CÂND AM PLECAT DE ACOLO

Când am plecat de acolo, fir de iarbă plăpând,  

am văzut cocorii plângând...

Printre culorile toamnei ucise,

timpul neasemuit de frumos se sfârșise...

Umbra călcase nemilos în picioare

frunzele căzânde din curcubeu, 

plângeau în soare

aripile de ceară ale sufletului meu

Undeva, peste munții Carpați

se zbătea-n pulberea inimii, luna;

când și-a ferit privirea

am știut că s-a sfârșit pentru totdeauna

Am plecat spre mine însumi în cămașa de mire

din acel loc unde ipocrizia era numită iubire

”Unele lucruri nu se schimbă niciodată”,

mi-a șoptit îngerul de pe umărul stâng...

Când am plecat de acolo redevenisem amurg...

30-31 ianuarie 2021

  

MÂNA ÎNTINSĂ

 Noaptea îmi întinde mâna prin fereastră:

”Bună seara, Adi! Ce mai faci? Cum ești?

Îți mai amintești de iubirea noastră,

Mai spui în oglinda inimii povești?

Viața îți mai pare tragică minciună?

Ți-au căzut cocorii-n dezertări adânci?

Îți mai cântă spaima de sperjur în strună?

Mai ești în magie cum erai atunci?

Dar Patriei noastre îi mai stai de pază, 

singur, în tăcerea munților Carpați?

Mai aștepți din ceruri să coboare-o rază,

mai visezi  unirea unui neam de frați?

Dar ea ce mai face? Ce mai face, spune!

Îți mai toarnă-n suflet miere și cucută?

Te mai strigă-n vise, umbra fără nume?

Se mai zbate-n suflet sau îți e pierdută?”

Eu nu am răspunsuri, taina-i mult prea mare,

zbor invers prin clipă, ca o rană sânger,

câteodată zborul doare așa de tare

că-ntind prin fereastră mâna mea de înger...

30 ianuarie 2021 

FLUTURI DE ZĂPADĂ

 Trec fluturi de zăpadă prin retină, 

din amintiri curg gândurile reci, 

cântă deznădejdea în surdină, 

ninge cu uitare pe poteci 

Viscolul se zbate la fereastră,

omul de zăpadă s-a ascuns,

a luat cu el și iubirea noastră

și nu știm pe unde a ajuns

S-a pierdut magia de odinioară,

sub steaua polară călătorii-s triști, 

spaima le întinde băutura-amară, 

și schiază-n suflet numai anticriști

De-atâtea stalactite și iluzii,

întâmplări postume se strecoară-n vise,

ninge încontinuu cu confuzii,

viscolește spaima-n paraclise

Trec prin amintire fluturi de zăpadă, 

noaptea îmi întinde mâna prin perdea,

nu se-aud ecouri dinspre Intifadă

și ninge cu cioburi în inima mea...

28 ianuarie 2021

 

CEA MAI FRUMOASĂ FEMEIE DIN LUME

 

Nu i-am văzut chipul, nu avea chip,

nu i-am văzut umbra, nici  umbră n-avea

deși locuia la mine-n privire,

 draga de ea...

Nu i-am auzit pașii, ea ca o boare plutește,

nevăzutul a ascuns-o în ger

tocmai când timpul meu efemer

de toate colțurile inimii se lovește

Și i-am simțit aripile cum se zbat

s-o zboare prin golul din jur,

până la stele și chiar mai sus

unde nu există sperjur

Nu am strigat-o niciodată pe nume,

ea venea  nechemată,

avea numai suflet și iubire curată,

era o minune;

ea,

cea mai frumoasă femeie din lume

(r)

28 ianuarie 2021

MULT PREA FRUMOASĂ DOMNIȘOARĂ

 

Când tu mă-nvăluiești melodioasă

lumina mă izbește vertical,

vin îngerii cu hainele de bal

și-aprind mesteceni stelele pe casă 

Copacii sugrumați de cer,
mă-ntreabă dacă te-ai născut,
c-ar vrea să-ți fie primul scut,
să nu pătrundă-n inimă vreun ger

I-aud cum tulburați foșnesc
când pleacă îngerii spre casă
și treci ca o icoană de frumoasă
prin gândul meu nepământesc

Tu faci să-mi fie pururi vară
când fugi din rochia de bal,
tu ești lumina de final
mult prea frumoasă domnișoară

25 ianuarie 2021

PREDESTINARE

 M-am născut pentru a fi liber,

dar am umblat cu lumea întreagă pe umerii mei

Am vrut să-i salvez pe toți de la pieire,

dar nimeni nu voia să se salveze

Inima mi-a fost singura călăuză

între răsăritul și apusul soarelui

De câte ori am încercat să nu mai fiu eu

a lăcrimat dezamăgit și Dumnezeu

Iubirea mea a fost pasiune devastatoare,

probabil am înnebunit de nenumărate ori

întorcându-mă la ziua în care ne-am văzut întâia oară

fără să fi bănuit cât de tare o să doară

Dar am mers mai departe, aparent neînvins,

eram atât de tânăr, nici umbră nu-mi crescuse!

Eu știam, cărat de iluzii pe scuturi,

că-mi sunt predestinate prăpăstiile de vulturi

24 ianuarie 2021

NU MAI ȘTIU

Nici nu știu cum a fost posibilă acea minune,

nici nu știu cum ai putut să mă întâlnești la capătul lumii,

tu te-ai născut atât de târziu și totuși ai ajuns până acolo!

Sufletul sufocat de cicatrici te-a strigat

și, într-un loc neștiut, căruia îngerii îi spun inimă,

am redescoperit miracolul dragostei;

inocență, bucurie, magie, durere sfâșietoare...

Nici nu mai știu cum a fost posibilă căderea, 

nici nu mai știu cine m-a întrebat, 

în nopțile incredibil de lungi,

când rătăceam în căutarea timpului pierdut: 

de ce plângi? de ce plângi?

Se prea poate să fi fost ecoul...

Am fugit prin mine cât am putut de tare,

m-am ascuns în cel mai întunecos cotlon al sufletului

și am așteptat să plouă, 

să nu vadă îngerul meu că plâng

așa cum nu o făcusem niciodată

O, da, nimeni nu știe să-mi spună de ce

am același vechi sentiment 

ori de câte ori ajung la capătul lumii, 

ori de câte ori sunt acolo fără tine...

Și merg înainte încă o zi, încă o secundă

până când mă îmbrățișează durerea sfâșietoare,

Numai umbra mă întreabă abia pâlpâind:

unde mergem, domnule Tristețe?

Oglinda timpului se sparge 

și-n toate cioburile mă scurg

laolaltă cu umbrele mele, cu ecoul,

sfâșiat de amurg....

24 ianuarie 2021

UNEORI MERGI PÂNĂ LA CAPĂTUL LUMII...

 Uneori mergi până la capătul lumii

și încă o zi

de mână cu umbra

Nicio furtună nu te poate opri,

nicio prăpastie

dintr-o existență mai veche,

nici taigaua, nici tundra

Cerul se întinde la picioarele tale

și-l calci fără teama de margini

Ea e atât de frumoasă

că nu te-ai mai întoarce 

din avatar acasă.

Ai vrea să mergeți împreună

până la sfârșitul timpului 

și încă o secundă,

vă promiteți să nu vă întoarceți din drum,

niciun demon nu lăsați să pătrundă

în raiul postum

Numai îngerul de zăpadă strivește

ierni nevăzute,

îndreptându-vă

pe căi neștiute

Uneori,

ajungi la capătul lumii

și mai mergi prin tine o zi

căutând ceea ce nu vei găsi niciodată;

nimeni nu știe ce cauți, 

doar tu știi...

23 ianuarie 2021

MI-E DOR...

 

Mi-e dor de tine ca de-un râu
ce curge prin imperiul de noroi,
mi-e dor de albastrul în desfrâu,
mi-e dor de noi

Mi-e dor de tine, draga mea,
ca soarelui de primăvară,
și până când ne-om revedea
întreaga existență o  să doară

Am să-ți închid c-o sărutare visul,
la margine de curcubeu,
e singura-nțelegere cu paradisul
din care nu lipsește Dumnezeu

Mi-e dor de tine ca de-o floare

ce înflorește în noroi,

iubirea absolută doare,

mi-e dor sfâșietor de noi....

 (r)

22 ianuarie 2021

MI-E INIMA O BURUIANĂ AMARĂ...

Mi-e sufletul un cerșetor de gânduri,

copil orfan călătorind spre soare, 

mirare locuindă-n scânduri,

om de zăpadă îmbrățișând o floare

Gustul amar al vieții îmi despică

ecoul ce s-a-ntors din univers,  

din ceața densă umbra se ridică

să-nvârtă orele invers 

Călătoriile prin mine însumi

sunt năluciri de spaimă și de ger,

de-atâtea taine îngropate-n plânsu-mi

nu văd fereastra ultimă spre cer

Mi-e inima o buruiană amară

de câte ori o las să bată-n sensul ei,

și drumul spre ființă o să doară

că-i iarnă nesfârșită-n ochii mei

Mi-e timpul drămuit în doze mici,

strivit de pași nesinceri de iubită,

când am să plec spre mine de aici

va viscoli cu viața risipită....

19 ianuarie 2021

GER. SE-ASCUNDE DUMNEZEU ÎN CER...

 Toți zeii frigului au coborât din stele,

lumina a-nghețat instantaneu,

mai croșetează timpul la undrele

o haină pentru bunul Dumnezeu

De-atâta ger scuipat cu elocință,

copacii nu mai pot nicicum să plângă,

nu mai e loc de vară în ființă

și sufletul nu știe ce-o s-ajungă

Lătrat de câinii parcă scoși din minți,

abia mai pâlpâie sub lampa stinsă,

mă strânge universu-n dinți

și inima se zbate ca și-nvinsă

Fereastra timpului a înghețat de spaimă

la granița înveșmântată-n ger,

desculț și gol, ostracizat din haină,

se-ascunde Dumnezeu în cer...

17 ianuarie 2021

A NINS...

 A nins. Viscolul ca un rug s-a aprins.

Din ochi coboară stalactite,

clopotul nopții răsună:

”Bună seara, iubite!”

Nu-mi amintesc restul ecoului înșelător,

stelele tremură-n universul interior.

Trec sănii sfâșiind troienele din retină;

”Lumină, mai multă lumină!

În jurul inimii, înfloresc stalagmite:

”Bună seara, iubite!”

Nu-i nimeni, doar ecoul înșelător

printre norii subțiri;

”Bună seara, iubito!”

Năluciri...

A nins. Îngerul de zăpadă a plâns.

16 ianuarie 2021

 

SEMNUL

 Ți-aș fi făcut un semn când ai plecat

din lacrima mea, din surâs,

poate ți-aș fi dăruit îngerul, să te vegheze

între răsărit și apus

Ți-aș fi făcut un semn de amară mirare,

fluturii nevăzuți ar fi zburat prin perdea,

să nu fii singură în călătoria pe mare,

după ce-ai sfâșiat inima mea

Soarele iernatic nu va risipi

ceața ochilor niciodată mai triști,

numai îngerul de zăpadă va ști

că-n ecouri s-ar putea să exiști,

La plecarea din timp, 

dinspre noapte spre ziuă,

n-am văzut decât semnul tău de adio...

14 ianuarie 2021

LAS SĂ NINGĂ

 Las să ningă, las să ningă,

sufletul să nu mai plângă

niciodată după tine,

las să ningă cu stamine 

Toți copacii să se îmbete

purtând ultraviolete

adunate astă vară,

las să ningă-n călimară

până când vom adormi

doar în vise de copii,

sufletul să nu mai plângă,

las să ningă, las să ningă...

13 ianuarie 2021

N-AU NICIO ȘANSĂ OAMENII SĂRACI...

 Spitalele-s laboratoare ale morții,

drapele negre flutură-n ferestre,

nici îngerii nu mai aduc vreo veste,

stau cerberii colțoși în fața porții

Pe hol se joacă tragedii nedrepte,

bolnavi sleiți de viață horcăiesc, 

așteaptă îndreptar dumnezeiesc,

răpuși de teoriile inepte

Nimeni nu întinde-o mână de-ajutor,

s-a pervertit câinește omul,

s-a divizat anapoda atomul

și toți sunt împotriva tuturor

Pe-un biet bătrân ce-abia venise

târându-și zilele prin ploaie,

l-au îndemnat: ”Ridică-te, tataie,

și-aprinde-ți lumânări în paraclise!...”

Avea în coșul din alt veac croit,

muniții pentru frontul din spital,

lovit în tâmplă de-un atac brutal

s-a prăbușit pe holul de granit 

Treceau absente albele halate

să-și bea cafelele amare, 

se prefăceau că nu îl văd cum moare; 

de unde, Doamne, atâta răutate?

Ce vremuri de ocară și de chin

ne întinează azi biografia!

Laborator al morții-i România

că n-avem dreptul nici să mai trăim

Nu mai există milă, nici respect,

nu mai există minimă credință,

în trup nu mai e loc pentru ființă,

noi suntem sclavii  timpului infect

Cum de se-ntâmplă asemenea mizerii?

cum de-acceptăm s-agonizăm așa?

să fii disprețuit în țara ta

mai rău ca renegații din Siberii?

Societatea-i putredă, bolnavă,

și nu va vindeca-o niciun glonț,

trec corbi cu Patria în clonț

și moartea morții noastre delirează

N-au nicio șansă oamenii săraci,

striviți sunt de durerile-n rărunchi,

se stinge România, în genunchi,

când tu privești indiferent și taci...

12 ianuarie 2021

DRUMUL

 Am mers încontinuu pe un drum

pe care tu ar fi trebuit să fii,

dar n-ai fost niciodată cu adevărat

Am renunțat de atâtea ori la mândrie,

tot răul s-a vărsat înlăuntrul meu,

dar tu nu m-ai vrut niciodată cu adevărat;

pentru că tu n-ai știut niciodată,

cu adevărat, ce e dragostea,

Nu ți-a sângerat niciodată sufletul

căutându-și desculț, printre spini,

jumătatea lipsă

Am mers mai departe pe drumul meu,

printr-o inimă pustie în care nici măcar ecoul

suferinței nu s-a mai întors

Tu n-ai avut niciodată nevoie de dragostea mea,

în ochii tăi reci n-am fost decât un trofeu,

un pansament pentru rănile timpului

Tu nu m-ai vrut niciodată cu adevărat.

Știu asta, dacă m-ai fi vrut, m-ai fi avut.

Tu nu te-ai gândit la mine 

ca la un înger izgonit din raiul promis

Dacă ar fi fost așa, aș fi simțit, 

mi s-ar fi deschis aripile

și toate îmbrățișările tale 

ar fi fost ale mele

Golul dintre noi

ar  fi redevenit cer albastru,

raiul fluturilor de rouă

Dar tu, tu nu m-ai iubit, 

pentru că tu nu știi ce-i dragostea,

n-ai știut niciodată

Uneori traversez deșertul inimii

pe acel drum pe care ar fi trebuit să fii,

dar n-ai vrut niciodată să fii cu adevărat...

10 ianuarie 2021

NINGE, ÎN SFÂRȘIT, IUBITO...

Ninge, în sfârșit, iubito, peste spaimele din noi

și-o s-acopere zăpada tot imperiul de noroi,

sufletul abia așteaptă să primească vechi zăpezi

într-o lume copleșită de bemoli și de diezi

Albi copaci îmi fac cu mâna și mă cheamă la discuții

să pornim în iarna vieții amânate revoluții,

o s-aprindem pe costișă ruguri de filosofii,

să redevenim aievea cei mai inocenți copii

Săniile să ne ducă negreșit în altă lume

unde nimeni nu ne strigă dezertările pe nume,

unde brazii fascinați de lumina din privire

ne îndeamnă la uitare, ne condamnă la iubire

O să ne întoarcem, poate, la căsuța din povești

și-o să-mi ceri ca-n altă viață mângâieri dumnezeiești,

focul o să ardă-n suflet răzvrătite dimineți,

ninge, în sfârșit, iubito, cu zăpada altei vieți

Și-o să ne-amintim pesemne c-am fost întâmplări de nea

și mi te-ai topit în brațe, într-o iarnă, draga mea,

lupii ce stăteau la pândă ne omagiau în cor

și ningea, ningea, iubito, cu iluzie și dor...

8 ianuarie 2021

COPIII CLASEI MUNCITOARE

 Noi, care-am fost copiii clasei proletare,

mergeam la școală să ajungem oameni mari,

să învățăm să ne înălțăm spre soare,

în noi să locuiască doar stejari

O salutam pe doamna învățătoare

și-i culegeam din grădiniță flori,

noi ne jucam ca mieii prin ninsoare

cu domnii noștri învățători

Respectul ne-a însoțit întreaga viață,

să fim pe lume oameni, n-am uitat;

așa străbați perdelele de ceață,

așa devii un om adevărat

Eram săraci, n-aveam haine de firmă,

smartphonul locuia în gând,

dar viața noastră nu era infirmă

și m-aș întoarce, de-aș putea, oricând

Dar ne-am îmbogățit fără de veste

pe drumul educației corecte,

tot ce vă spun pare-o poveste

ce contravine teoriilor inepte

Că azi sunt pline școlile de fițe,

țoale de firmă pigmentează măști,

reneagă vârsta pură copilițe,

și nu exiști de nu aderi la găști

Profesorii-s pretext pentru miștouri,

îi depășește moda trecătoare,

elevii-s mari experți în apropouri

când trec spășite triste profesoare

Respectul s-a-ngropat în colbul școlii,

istorie e educația primară,

s-a reușit cronicizarea bolii,

trăim absenți în epoca barbară

Noi, care-am fost copiii clasei muncitoare,

mergem la școală să cioplim destine,

redesenăm pe cerul gri un soare

să lumineze școala în ruine...

6 ianuarie 2021

EA ÎNCEPUSE SĂ PLECE

 Azi m-am întâlnit cu un om de zăpadă,

m-a întrebat despre noi neștiind

că nu mai suntem pe aceeași planetă, iubito,

că nu ne mai suntem,

unul din altul fugind

S-a mirat că o iubire așa de frumoasă

 s-a năruit instantaneu,

umbrele corbilor valsau

deasupra sufletului meu

”Dar, de ce? Erați minunați împreună,

păreați a fi predestinați,

vă iubeau toate stelele

și toți brazii din munții Carpați...”

N-am răspuns la întrebare,

am mers mai departe prin mine

până când un alt om de zăpadă

și-a adus aminte de tine

”O mai vezi câteodată? Mai zâmbește în vis

când  o mângâi și-o-ntrebi ce mai face?

Mai fuge pe geamul deschis

când dorul năprasnic n-o lasă în pace?”

N-am știut cum să-i spun c-a plecat

cu-n surâs incredibil de rece,

deși îi încuiasem toate ușile;

ea a plecat pentru că începuse să plece

De atunci, din iarna aceea de rai și de iad,

îngerul n-a mai putut să vadă

cărările inimii;

urmele se acoperiseră de zăpadă...

5 ianuarie 2021

TIMPUL ÎMI CIOPLEȘTE SUFLETUL CU BARDA

 Timpul îmi cioplește sufletul cu barda,

îngerii de piatră latră-n amintiri,

triști cocori de aer cheamă avangarda

să străpungă zidul nopții din priviri

Universul plânge legănat de vise,

lacrima din urmă încă nu s-a șters,

cântă cucuvele scurse-n paraclise

și înapoi prin mine mai e mult de mers

Nu mai sunt iluzii, marile speranțe,

ce s-au scris pe suflet, au pierit subit,

inima a strâns roiuri mari de gloanțe

trase de-acei îngeri care m-au iubit

Nu se mai ridică umbra mea din rouă,

vara a pierit într-un câmp de flori,

suflă-n mine, spaimă! suflă, lună nouă!

să îți fiu lumină sfârtecată-n zori

Să mă poarte-n stele fluturii de ieri,

altă Penelopă să îmi ducă zgarda,

evadat din corul de prizonieri

timpul îmi cioplește sufletul cu barda...

5 ianuarie 2021

NOROIUL DE SUB MĂȘTI

Ne strigă disperați străbunii,

chiorâș ne privesc și slavii și hunii,

e Patria cotropită de proști,

stăpână-i minciuna sub măști

-Vulture! Vulture!... se aude ecoul,

nu-i timp de visare profundă,

trezește din moarte eroul

căci țara-n noroi se scufundă

Chiar dacă ne însoțește șchiopătând

Dumnezeul devenirii amare,

să-ți fie inima o candelă în vânt

ce luminează  România Mare

Pe hărți e Patria o rană

prin care trece Prutul ca un glonț,

zadarnic cântă preoții în strană

pe creste-s triste florile de colț

Drapelul are-o gaură în suflet

prin care curg trădările de neam,

fii îngerul dreptății, fii un tunet,

în zidul lașității fii un geam

prin care toți copiii să se uite

ca în oglinda timpului sublim,

hai să urcăm uniți același munte

și cât Carpații noi să nemurim

De partea celor slabi nu mai e nimeni,

pe crucea făr*delegii-s osândiți,

se-aud prin luminișuri cerbii tineri,

de îi urmați nicicând n-o să muriți

Să ne întoarcem Țara din exil,

să fluture în inimă stindarde,

să fim lumină neamului umil,

supus aranjamentelor bastarde

Proscrișii desenează curcubeie,

la capete, de veghe, stau străbunii,

am mai parcurs această odisee

și pumnu-n piept l-am mai proptit furtunii

Ecoul se aude cum plânge în surdină 

țesând cărări albastre de lumină, 

iau cerbii-n copite trufașele găști

și scot la suprafață noroiul de sub măști...

4 ianuarie 2021

SINGURĂTĂȚI

 Există mai multe feluri de singurătăți,

te împresoară cu armele lor,

strivesc orele de amiază, de amurg,

de cântecul păsărilor

E singurătatea în doi,

cea mai grea povară de dus,

plouă din cer cu nouri de scrum,

cu stele căzătoare, cu apus

Mai e singurătatea frunzei de toamnă

rotindu-se-n cercuri întâmplătoare

prin retina ochiului stingher,

ca o durere orbitoare

Singurătatea călătorului pe mări furtunoase

nu poate fi descrisă-n cuvinte,

pornește dinspre inima-închisoare

și se duce ca un șarpe înainte

Nu-i nimeni de jur-împrejur s-o descoasă,

insulele pustii în adâncul inimii au fugit,

cum fuge sângele din obrazul aceleia

ce, mințindu-te, te-a iubit

Uneori, singurătatea e un blestem

locuind în cămașa de mire,

în tăcerea vinovată,

în golul nesfârșit din privire

Te însoțește pretutindeni,

de la răsăritul până la apusul soarelui orbitor,

până când sufletul se chircește

de dor...

4 ianuarie 2021

DEȘERTUL SE ÎNCUIASE ÎN SOARELE ORBITOR

 Ca să nu plâng, am râs de multe ori,

dar nu am spus-o niciodată,

nici umbrei, nici căderilor din nori,

nici altcuiva din viața antedatată

M-ascund de mine în unghere vechi,

să nu mă găsesc când de spaimă mă caut,

ecoul se ascunde în urechi

și-mi cântă amintirile la flaut

un cântec despre steaua polară,

ce-mi turna în pahar băutura amară

Nu mă găsea, dar paharele erau stivuite

pe rafturile inimii ticsită de vase,

plângeau ninsorile otrăvite

prin iriși, prin gânduri, prin oase

Numai deșertul se-ncuiase 

în soarele orbitor,

de s-a topit ca și cum ar fi fost 

ultimul zbor...

4 ianuarie 2021 

ÎNTRE BĂTĂILE INIMII MELE

 

Nu-mi lăsa nimic, nimicul nu doare,

toate apele, și toți munții,

și chipul tău neasemuit de frumos,

ia-le cu tine când pleci prin ninsoare,

lasă-mi doar viscolul nemilos

Orizontul se întinde-n privirile orbilor

ca un șarpe încolăcind coperta de carte

sub care se ascund umbrele plopilor;

de mine doar umbra ta mă desparte

Doar cerul nostru stă rezemat, iubita,

de frunzișuri, de friguri, de stele;

tu abia respiri, ca-ntr-un poem de Nichita,

între bătăile inimii mele

1 ianuarie 2018/2 ianuarie 2021