SĂ FACEM CEX!

    Strategii PSD-ului s-au gândit până le-a dat sângele pe bornău să organizeze un congres extraordinar și nemaipomenit prin care, asemeni câinilor roșii, să-și marcheze teritoriul după ce dulăul de Teleorman a fost prins de hingherii Justiției paralele cu partidul-stat în patru labe. Comedia umană i-a avut în rolurile principale pe Finanțistul cu explozie întârziată, pe Ali Comicul și, ca invitat special, pe blonda de la Guvern. Orice om îi este jenă să se uite la un asemenea film, dar, conform scenariului din 2016, n-are încotro. În timp ce personajele secundare spărgeau semințe în Sala Palatului acceptând să meargă pe o stradă fără sens, strada ”Viorica-Vasilica”, inflația din România (constant peste 4% în timpul guvernării social-democrate) o bătea la the popow pe inflația europeană (abia 1,2%) ca să-și bage mințile-n cutia ucrainiană. Dar asta n-o să împiedice alianța de la putere să fie mai mult decât a fost, ba și mai ridicolă decât atât. Așa că, prin vocea domnului CAP Tăriceanu, ne anunță că are planuri mari care se întind, o, ho, ho!, până în 2024, mai spre seară. Parcă citează din Dragnea distinsul ginerică! Că și ăla tot așa avea planuri care-i depășeau lejer posibilitățile de mișcare printre oamenii cinstiți. 
     Candidații la funcția de bulibașă au avut discursuri jalnice, niciodată golul n-a sunat mai tare. Unii l-au plâns pe Livache, că ce băiat gigea era el, că cum vroia el binele poporului, dar poporul îndăratnic, nu și nu, noi vrem să ne fie rău, și cum l-a pitit statul paralel, deși mai putea activa în câmpul muncii infracționale...
Alții, mai aplicați, care i-au șutit locul de naș lui Suleyman Teleormăneanul, le explica înfometaților de fonduri publice cam cum stă treaba cu repartizarea lor, a fondurilor, și, dacă nu votează cum s-a stabilit, adio furtișaguri la scară națională. Ce s-o mai lungim, a fost o orgie bugetară în toată regula, scenele de lesbianism financiar aprinzând atmosfera. Singurul nesatisfăcut de numărul primit a fost Marian Oprișan, nepotul de soră al Vrâncioaiei, unicul moștenitor de altfel, care a înghițit cu noduri tradiționalele urări oltenești, ca ”Lasă-ne, muică!” (aveți grijă unde puneți accentul!), combinate cu interjecții și mârâituri. 
Noroc că atmosfera, fierbinte de altminteri, a fost înviorată de Viorica, prizoniera clișeelor, lozincilor de campanie și, mai ales, propriilor închipuiri. Trecem peste promisiunea că va face o autostradă ”cap-coadă” (probabil va avea doi metri, unul-capul, unul-coada), lăsăm la o parte aspectul că discursul de final l-a rostit în fața unei săli goale, ne facem că nu observăm fracturile de logică, ne concentrăm doar pe atitudinea de extraterestră a acestei doamne cu care istoria a fost și este atât de nedreaptă. Pentru că nu e vina ei că a fost numită prim-ministru și nici că acum conduce cel mai mare partid al țării. Cel mai mare până ieri, fiindcă, după acest congres, PSD-ul va intra în disoluție. Se va întâmpla asta foarte repede deoarece între conducătorii partidului și baza acestuia s-a căscat o prăpastie uriașă. Cei din sală au votat-o pe Viorica pentru a-și apăra privilegiile, funcțiile, chiar și pentru un an de zile, nu le-a păsat că au compromis și compromit social-democrația. Delegații, de data asta într-un singur cuvânt, n-au înțeles că 26 mai 2019 este pentru PSD ce a fost 22 decembrie 1989 pentru PCR. Sau au înțeles dar o fac pe proștii. Speră ca istoria să se repete și eșalonul doi să ia locul la butoane bătrânilor dinozauri. Față de 1989, acum este o problemă de nuanță; eșalonul doi este împrăștiat prin toate partidele, așa că are cine se destrăbăla în orgii bugetare fără sfârșit.
     Cât despre sforarii acestui congres, aceștia s-au pus de acord s-o lase pe Viorica în Palatul Victoria Socialismului de Cumetrie și Desfrâu deoarece o altă variantă era riscantă în condițiile în care Klaus vrea guvernul său, care să-i netezească drumul spre încă cinci ani de vacanță. Deci, soluția finală Viorica asigură menținerea la putere a CEX-ului, că distinsa gospodină nu decide nimic, rămâne o simplă marionetă. În plus, după alegerile prezidențiale, vor avea pe cine lapida în piața publică. Ce n-au luat în calcul bătrânii bagabonți este posibilitatea ca vreunul dintre Teodorovici sau Fifor să ia jocul pe cont propriu și să le dea planurile peste cap. Că Viorica nu poate face un asemenea exercițiu. Cel mult poate face tumbe în fața lui Iohannis, care, paradoxal, are nevoie de un PSD mai puternic, altminteri intră în turul doi al prezidențialelor candidatul ”Alianței douăzeci-douăzeci”, care-l va trimite să cânte la altă masă a istoriei.
     Dar PSD-ului nu-i pasă. Oferă pensii speciale aleșilor locali în speranța că aceștia își vor da viața pentru a-l menține la putere. Calculul este total greșit. Această măsură le va aduce primarilor în exercițiu un puternic vot negativ, mulți dintre ei vor pierde tocmai pentru că au devenit o castă privilegiată. Nici nu vor conta realizările personale. De altminteri, menținerea la putere a partidelor postrevoluționare s-a bazat pe un sistem electoral putred, nedrept, revoltător, anticonstituțional chiar, și pe prostia proverbială a acelora pentru care școala a fost un loc pe care trebuia să-l eviți ca nu cumva să înțelegi pe ce lume te afli. În mod surprinzător, ăilalții, care pe lângă un minim de respect arătat cărții, au studiat intens la școala vieții, în spațiul carpato-danubiano-mafiotic sau în spațiul europeano-erotic, au hotărât să-și ia țara înapoi. Problema nu e că și-o iau, e un lucru foarte bun, ci pe cine pun în fruntea ei. Că, din câte ne învață istoria, orice revoluție este începută de naivi, continuată de intriganți și exploatată de escroci.
    Cât despre PSD, după cum a arătat congresul extraordinar și nemaipomenit din 29 iunie, cu teme false, discursuri sterile, fade, fără orizont, se pare că deja a acceptat înfrângerile electorale viitoare. Care, în aceste condiții, cu un lider pe care nu-l urmează nici măcar tot activul de partid, nu din răutate, ci din luciditate, va pierde la scor de neprezentare. Nu vor avea nicio scuză că au pus-o pe doamna Dăncilă pe locul mortului. Puteau mai mult. E adevărat, nici oferta n-a fost cine știe ce, doar un țârcovnic antenist, Pleșcoianu, sau cam așa ceva, a stârnit ceva valuri în ligheanul suficienței pesediste, dar a naufragiat repede, pe o coajă de săpun, fiindcă, vorba aia, a declanșat, citez cu emoție și lacrimi de crocodil, ”forțele iadului”, iar ”monștrii cei răi” l-au bușit la votul democratic (sanchi!). Mă întreb ce-or fi păzit monștrii cei buni de l-au lăsat pe bietul om pradă sigură teoriilor inepte debitate ba la televizor, ba la înalta tribună a congresului Disney. Totuși, băiatul care aduce pizza, a rostit și o frază adevărată: ” Oamenii care ne votează nu vor doar pâine, nu sunt dispuși să se târască pentru acea pâine...” Cu toate limitele lui, cu toată nesiguranța discursului, cu toate clișeele evidente, Pleșcoianu a fost mai bun decât ceilalți, iar eventuala lui alegere ar fi adus un suflu nou partidului, acestui uriaș cu picioare de lut. I-ar fi ținut pe toți pesediștii la un loc și i-ar fi întors din drum pe cei scârbiți de politica antijustiție promovată de Liviu Dragnea și soborul de bolovani care formează CEX-ul. Dar nu ar fi adus consistență, fiindcă temele atinse de el trădează un Dragnea mai mititel. Iar modul de abordare al așa zisului discurs arată că nu stăpânește această artă, că nu-l dă cultura afară din casa de corecție a politicii românești, și, mai ales, că nu are consistență. Dar politica este, din păcate, în primul rând, imagine, iluzie, iar bietul țârcovnic social-democrat, ar fi putut lovi la corazonul inimii  gospodinele, activistele fără angajament permanent, câțiva primitivi care cred în teoria conspirației  și, mai ales, pe adversarii neîmpăcați ai ”monștrilor răi”, de care spitalul de tribuni nu duce lipsă. Dar n-a fost să fim prinși în plasa acestui păianjen, PSD-ul a spus: ”Nu, ești haios, mulțumim frumos, dar rămânem cu intelectuala noastră! E adevărat, nici noi, cei care am votat-o, n-o luăm în serios, că orice om e frică de gramatică, dar orișicât! ” 
      În rest, nimic nou sub soare! Pentru oamenii de stânga din afara PSD-ului, alegerea Vioricăi a fost o cruntă dezamăgire, un semnal clar că social-democrația de tip neo-comunist s-a dus pe apa sâmbetei, că e cazul să cânte pe la alte mese politice, așezate mai în fundul sălii, fiindcă pe cel de-al patrulea om în stat îl doare în coc de ce se întâmplă în spațiul contraceționar mioritic. Pe ea o interesează doar locul din cartea de istorie. Pe care, fiindcă așa a vrut domnul Dragnea, l-a obținut. Deși, mai indicat era un loc în cartea de colorat. 
      În aceste condiții, ce mai rămâne de făcut? Nimic altceva decât să ascultăm îndemnul doamnei Dăncilă. Să facem CEX! La prezidențiale, locale și parlamentare...

30 iunie 2019  

Aș fi vrut să pot fi Eminescu

Aș fi vrut să pot fi Eminescu
pentru a-ți putea dărui 
cele mai frumoase versuri
care au fost scrise vreodată

Aș fi vrut să pot fi pentru o clipă Eminescu
pentru a putea spune 
că tu nu poți fi decât
o tainică lumină albastră,
o fragedă floare de cireș,
un vis al sufletului meu...

Aș fi vrut să pot fi pentru o clipă Eminescu
pentru a-ți putea dărui
tainele piramidelor,
ale zeilor
și ale mărilor,
pentru a putea spune, 
nefiresc de frumos 
și fără a rosti cuvinte:
te iubesc

6 ianuarie 1991

E ziua ta, Eminescu

E ziua ta, Eminescu,
aș vrea să-ți pot scrie cea mai frumoasă poemă,
dar între file-ngălbenite
sunt ale tale, primele pe orice temă

E ziua ta,
toate sunt ale tale;
și visele pietruite cu stele
și iarba codrului, nefirească și moale

E ziua-n care acei
uciși de vorbe-nmiresmate
întorc privirile de zei
spre stele-îndepărtate

E ziua ta, Eminescu,
dorurile aleargă senine
între cer și pământ,
 dar e atât de lungă calea pân la tine...

15 ianuarie 1991

Ultimul pas înapoi

Toate drumurile duc înainte,
numai drumul tău duce înapoi, 
te joci de-a nemurirea în cuvinte,
dar sufletul se zbate în noroi

Și-n orizontul replantat cu îngeri 
dintr-o iluzie împrumutată,
adeseori mi te prefaci că sângeri
jucând o dramă reinterpretată

Doar trenuri goale trec prin cerul meu,
scenarii inventate promovează falsul,
se uită cu tristețe Dumnezeu
cum ne izbește de pereți balansul

Un haos este sufletul strivit
de toate neștiutele-ntâmplări,
între secrete negre m-ai zidit
și nu mai pot răspunde la chemări

Doar înainte-aș merge pe pământ,
să-i dau de capăt, izbăvit de mare,
dar mi se zbate pulberea în vânt,
și risipirea permanentă doare

M-aș reîntrupa, desigur, de-aș putea,
de mână să te țin pân la sfârșit,
dar nu mai ești aceeași, draga mea,
ca-n ziua-n care abia te-am deslușit

Nu construiești nimic și nu oferi
o perspectivă ochilor de lut,
pe lume vom rămâne doi stingheri,
iar timpul va durea ca la-nceput

Aș face astăzi pasul înapoi,
dar n-am de unde să-l mai fac,
se-ntinde deznădejdea între noi
și-n rug de flori plăpânde mă prefac

Prăpastia așteaptă să mă-nghită,
n-am aripi să întind, să pot zbura,
că mi-au crescut în trupul tău, iubito,
ți le cedez, să nu mă poți uita

Și când ți-o fi de mine dor cumplit
și sufletul ți l-o călca drezina,
mă vei găsi pe unde m-ai iubit,
de vei aprinde în neant lumina

Nu-s pregătit acum să cad invers
din cerul imposibil de descris,
dar sunt străin la tine-n univers
și toate drumurile le-ai închis...

7 iunie 2019  

Cina de pe urmă

Te-am invitat la cina cea de taină
să-ți fie hrană vie trupul meu,
să-ți fiu în iarna vieții haină,
în noi să locuiască Dumnezeu

Decenii m-am scăldat în suferință
să  nu mai pot în viitor să sânger,
să-ți fiu icoană și să-mi fii credință,
să-ți fiu lumină, să-mi fii înger

Și-ți era foame, te-ai hrănit din mine,
din timpul prim n-a mai rămas nimic,
tot sufletul a emigrat spre tine
și nu mai pot din gol să mă ridic

Până la urmă va veni alt înger
și-n locul meu la masă o să stea,
și la plecarea către raiul sincer
va lua cu el cenușa mea

Să o inviți la cina cea de taină,
să-ți fie amintire trupul meu,
să nu-ți mai fie niciodată spaimă
de câte ori dispar în curcubeu

5 iunie 2019

Ultimul poem grav

Nu te condamn și nici nu-ți reproșez
că tu acuzi fără odihnă
tot universu-n care emigrez
și nu-mi găsesc pe lumea asta tihnă

Atâtea  drumuri am făcut
prin sânge să ajung la tine,
dar rece-ai fost și m-a durut
și din cetate-am devenit ruine

Și-am renunțat la tot intempestiv
să fim întregul regăsit,
dar ai găsit mereu motiv
s-amâni ce trebuia împlinit

N-ai fost deplină pe de-a-ntregul,
n-ai vrut cu-adevărat să zbori
și albu-l prefăceai în negru
și nu-ți păsa că mă omori

Nici tu nu mai știai ce vrei
orbită de-un pregnant obscurantism,
și nu puteai privi în ochii mei
de-atâta lașitate și snobism

De câte ori trânteai o ușă-n soare
și-mi sfâșiai cu dinții răstignirea,
erai surprinsă că te doare
și-ți sângera de dor privirea

Atunci legai un fir de ață
și-l făceai punte între noi,
ne întorceam atemporali la viață,
dar nu eram acolo amândoi

Și totuși, te certai cu umbra
și repetai absurd adio,
până-mi creștea în suflet tundra,
această sagă însă nu voi scri-o

Voi pune punct poemului acesta,
de prea mult timp păianjenii îl țes,
nici eu nu-mi înțeleg povestea,
pe scara de incendiu ies

De-atâta fum mi-e îngerul bolnav,
îl duc în brațe prin apus,
după poemu-acesta nefiresc de grav
n-a mai rămas nimic de spus

5 iunie 2019

Taine

Fiecare om duce cu sine o taină
îngropată sub fericirea mimată.
Când e frig, Dumnezeu îi trimite o haină
pe care și-o smulge cu furie disperată

Câteodată, apusul trage săgeți infinite;
îi străpung meningele, sternul,
umbra iubitei
străbate nevăzută infernul

Vor cădea bizare acuze
peste condamnatul în lipsă:
”Nu te mai văd în viitor, o mie de scuze!
ești soarele meu îngropat în eclipsă.”

La toate întrebările apărării,
asistată de-o armată de îngeri,
răspundea doar vuietul mării:
”-Asta nu pot să-ți spun, poți să sângeri!”

Atunci, continui să mimezi fericirea
târându-te prin neant mai departe,
și-ngropi în suflet iubirea
dintre viață și moarte...

3 iunie 2019

Cumplita boală

Probabil voi muri, nu-i nicio îndoială,
zadarnic umblă doctorii pe lângă mine,
că sufăr de cumplita boală
de-a-mi fi indefinibil dor de tine

și când îmi ești aproape și când pleci,
și când mă strângi de mână-n amintiri,
în veri arzânde și-n ierni reci,
în șoapte nerostite și-n priviri

Tu ai intrat prin lacrima deschisă
când încolțeau în suflet flori de ger
și m-ai iubit c-o patimă închisă
în colțul nostru neștiut de cer

Atâtea răsărituri și amurguri
ne-au așteptat să le privim în doi,
cetățile s-au preschimbat în burguri
și-au curs ruinele prin noi

Și-am devenit, iubita mea, statui
la care nostalgia se înclină,
pe scara dinspre cer nu pot să sui
decât dac-o să-mi fii lumină

Am să adorm ca să visez cum vii
să vindeci sufletul de-o boală grea,
acolo trebuie să fii,
că îmi lipsește această parte-a mea

Și o să mă trezesc din teoreme,
că te aud, când nu mă vezi și taci,
dacă ți-e de dor de mine, nu te teme,
sunt vântul care plânge prin copaci...

2 iunie 2019

Nu mă opresc

Nu mă opresc, sunt patimă și vânt,
Mă strigă morții noștri din pământ
Și le răspund: sunt viu și nu mi-e teamă,
Și voi juca întreaga dramă

Voi merge pân la capăt ca un glonț,
Vor crește-n suflet florile de colț
Și nicio pasăre măiastră
Nu va mai plânge-n amintirea noastră

Vom arde-n roua vieții putregaiul,
Vom dezgropa din ape limpezi Raiul
Și-n ochii inocenți de fii și fiice
Noi vom ara și or să crească spice

Niciun bătrân nu va cerși azile
Va putrezi cutia milei,
Din chipul mamei arsă de ninsoare
Va răsări în fiecare zi alt soare

Nu mă opresc, să nu vă fie frică!
În mine zilnic Dumnezeu ridică
Noi catedrale cu surâs ceresc;
Eu sunt o cruce pentru neamul românesc

1 iunie 2019

Plecare

O să plec bunul meu inorog
cu trenul personal garat în cuget,
o să merg prin amurg ca un rob
ducând schijele tale ascuțite în suflet

Ce se va-ntâmpla mai târziu nu mai știu
și nimeni în veci nu va ști-o,
nu va rămâne în urmă om viu,
nici măcar un vremelnic adio

Voi dispărea sub o filă de carte,
din uitare-mi voi face cavou,
și poate-am să te-mbrățișez din moarte
și-ai să simți nemurirea din nou

Fereastra însă n-o să se deschidă
și niciun înger nu va mai zbura,
doar inima, de tine invalidă,
nu va putea definitiv pleca...

1 iunie 2019

Nimic din ce-ar fi trebuit să se întâmple

Nimic din ce-ar fi trebuit să se întâmple
n-o să se-ntâmple cum ne-am fi dorit,
zadarnic arde soarele în tâmple,
zadarnic un mileniu te-am iubit

Îmi cad bucăți de suflet pe asfalt,
văzduhul e strivit de trecători,
ne smulgem unul dinspre celălalt
și vom rămâne inimii datori

Vom da de bună seamă vina
pe tot ce-a fost pe lume-ntristător,
dar când s-o stinge între noi lumina
se va aprinde-n răni întâiul dor

Și-atunci vom înțelege pentru-a mia oară
că am greșit răpuși de zei nedrepți,
și atât de tare vina o să doară
că n-o să poți vreodată să te ierți

1 iunie 2019

Zbor frânt

Oricâte zboruri am făcut în jurul lumii
cu ochii căutând lumina,
nu am găsit în cordul lunii
un zbor curat de-al tău, străina

Te-a luat de mână îngerul meu bun,
să te înalțe ca pe-un dor, la stele,
dar ai ales alte cărări de fum
și ai căzut în noaptea vieții mele

Ți-am oferit cu împrumut
din zborul prim mirările albastre,
și dacă doare cum a mai durut,
poți înțelege drama vieții noastre

Tu ai privit în jos de parcă acolo
ar fi răspunsuri scrise cu pământ,
o lacrimă s-a scurs din ochii mei, dincolo,
și zborul ultim dintre noi s-a frânt

Din când în când păianjeni negri țes
secrete încuiate cu zăvoare,
și e târziu în univers
și nu mai poate sufletul să zboare

30 mai 2019