din cauza unei crize de diabet, se întoarce la moșia sa de la Dimitrovca unde va închide pentru totdeauna ochii săi iscoditori. A fost înmormântat alături de prima soție în cimitirul mănăstirii ortodoxe din Moscova, propria-i ctitorie. Fiica sa, Maria, care devenise iubita preferată a lui Petru cel Mare, a avut de tras la greu de pe urma țarinei după moartea acestuia, iar dintre ceilalți opt copii (din care unul nelegitim, că cică nici la filosofi mandravela nu știe carte) doar Antioh a devenit cât de cât celebru, fiind invitat la ”Acces direct” și alte emisiuni culturale, pentru calitățile sale de intelectual. Evident că nu a reușit să ajungă și la Cacapatos, dar orișicât, s-a străduit.
PROMOUȘĂN
Despre viața adevărată a lui Dimitrie Cantemir, aia din lumea cărților scrise de el însuși în cea mai mare parte, vom vorbi în episodul următor. Așa că pregătiți-vă ”Dicționarul explicativ al limbilor romanice” că băgăm cultură la greu. Ați feștelit-o!
12 septembrie 2015
sâmbătă, 19 septembrie 2015
De când ai plecat din mine
Pe fereastră un cuvânt
ultimul mesaj tomnatic
glas hilar de dor răsfrânt
peste cer privesc apatic
N-are rost să-mi fac iluzii
toamna a venit curând
n-am să fac de dor transfuzii
dorurile nu se vând
Pică-n suflet ploi de toamnă
în retină-mi mor cocori
ți-ai ascuns privirea, doamnă
și surâsul tău din zori
Mi se-ntinde-n suflet drumul
frunzelor pierdute-n timp
pe fereastră numai fumul
mai adie din Olimp
Plâng copacii noștri-n hohot
dezertările canine
și se zbate trist un clopot
de când ai plecat din mine
11 iulie 1990/19 septembrie 2015
ultimul mesaj tomnatic
glas hilar de dor răsfrânt
peste cer privesc apatic
N-are rost să-mi fac iluzii
toamna a venit curând
n-am să fac de dor transfuzii
dorurile nu se vând
Pică-n suflet ploi de toamnă
în retină-mi mor cocori
ți-ai ascuns privirea, doamnă
și surâsul tău din zori
Mi se-ntinde-n suflet drumul
frunzelor pierdute-n timp
pe fereastră numai fumul
mai adie din Olimp
Plâng copacii noștri-n hohot
dezertările canine
și se zbate trist un clopot
de când ai plecat din mine
11 iulie 1990/19 septembrie 2015
vineri, 18 septembrie 2015
Personajul principal a murit de însingurare
Nu de mine ai fugit. De trecutul tău ai fugit
Și rupându-ți pliurile inimii fără milă
ai trecut ca o turmă de rinoceri speriați
peste sufletul meu întins în mijlocul drumului
însetat de roua ochilor tăi
de reptilă
Ai călcat în picioare, cu cruzime,
clipele magice
care nu se vor întoarce niciodată
ai rupt bucăți de neant
din trecutul tău aflat în putrefacție
și n-ai observat că m-ai ucis și pe mine
deși eu nu eram trecutul tău, eram taina ta
pe care ai aruncat-o în țărână
s-o calce același tren de mare viteză
ca o ghilotină
a timpului nemilos
altădată atât de frumos
Odată cu trecutul tău
ți-ai abandonat și viitorul
căutând tot felul de pretexte prostești
de care îți vei aminti
în fiecare zi a vieții tale de andezit
ca de un moment de rătăcire
căruia ai vrea să-i dai delete
Dar n-ai să te mai poți întoarce în timp
pentru că undeva, cândva
pe un câmp pustiu
personajul principal a murit de însingurare
și s-a mutat lângă doi îngeri
pe care i-a ucis prin absență
deși nu i-a văzut niciodată
și le cere zilnic clemență
16 septembrie 2015
Și rupându-ți pliurile inimii fără milă
ai trecut ca o turmă de rinoceri speriați
peste sufletul meu întins în mijlocul drumului
însetat de roua ochilor tăi
de reptilă
Ai călcat în picioare, cu cruzime,
clipele magice
care nu se vor întoarce niciodată
ai rupt bucăți de neant
din trecutul tău aflat în putrefacție
și n-ai observat că m-ai ucis și pe mine
deși eu nu eram trecutul tău, eram taina ta
pe care ai aruncat-o în țărână
s-o calce același tren de mare viteză
ca o ghilotină
a timpului nemilos
altădată atât de frumos
Odată cu trecutul tău
ți-ai abandonat și viitorul
căutând tot felul de pretexte prostești
de care îți vei aminti
în fiecare zi a vieții tale de andezit
ca de un moment de rătăcire
căruia ai vrea să-i dai delete
Dar n-ai să te mai poți întoarce în timp
pentru că undeva, cândva
pe un câmp pustiu
personajul principal a murit de însingurare
și s-a mutat lângă doi îngeri
pe care i-a ucis prin absență
deși nu i-a văzut niciodată
și le cere zilnic clemență
16 septembrie 2015
De o mie de ori mi-ai promis
Orașul a rămas pustiu, străzile inimii-s inutile
plânge un demon în mine lângă îngerii deja morți
uciși de un demon al fricii de viață
toate vinovățiile lumii îmi sunt povară
și s-a rupt gheața subțire ce mă ținea legat de absolut
cu o sfoară
Nu știu dac-ai plecat, dac-ai fugit, dac-ai uitat
dar ai tăcut, ai tăcut, atât de tare ai tăcut
că se-auzea până la mine
tăcerea de lut
Țintesc ultima dată în iris orașul
n-o să-l mai privesc niciodată la fel
de fapt n-am să-l mai văd niciodată
Urăsc blocurile astea din cărămidă și mortar
care mi se rostogolesc prin suflet
ca un convoi mortuar
și nu mai pot să traversez prăpastia inimii
din avatar
N-am să mă mai uit la nicio fereastră aprinsă
lampa vieții mele s-a stins
când îmi cânta cucuveaua prelinsă
din sufletul tău dinadins
Și atunci prin secundă
toată tristețea lumii în mine s-a-ntins
Singur cu amintirea ta-n brațe
lângă umbra inimii am șezut
și am plâns
Tu nu mai erai să ai grijă de mine
în toată viața asta și în vis
așa cum de-o mie de ori mi-ai promis
16 septembrie 2015
plânge un demon în mine lângă îngerii deja morți
uciși de un demon al fricii de viață
toate vinovățiile lumii îmi sunt povară
și s-a rupt gheața subțire ce mă ținea legat de absolut
cu o sfoară
Nu știu dac-ai plecat, dac-ai fugit, dac-ai uitat
dar ai tăcut, ai tăcut, atât de tare ai tăcut
că se-auzea până la mine
tăcerea de lut
Țintesc ultima dată în iris orașul
n-o să-l mai privesc niciodată la fel
de fapt n-am să-l mai văd niciodată
Urăsc blocurile astea din cărămidă și mortar
care mi se rostogolesc prin suflet
ca un convoi mortuar
și nu mai pot să traversez prăpastia inimii
din avatar
N-am să mă mai uit la nicio fereastră aprinsă
lampa vieții mele s-a stins
când îmi cânta cucuveaua prelinsă
din sufletul tău dinadins
Și atunci prin secundă
toată tristețea lumii în mine s-a-ntins
Singur cu amintirea ta-n brațe
lângă umbra inimii am șezut
și am plâns
Tu nu mai erai să ai grijă de mine
în toată viața asta și în vis
așa cum de-o mie de ori mi-ai promis
16 septembrie 2015
Ea numai pe mine m-a iubit
Tu ai ales drumul pe care să mergi
cerul prin care să zbori
aerul pe care-l respiri
Mie mi-ai lăsat numai singurătatea
Ai vrut să faci ce este mai bine pentru tine
și ai luat tot cerul
tot aerul
și toate drumurile
Mie mi-ai lăsat doar singurătatea
Tu ai ales mările cele mai frumoase
uitările cele mai adânci
plecările definitive
țărmul pe care într-o zi o să plângi
când ne va despărți definitiv
și moartea
Dar până atunci sunt fericit
că mi-ai lăsat toată singurătatea
că ea numai pe mine m-a iubit
16 septembrie 2015
cerul prin care să zbori
aerul pe care-l respiri
Mie mi-ai lăsat numai singurătatea
Ai vrut să faci ce este mai bine pentru tine
și ai luat tot cerul
tot aerul
și toate drumurile
Mie mi-ai lăsat doar singurătatea
Tu ai ales mările cele mai frumoase
uitările cele mai adânci
plecările definitive
țărmul pe care într-o zi o să plângi
când ne va despărți definitiv
și moartea
Dar până atunci sunt fericit
că mi-ai lăsat toată singurătatea
că ea numai pe mine m-a iubit
16 septembrie 2015
duminică, 13 septembrie 2015
YES, BITCH, YES!
Dacă aș avea mintea lui Băsescu, dar, mulțumesc Domnului, o am pe-a mea, aș zice auzind-o pe Serena urlând ca un pedelist înjunghiat de DNA:
-Ai văzut, dragă, ce tupeu are țiganca aia împuțită!
Acu n-am să mă dau sfântul sfinteșilor și să mă prefac că m-a revoltat strigătul de luptă al delicatei domnișoare Williams. Nici vorbă, m-a distrat, însă nu putem face abstracție, ca moraliști de ocazie, de faptul că, totuși, penisul, pardon, tenisul, este sportul gentelmenilor. Aș zice sportul alb, dar nu vreau să mă acuze cineva că întind coarda din spatele rachetei de tenis până la orgasm.
E adevărat, ea este o lady, după câte s-a văzut, deși după abdomenul burții, creierul minții și gingășia privirii, pare o evadată dintr-un centru de protecție a delincvenților periculoși, posesori de rachetă, portjartier și suspensor. Și atunci se pune întrebarea primordială: e femeile musculoase oameni? Și dacă e oameni, e și gentelmeni? Că dacă nu e nici oameni, nici gentelmeni, atunci ce e? Că din câte am învățat eu la școala de dansuri pe sârmă și bune maniere din buric, numai gentelmenii au voie să joace tenis (Tenis, de data asta am scris corect).
După bogăția vocabularului, Serena ar trebui să se joace numai cu bărbații, deși la câte jargoane are în gușă nu cred că-i fac față mai mult de două ghemuri. Și alea târâș-grăpiș. Totuși, e posibil ca expresia uzitată la Flushing Meadows s-o fi învățat-o de la cineva de sex masculin, care nu-și ascunde adevărata orientare sexuală. Că pe strănepoata lui Leonardo da Vinci a tratat-o ca un gherțoi din Ferentari care și-a prins borfeta în ofsaid, înșelându-l cu niște cozi de mătură din primul război mondial. Adică l-a tras în pieptu-i de aramă punându-i în pericol faima de fante invincibil și toată gloria postumă.
Dar, în crunta realitate, ea a jucat cu o madonă nici prea-prea, nici foarte-foarte, care, stimulată de încurajările delicatei gazde, i-a dat cu terenul în cap în speranța că-ntr-un final neprevăzut îi va veni mintea la loc. Sincer să fiu mi-a plăcut că urmașa lui Mussolini i-a tras-o partenerei lui Tarzan (dinainte de Jane), mai ales că mai devreme, o altă garibaldină, de aproape 34 de ani, a călcat-o-n picioare pe Simona Halep, de-am plâns cu lacrimi de crocodil, ca un cocoșat, aproape o oră. Aș fi plâns mai mult, că sunt patriot, nu ca Simona, care se închină numai la bani, dar până să apăs telecomanda, s-a epuizat primul set. Când m-am întors pe partea ailaltă, că-mi căzuse fața pe parchet și vroiam s-o recuperez cu orice preț, au băgat publicitate. Domnișoara Halep, atoateștiutoarea și atoatefăcătoarea, era deja la duș inventariind ghemurile care-i lipseau. Și-i lipseau o grămadă că Flavia Penetta și le însușise aproape pe toate, fără nicio urmă de respect față de numărul doi mondial.
Nici n-am apucat să-mi fac o părere despre joc sau să încep un dialog platonician cu mine însumi, atât de scurtă a fost execuția. Ce poți să mai zici atunci când un TIR lovește cu 180 de km pe oră un pechinez infatuat care nu respectă regulile de circulație sportivă ale marilor caractere, fiindcă, altădată, a reușit să traverseze nebăgat în seamă, printre mașini, în partea cealaltă...
Sau, dacă n-ai toată țigla pe casă, poți folosi și la adresa Flaviei vreun citat din legendara practiciană Serena Williams, care doarme cu dicționarul sub cap și cu caloriferul în brațe, atunci când n-a tras la măseaua de minte și filosofează sub chiuveta de la baie.
Chiar, fato, ce-ai cu italiencele? Ce, nu e și ele oameni? Îți spun eu că e, că e neamuri de-ale noastre, latine. La tine alta-i problema, dar ți-o spun altădată, rămâi pe cracă, pardon, pe recepție, c-o să ne mai auzim. Yes, bitch, yes...
editorial ARENA BUZOIANĂ
13 septembrie 2015
-Ai văzut, dragă, ce tupeu are țiganca aia împuțită!
Acu n-am să mă dau sfântul sfinteșilor și să mă prefac că m-a revoltat strigătul de luptă al delicatei domnișoare Williams. Nici vorbă, m-a distrat, însă nu putem face abstracție, ca moraliști de ocazie, de faptul că, totuși, penisul, pardon, tenisul, este sportul gentelmenilor. Aș zice sportul alb, dar nu vreau să mă acuze cineva că întind coarda din spatele rachetei de tenis până la orgasm.
E adevărat, ea este o lady, după câte s-a văzut, deși după abdomenul burții, creierul minții și gingășia privirii, pare o evadată dintr-un centru de protecție a delincvenților periculoși, posesori de rachetă, portjartier și suspensor. Și atunci se pune întrebarea primordială: e femeile musculoase oameni? Și dacă e oameni, e și gentelmeni? Că dacă nu e nici oameni, nici gentelmeni, atunci ce e? Că din câte am învățat eu la școala de dansuri pe sârmă și bune maniere din buric, numai gentelmenii au voie să joace tenis (Tenis, de data asta am scris corect).
După bogăția vocabularului, Serena ar trebui să se joace numai cu bărbații, deși la câte jargoane are în gușă nu cred că-i fac față mai mult de două ghemuri. Și alea târâș-grăpiș. Totuși, e posibil ca expresia uzitată la Flushing Meadows s-o fi învățat-o de la cineva de sex masculin, care nu-și ascunde adevărata orientare sexuală. Că pe strănepoata lui Leonardo da Vinci a tratat-o ca un gherțoi din Ferentari care și-a prins borfeta în ofsaid, înșelându-l cu niște cozi de mătură din primul război mondial. Adică l-a tras în pieptu-i de aramă punându-i în pericol faima de fante invincibil și toată gloria postumă.
Dar, în crunta realitate, ea a jucat cu o madonă nici prea-prea, nici foarte-foarte, care, stimulată de încurajările delicatei gazde, i-a dat cu terenul în cap în speranța că-ntr-un final neprevăzut îi va veni mintea la loc. Sincer să fiu mi-a plăcut că urmașa lui Mussolini i-a tras-o partenerei lui Tarzan (dinainte de Jane), mai ales că mai devreme, o altă garibaldină, de aproape 34 de ani, a călcat-o-n picioare pe Simona Halep, de-am plâns cu lacrimi de crocodil, ca un cocoșat, aproape o oră. Aș fi plâns mai mult, că sunt patriot, nu ca Simona, care se închină numai la bani, dar până să apăs telecomanda, s-a epuizat primul set. Când m-am întors pe partea ailaltă, că-mi căzuse fața pe parchet și vroiam s-o recuperez cu orice preț, au băgat publicitate. Domnișoara Halep, atoateștiutoarea și atoatefăcătoarea, era deja la duș inventariind ghemurile care-i lipseau. Și-i lipseau o grămadă că Flavia Penetta și le însușise aproape pe toate, fără nicio urmă de respect față de numărul doi mondial.
Nici n-am apucat să-mi fac o părere despre joc sau să încep un dialog platonician cu mine însumi, atât de scurtă a fost execuția. Ce poți să mai zici atunci când un TIR lovește cu 180 de km pe oră un pechinez infatuat care nu respectă regulile de circulație sportivă ale marilor caractere, fiindcă, altădată, a reușit să traverseze nebăgat în seamă, printre mașini, în partea cealaltă...
Sau, dacă n-ai toată țigla pe casă, poți folosi și la adresa Flaviei vreun citat din legendara practiciană Serena Williams, care doarme cu dicționarul sub cap și cu caloriferul în brațe, atunci când n-a tras la măseaua de minte și filosofează sub chiuveta de la baie.
Chiar, fato, ce-ai cu italiencele? Ce, nu e și ele oameni? Îți spun eu că e, că e neamuri de-ale noastre, latine. La tine alta-i problema, dar ți-o spun altădată, rămâi pe cracă, pardon, pe recepție, c-o să ne mai auzim. Yes, bitch, yes...
editorial ARENA BUZOIANĂ
13 septembrie 2015
Și, în definitiv, femeia ce e?
Și, în definitiv, femeia ce e?
E un miracol încuiat c-o cheie
de care ne mirăm de câte ori
îi tot rămânem gratuit datori
Și câteodată, numai câteodată
mai uită ușa de la suflet descuiată
și noi pătrundem, șerpi intruși
dând la o parte celelalte uși
prin care am ieșit din carapace...
E-așa frumos în suflet că ne place
și nu ne-am mai întoarce înapoi
în viața sugrumată de noroi
Dar ce păcat că dintr-o lașitate
trântim fără motiv ușile toate
și evadam în zbor de cucuvele
pe străzi zdrobite, paralele
Și ne-întrebăm ce se întâmplă, ce e
cu această ușă închisă, fără cheie
prin care am intrat și am ieșit
ca niște negustori de infinit
Acolo ne-am simțit nemuritori
tot sângele s-a tapetat cu flori
și pentru prima dată-n univers
am înțeles c-avem și noi un sens
Că jumătate din ființa noastră
se ascunde-n pasărea măiastră
sub dalta ce împrăștie rugina
din gheara nopții dezgropând lumina
Și nu înțelegem ce ni se întâmplă
când absolutul ni se scurge-n tâmplă
și se încuie-n timpul din idee
dar îl topim cu umbra ta, femeie
și ne-întrebăm: minunea asta, ce e?
13 septembrie 2015
E un miracol încuiat c-o cheie
de care ne mirăm de câte ori
îi tot rămânem gratuit datori
Și câteodată, numai câteodată
mai uită ușa de la suflet descuiată
și noi pătrundem, șerpi intruși
dând la o parte celelalte uși
prin care am ieșit din carapace...
E-așa frumos în suflet că ne place
și nu ne-am mai întoarce înapoi
în viața sugrumată de noroi
Dar ce păcat că dintr-o lașitate
trântim fără motiv ușile toate
și evadam în zbor de cucuvele
pe străzi zdrobite, paralele
Și ne-întrebăm ce se întâmplă, ce e
cu această ușă închisă, fără cheie
prin care am intrat și am ieșit
ca niște negustori de infinit
Acolo ne-am simțit nemuritori
tot sângele s-a tapetat cu flori
și pentru prima dată-n univers
am înțeles c-avem și noi un sens
Că jumătate din ființa noastră
se ascunde-n pasărea măiastră
sub dalta ce împrăștie rugina
din gheara nopții dezgropând lumina
Și nu înțelegem ce ni se întâmplă
când absolutul ni se scurge-n tâmplă
și se încuie-n timpul din idee
dar îl topim cu umbra ta, femeie
și ne-întrebăm: minunea asta, ce e?
13 septembrie 2015
sâmbătă, 12 septembrie 2015
DESFRÂNĂCIUNI (LXIII)
După ce a intrat în Suceava, Gheorghe Ștefan i-a executat pe nepoții lui Vasile Lupu, care-i făceau concurență neloială la curvăsărie, și, fiind și răzbunător fără măsură, i-a ținut închiși, pe toată perioada domniei sale, pe Ecaterina, nevasta Lupului și pe fiul ei, Ștefăniță. Acum cred că bagabontul, sau logofătul, nu-mi mai amintesc exact dregătoria ocupată înainte de a da lovitura de stat pe tron, ar fi vrut să-i tragă la poartă fostei Prime Doamne care, chiar dacă nu era moldoveancă, era o frumusețe rară, Pamela Aandersoanei și Claudia Așiferei, erau chinezării pe lângă ea. Și așa cum vă zisei la început, Gheorghe Ștefan aprecia la superlativ frumusețea feminină, fie folosind îndoielnicul farmec personal, că era ”om deplin, fire adâncă”, fie abuzând de articolul 1 din Constituția inexistentă a Moldovei, în care se specifica destul de clar că ”femeile e obiecte care pot fi folosite în orice condiții și în orice poziție de către purtătorii de căciulă, aflați în starea naturală de ebrietate”
Bine, bine, libidinosul ăla de Miron Costin, care profitase la greu de pe urma acestuia, îl ridică în slăvi cu orice ocazie iar excesele-i sexuale le denumește cu delicatețe ”desfrânăciuni”, cauzate de atracția fatală a curviei. Cică atunci când nu făcea conferințe bahice încheiate cu seminarii de kama-sutra moldovenească, prietenul lui era superbăiat. Nu știu de ce am impresia că la aceste ședințe de terapie intensivă Miron nu era simplu observator! Că prea o dă cotită...
În timpul acestei domnii se fac de toate în Moldova ceea ce poate justifica abundența chefurilor încheiate nu cu scurtarea capetelor de deasupra gâturilor, după cum îl ponegrește Grigore Ureche pe Ștefan cel Mare, ci cu semețirea lor printre meandrele concretului.
Cu vecinii se împacă ghinișor, pe turci nu-i supără, că și ăia aveau un stil de viață asemănător, și, pentru prima dată în istoria românilor mahmuri, încheie un tratat de întrajutorare cu rușii (1656). Dracu l-a pus...
În urma participării la campania lui Rakoczy în Polonia, turcii îl cheamă până la Poartă. Cum nu era prost deloc și-i plăcea tare mult cum îi stătea cu propriul cap, refuză categoric, ceea ce-i aduce mazilirea și înlocuirea cu Gheorghe Ghica (1658-1659). După o încercare eșuată de a-și relua scaunul pribegește prin toată Creștinătatea, din Rusia până-n Suedia, până va găsi o intrare secretă pe lumea cealaltă, în anul 1668. Rămășițele îi sunt aduse în țară de o petardă expirată, Ștefania Mihailovna, cu care o ardea el pe final de carieră erotică, și puse la păstrare la mănăstirea Cașin. Printre apropiații care nu l-au părăsit după plecarea precipitată din Moldova a fost și Nicolae Milescu Ospătarul, că, după cum vedeți, avea o predilecție pentru luptătorii cu eternitatea.
Gheorghe Ghica a stat puțin, fiind transferat în Valahia și înlocuit cu Ștefăniță Lupu (1659-1661), fiul celui care adusese furculița în Moldova de umblă ăia însemnați prin lume. Primind supranumele de Papură Vodă, din cauza belșugului care izbise în moalele capului Moldova, moare de tifos, peste Nistru , în timpul unei expediții a turcilor împotriva cazacilor. Îl urmează metecăind Eustațiu Dabija (1661-1665), care bea vinul numai cu oala de pământ argumentând că numai așa îi simte dulceața. Când se trezea, judeca cu blândețea specifică mahmurului, iar moldovenii erau mulțumiți că ăsta chiar era de-al lor. În ciuda tradiției multiseculare și a cotelor de la pariuri, moare de bătrânețe, în exercitarea funcției. A avut de nevastă pe una Dafina, aflată deja la al treilea soț pe care l-a condus, din obișnuință, pe ultimul drum. În timpul vieții introdusese și el o taxă nouă numită ”pogonăritul pe vii”, că tot avea impresia că se termină băutura din ulcica fermecată.
Dafina asta avea o fiică cam rea de muscă, din cel de-al doilea mariaj, pe care o căsătorise cu grecul Gheorghe Duca (1665-1666), pe care-l impune ca urmaș al neuitatului ei soț. Dintr-o confuzie cu o scrisorică către hanul tătar, este înlocuit, după numai șapte luni, cu Iliaș Alexandru (1666-1668), care nu știa limba țării însă compensa prin mila suspectă pe care o arăta față de săraci. Avea obiceiul să ia bani de la boieri ca să-și plătească datoriile și să-i miluiască pe țăranii pe care-i supunea judecății divanului. Împrumuturile nu le mai restituia ceea ce i-a atras mazilirea și decesul în urma unui consult medical încheiat cu o otrăvire ca la carte înfăptuită de niște doctori de teapa lui Oprescu, mituiți de Gheorghe Duca (1668-1672). Ăsta vine din nou dar schimbă placa: mărește dările și devine mai aspru. Este învins de răscoala antigrecească a lui Mihalcea Hâncul și Apostol Durac, dar este repus în drepturi de turci, fără vreo luptă. Represiunea este cruntă, dar capii răzmeriței scapă cu fuga în spațiul Schengen. De atunci a rămas expresia tipic moldovenească, care definește încăpățânarea proverbială: Vodă-da și Hâncul-ba!
După ce-i pică pe cap sultanul, pe care-l primește fastuos în târgul Ieșilor, este mazilit și trimis la păstrare la Stambul, deși el sperase cu totul altceva.
Ajunge domn un papagal, Ștefan Petriceicu (1672-1673), un yesmen de care râdeau curcile cât era ziulica de lungă. Este înlocuit cu Dumitrașco Cantacuzino (1673-1675) în timpul căruia peste 20.000 de tătari, care l-au instalat confortabil în scaunul domnesc, iernează în Moldova făcând mari abuzuri, halind toată pâinea și majoritatea viețuitoarelor cu două și patru picioare. Și, ca tacâmul să fie complet, urmează ciuma și taxarea tuturor locuitorilor în urma unui recensământ. Adică a cam pus capăt evaziunii și bunăstării locuitorilor. Problema era că, asemeni politicienilor din ziua de azi, banii nu-i băga la visteria statului ci la teșchereaua personală. Drept urmare turcii l-au mazilit și torturat ca să ciugulească și ei măcar 800 de pungi de galbeni de la acest finanțist veros.
Urmează la rând Antonio Ruset (1675-1678), zis Chiriță Draco, grec din Stambul, în timpul căruia iarna a fost frig iar vara cald, fapt care le-a plăcut la nebunie moldovenilor că ei trăiau întotdeauna în ton cu anotimpurile. Este lucrat la meserie de niște boieri, în frunte cu Miron Costin (da, da, acel Miron Costin) și mazilit ca să-i facă din nou loc lui Duca, transferat din Valahia. La Stambul este torturat ca să dea tot ce are și, deși nu era bogat, a dat și ultima lețcaie, trăind în sărăcie până la sfârșitul zilelor (1685). C-am uitat să vă spun o coincidență: în ziua când a fost eliberat i-a ars și casa!
A treia domnie a lui Duca (1678-1684) e și mai apăsătoare. La început plătește din buzunarul personal, bine garnisit în Valahia, toate dările, după care inventează taxe noi pe tăierea vitelor (”mortasipia”) și-i obligă pe boieri și mănăstirile să plătească ”goștina pe oi”. Mărește dările de 16 ori concomitent cu profesionalizarea călăilor care torturau la mare artă pe toți aceia care nu contribuiau la bunăstarea lui Vodă. Printre cele mai distractive torturi erau ungerea cu miere, legarea de un par și lăsarea datornicului în voia muștelor și a albinelor. Asta era tortura de vară, ca-n piesa Shakirei. Iarna era mult mai simplu că nu mai risipeau mierea: îi legau de un stâlp, la peleul gol, în ger, de dădeau ăia și ce n-aveau...Cu văduvele decedaților ce nu-și achitaseră datoriile, reale sau imaginare, s-a purtat cu delicatețe: le legau de tunuri, să se frăgezească, după care le încuiau în camerele seimenilor, cu ei înăuntru. Aici nu știu dacă nu cumva le făcea un bine văduvelor. Dar nu cred, că dacă ar fi fost așa le-ar fi pus taxă și pe orgasmul multiplu. Și toate astea ca să trăiască el și cotoarba lui, pe care-o știți cât era de bagaboantă, ca niște împărați.
În 1681, dilimanul capătă și hătmănia Ucrainei fiindcă mijlocise pacea dintre turci și ruși, primind de la sultan și un sceptru de aur împodobit cu pietre scumpe căruia i-a fost adăugat un tui pe lângă cele două pe care le avea deja ca domn al țării. Se intitulează domn al Moldovei și Ucrainei.
După asediul Vienei, la întoarcerea acasă, este surprins de leși la moșia soacrei sale și transportat în Polonia sub urările de bine ale moldovenilor, care-l urau cu o sinceritate dezarmantă. Moare în 1685, la Liov, în urma unui atac de apoplexie când a auzit că toate cele 180 de pungi de aur trimise ca răscumpărare de soție au fost confiscate în Ardeal.
Dintre cei nouă copii, doar Constantin ajunge domn al Moldovei, în două rânduri, iar Ileana se mărită cu Nicolae Costin. Cronicarul, nu cântărețul. Fiul lui Miron Costin. Nimfomana de nevastă-sa se căsătorește la Stambul cu grecul Lybirake care-i papă banii expiratei și dispare ca măgaru-n ceață.
Se întoarce Dumitrașco Cantacuzino (1684-1685), pe o foamete cumplită, în timpul căreia moldovenii se mâncau între ei mai mult decât de obicei, iar copiii și-i dădeau în robie la tătari pe câțiva saci de mălai. Tradiția încă se păstrează.
Curvar, viclean, amăgitor, disprețuitor și laș, este mazilit rapid, în urma revoltei boierilor, fiind înlocuit cu Constantin Cantemir, tatăl fiului său...
PROMOUȘĂN
Sunteți curioși ce e cu neamul Cantemireștilor, așa-i? Și cum dintr-un țăran neștiutor de carte, ajuns domn al Moldovei, s-a ivit cel mai mare savant al acelor vremuri?! Ei bine, nu-i vina lui. Aici și-au băgat coada extratereștrii... Că expresia lui Miron Costin ”se nasc și în Moldova oameni”, care se referea, în primul rând, la Gheorghe Ștefan, n-o putem socoti decât o glumă de cronicar îmbârligător. Apropo, în capitolul următor va fi executat și Miron Costin că prea se dădea în bărci de când îl făcuse la meserie pe Antonio Ruset...
7 septembrie 2015
Bine, bine, libidinosul ăla de Miron Costin, care profitase la greu de pe urma acestuia, îl ridică în slăvi cu orice ocazie iar excesele-i sexuale le denumește cu delicatețe ”desfrânăciuni”, cauzate de atracția fatală a curviei. Cică atunci când nu făcea conferințe bahice încheiate cu seminarii de kama-sutra moldovenească, prietenul lui era superbăiat. Nu știu de ce am impresia că la aceste ședințe de terapie intensivă Miron nu era simplu observator! Că prea o dă cotită...
În timpul acestei domnii se fac de toate în Moldova ceea ce poate justifica abundența chefurilor încheiate nu cu scurtarea capetelor de deasupra gâturilor, după cum îl ponegrește Grigore Ureche pe Ștefan cel Mare, ci cu semețirea lor printre meandrele concretului.
Cu vecinii se împacă ghinișor, pe turci nu-i supără, că și ăia aveau un stil de viață asemănător, și, pentru prima dată în istoria românilor mahmuri, încheie un tratat de întrajutorare cu rușii (1656). Dracu l-a pus...
În urma participării la campania lui Rakoczy în Polonia, turcii îl cheamă până la Poartă. Cum nu era prost deloc și-i plăcea tare mult cum îi stătea cu propriul cap, refuză categoric, ceea ce-i aduce mazilirea și înlocuirea cu Gheorghe Ghica (1658-1659). După o încercare eșuată de a-și relua scaunul pribegește prin toată Creștinătatea, din Rusia până-n Suedia, până va găsi o intrare secretă pe lumea cealaltă, în anul 1668. Rămășițele îi sunt aduse în țară de o petardă expirată, Ștefania Mihailovna, cu care o ardea el pe final de carieră erotică, și puse la păstrare la mănăstirea Cașin. Printre apropiații care nu l-au părăsit după plecarea precipitată din Moldova a fost și Nicolae Milescu Ospătarul, că, după cum vedeți, avea o predilecție pentru luptătorii cu eternitatea.
Gheorghe Ghica a stat puțin, fiind transferat în Valahia și înlocuit cu Ștefăniță Lupu (1659-1661), fiul celui care adusese furculița în Moldova de umblă ăia însemnați prin lume. Primind supranumele de Papură Vodă, din cauza belșugului care izbise în moalele capului Moldova, moare de tifos, peste Nistru , în timpul unei expediții a turcilor împotriva cazacilor. Îl urmează metecăind Eustațiu Dabija (1661-1665), care bea vinul numai cu oala de pământ argumentând că numai așa îi simte dulceața. Când se trezea, judeca cu blândețea specifică mahmurului, iar moldovenii erau mulțumiți că ăsta chiar era de-al lor. În ciuda tradiției multiseculare și a cotelor de la pariuri, moare de bătrânețe, în exercitarea funcției. A avut de nevastă pe una Dafina, aflată deja la al treilea soț pe care l-a condus, din obișnuință, pe ultimul drum. În timpul vieții introdusese și el o taxă nouă numită ”pogonăritul pe vii”, că tot avea impresia că se termină băutura din ulcica fermecată.
Dafina asta avea o fiică cam rea de muscă, din cel de-al doilea mariaj, pe care o căsătorise cu grecul Gheorghe Duca (1665-1666), pe care-l impune ca urmaș al neuitatului ei soț. Dintr-o confuzie cu o scrisorică către hanul tătar, este înlocuit, după numai șapte luni, cu Iliaș Alexandru (1666-1668), care nu știa limba țării însă compensa prin mila suspectă pe care o arăta față de săraci. Avea obiceiul să ia bani de la boieri ca să-și plătească datoriile și să-i miluiască pe țăranii pe care-i supunea judecății divanului. Împrumuturile nu le mai restituia ceea ce i-a atras mazilirea și decesul în urma unui consult medical încheiat cu o otrăvire ca la carte înfăptuită de niște doctori de teapa lui Oprescu, mituiți de Gheorghe Duca (1668-1672). Ăsta vine din nou dar schimbă placa: mărește dările și devine mai aspru. Este învins de răscoala antigrecească a lui Mihalcea Hâncul și Apostol Durac, dar este repus în drepturi de turci, fără vreo luptă. Represiunea este cruntă, dar capii răzmeriței scapă cu fuga în spațiul Schengen. De atunci a rămas expresia tipic moldovenească, care definește încăpățânarea proverbială: Vodă-da și Hâncul-ba!
După ce-i pică pe cap sultanul, pe care-l primește fastuos în târgul Ieșilor, este mazilit și trimis la păstrare la Stambul, deși el sperase cu totul altceva.
Ajunge domn un papagal, Ștefan Petriceicu (1672-1673), un yesmen de care râdeau curcile cât era ziulica de lungă. Este înlocuit cu Dumitrașco Cantacuzino (1673-1675) în timpul căruia peste 20.000 de tătari, care l-au instalat confortabil în scaunul domnesc, iernează în Moldova făcând mari abuzuri, halind toată pâinea și majoritatea viețuitoarelor cu două și patru picioare. Și, ca tacâmul să fie complet, urmează ciuma și taxarea tuturor locuitorilor în urma unui recensământ. Adică a cam pus capăt evaziunii și bunăstării locuitorilor. Problema era că, asemeni politicienilor din ziua de azi, banii nu-i băga la visteria statului ci la teșchereaua personală. Drept urmare turcii l-au mazilit și torturat ca să ciugulească și ei măcar 800 de pungi de galbeni de la acest finanțist veros.
Urmează la rând Antonio Ruset (1675-1678), zis Chiriță Draco, grec din Stambul, în timpul căruia iarna a fost frig iar vara cald, fapt care le-a plăcut la nebunie moldovenilor că ei trăiau întotdeauna în ton cu anotimpurile. Este lucrat la meserie de niște boieri, în frunte cu Miron Costin (da, da, acel Miron Costin) și mazilit ca să-i facă din nou loc lui Duca, transferat din Valahia. La Stambul este torturat ca să dea tot ce are și, deși nu era bogat, a dat și ultima lețcaie, trăind în sărăcie până la sfârșitul zilelor (1685). C-am uitat să vă spun o coincidență: în ziua când a fost eliberat i-a ars și casa!
A treia domnie a lui Duca (1678-1684) e și mai apăsătoare. La început plătește din buzunarul personal, bine garnisit în Valahia, toate dările, după care inventează taxe noi pe tăierea vitelor (”mortasipia”) și-i obligă pe boieri și mănăstirile să plătească ”goștina pe oi”. Mărește dările de 16 ori concomitent cu profesionalizarea călăilor care torturau la mare artă pe toți aceia care nu contribuiau la bunăstarea lui Vodă. Printre cele mai distractive torturi erau ungerea cu miere, legarea de un par și lăsarea datornicului în voia muștelor și a albinelor. Asta era tortura de vară, ca-n piesa Shakirei. Iarna era mult mai simplu că nu mai risipeau mierea: îi legau de un stâlp, la peleul gol, în ger, de dădeau ăia și ce n-aveau...Cu văduvele decedaților ce nu-și achitaseră datoriile, reale sau imaginare, s-a purtat cu delicatețe: le legau de tunuri, să se frăgezească, după care le încuiau în camerele seimenilor, cu ei înăuntru. Aici nu știu dacă nu cumva le făcea un bine văduvelor. Dar nu cred, că dacă ar fi fost așa le-ar fi pus taxă și pe orgasmul multiplu. Și toate astea ca să trăiască el și cotoarba lui, pe care-o știți cât era de bagaboantă, ca niște împărați.
În 1681, dilimanul capătă și hătmănia Ucrainei fiindcă mijlocise pacea dintre turci și ruși, primind de la sultan și un sceptru de aur împodobit cu pietre scumpe căruia i-a fost adăugat un tui pe lângă cele două pe care le avea deja ca domn al țării. Se intitulează domn al Moldovei și Ucrainei.
După asediul Vienei, la întoarcerea acasă, este surprins de leși la moșia soacrei sale și transportat în Polonia sub urările de bine ale moldovenilor, care-l urau cu o sinceritate dezarmantă. Moare în 1685, la Liov, în urma unui atac de apoplexie când a auzit că toate cele 180 de pungi de aur trimise ca răscumpărare de soție au fost confiscate în Ardeal.
Dintre cei nouă copii, doar Constantin ajunge domn al Moldovei, în două rânduri, iar Ileana se mărită cu Nicolae Costin. Cronicarul, nu cântărețul. Fiul lui Miron Costin. Nimfomana de nevastă-sa se căsătorește la Stambul cu grecul Lybirake care-i papă banii expiratei și dispare ca măgaru-n ceață.
Se întoarce Dumitrașco Cantacuzino (1684-1685), pe o foamete cumplită, în timpul căreia moldovenii se mâncau între ei mai mult decât de obicei, iar copiii și-i dădeau în robie la tătari pe câțiva saci de mălai. Tradiția încă se păstrează.
Curvar, viclean, amăgitor, disprețuitor și laș, este mazilit rapid, în urma revoltei boierilor, fiind înlocuit cu Constantin Cantemir, tatăl fiului său...
PROMOUȘĂN
Sunteți curioși ce e cu neamul Cantemireștilor, așa-i? Și cum dintr-un țăran neștiutor de carte, ajuns domn al Moldovei, s-a ivit cel mai mare savant al acelor vremuri?! Ei bine, nu-i vina lui. Aici și-au băgat coada extratereștrii... Că expresia lui Miron Costin ”se nasc și în Moldova oameni”, care se referea, în primul rând, la Gheorghe Ștefan, n-o putem socoti decât o glumă de cronicar îmbârligător. Apropo, în capitolul următor va fi executat și Miron Costin că prea se dădea în bărci de când îl făcuse la meserie pe Antonio Ruset...
7 septembrie 2015
Abonați-vă la:
Postări (Atom)