Acu să nu fiți naivi și să credeți că după scrisoarea lui Ștefan marile puteri s-au înghesuit să-i dea ajutor pentru a se apăra de ciuma turcească. Da de unde! Fiecare și-a văzut de treaba lui, una mai importantă decât alta; regele Poloniei s-a scobit în nas, papa de la Roma s-a uitat în oglindă, iar dogele Veneției s-a dat în bărci. Paradoxal, dar numai Matei Corvin s-a aplecat asupra problemei, deși el o luase la propriu pe cocoașă, la Baia, de-l dureau și acum șalele când o alerga pe cea de-a doua nevastă, frumoasa Beatrice, pe la Buda, s-o ciugulească un pic de cercel, de buric și de alte zone crepusculare. Dar politica-i politică și el considera că-i mai bine să fie prieten cu nervosul de Ștefan că, vorba aia, nu se știe niciodată prognoza meteo în istorie. Actele au fost semnate la Iași, la 12 iulie 1475, cu un an înainte ca Mehmed al II-lea să pătrundă cu 170.000 de șalvariști în Moldova, acțiune ce s-a desfășurat concomitent cu un atac al tătarilor, vasalii turcilor. Ștefan își trimite răzeșii să le ia maul mongolilor. Zis și făcut, numai că Vodă rămâne cu doar 12.000 de curteni abțiguiți în fața otomanilor.
Lupta s-a dat la Războieni, la 26 iulie 1476, dar a fost nasol că moldavii au fost copleșiți de dușmani. Au luptat eroic și au pierit atunci mulți viteji dintre cei tineri și mulți boieri patrioți și a fost mare mâhnire în Moldova și în țările dimprejur. În continuarea distracției, sultanul asediază cetățile Sucevei, Hotinului și Neamțului, dar o ia tacticos în mână că nici una nu a capitulat. Și cum turcii erau cam janghinoși și se spălau numai la Paștele Cailor - că de altul n-auziseră - izbucnește, ca de obicei, holera, ceea ce-i obligă să se cărăbănească peste Dunăre, deși nu l-au înlocuit nici pe Vodă și n-au cucerit nici Chilia ori Cetatea Albă, că flota lor fusese botezată definitiv de o furtună dumnezeiască în Marea Neagră. Retragerea a semănat a fugă că Ștefan și-a strâns o nouă oaste (16.000 de nervoși cu nervii) și a luat măsurile de rigoare. Astfel se explică viteza cu care au ajuns otomanii de la Suceava până în sudul Dunării, acoperind această apreciabilă distanță în numai trei zile. Fane însă avea un gol imens în inimă că nu-i bătuse destul și drept urmare trece în Valahia unde-l instalează în locul lui Laiotă pe Vlad Țepeș, care, din păcate, a fost ucis rapid.
În anii următori îi impune în Valahia pe Țepeluș și pe Vlad Călugărul cu gândul de a-i fi aliați în lupta contra otomanilor. Așteptările îi sunt înșelate și intervine de mai multe ori de-i bate pe foștii lui protejați de le sună apa-n capetele seci. Zadarnice străduințe că aceștia erau prea lași pentru secolul în care se născuseră.
În 1484, turcii asediază Chilia (6-14 iulie) și Cetatea Albă (14 iulie-7 august) pe care le cuceresc dându-i o puternică lovitură lui Ștefan care nu apucase să ajungă cu oastea la locul confruntării. Pentru a-și recupera cetățile, Ștefan acceptă umilința de a presta personal jurământul de credință regelui polonez Cazimir, la Kalomea (15 septembrie 1485), care-i promisese ajutor. Turcii atacă tot mai des Moldova dar sunt bătuți cu maximă consecvență de Fane.
Până la urmă, văzând că nu-i folosește la nimic prietenia lui Cazimir și convingându-se că promisiunile monarhilor din jur sunt vorbe de clacă, domnul se înțelege cu sultanul Baiazid al II-lea (1481-1512) acceptând să plătească tribut (4000 de ducați anual). Scăpat de permanenta amenințare turcească, Fane se orientează să i-o plătească lui Cazimir pentru bășcălia de la Kalomea unde, în ciuda înțelegerii anterioare, acesta dezvelise cortul în care leul, pardon, dolarul Moldovei, îi jura credință, ca să vadă mulțimile ce mare vedetă internațională i se închină lui. Așa că,în 1490, Ștefan ocupă Pocuția pe care o considera proprietatea sa, moștenită de la Petru Mușat și Alexandru cel Bun, și pentru care - ține să le precizeze leșilor - este dispus să-și sacrifice capul. Polonii nu mai cârâie o vreme. După moartea lui Cazimir (1492), fiul acestuia, Ioan Albert, împreună cu frații săi, Vladislav (rege al Boemiei și Ungariei), Alexandru (duce al Lituaniei) și Sigismund (care poftea Moldova) hotărăsc să i-o pună lui Fane, care-i lua la mișto ori de câte ori vroia fizicul lui.
În 1497, regele polon, în fruntea a 100.000 de gură-cască intră în Moldova pretextând că merg să recucerească Chilia și Cetatea Albă. Dar Ștefan era prea vechi în branșă ca să se lase păcălit și, după ce și-a dres vocea cu un vin negru de Cotnari, a convocat vreo 40.000 de cheflii dornici de o paranghelie mai de soi.
-Măi, mișeilor - i-a luat Vodă cu ghinișoru - io m-am săturat să mă tot lupt cu turcii că nici ei nu mai sunt ce-au fost și m-am hotărât să facem o bătută moldovenească, temeinică, profundă, cu leșii, că și-au băgat material proaspăt pe tron. Pe regele ăsta nou, de-și zice Ioan-Albert, nu-l dă deșteptăciunea afară din casă, dar el nu știe asta. D-aia crede că mă poate duce pe mine cu zăhărelul și-mi tuflește cușma pe ochi când mi-o fi lumea mai dragă. Vă rog frumos să vă concentrați un pic, cât să puteți sta în cele aproximativ două picioare, și să-i dăm o puricăreală ca la mama acasă, să ne țină minte de jupâni. Că nu mai este respect în Europa de la o vreme, de-au ajuns toți mucoșii să se tragă de șireturi cu mine! Bineînțeles că o să mergem la distracție numai după ce vizităm cârciuma Marșelicăi, că încă mă mai arde pârdalnicul ăsta de gât...
Moldavii au fost bucuroși până peste poate de cele auzite și au purces la treabă. După ce au golit n+1 butoaie de vin, luate câte k, au început să orbecăie după poloni. I-au găsit în jurul Sușevei, i-au înconjurat și i-au silit să se predea. După mai multe insistențe, vorbe dulci și pupături de complezență, Fane acceptă de ochii lumii politice să-i ierte pe leși pentru nesimțirea lor, cu o singură condiție: să se întoarcă acasă exact pe unde au venit și să-l ajute și pe Smiley să-și refacă gospodăria pe care au jefuit-o la venire. Normal că polonii n-au făcut-o întrucât n-ar fi avut ce băga la jgheab. Dar, de fapt, Fane asta vroia fiindcă nici prin gând nu-i trecea să-i lase nepedepsiți pe îngâmfații respectivi.
Primirea le-a făcut-o în Codrii Cosminului unde, din obișnuință, i-a nimicit (26 octombrie 1497). Armata de mazuri ce venea în ajutor a fost distrusă până la ultimul om de vornicul Boldur, la Lențești (29 octombrie 1497). Moldovenii s-au umplut de prăzi nenumărate, iar robii polonezi au fost calificați la locul de muncă pe funcțiile foarte căutate pe piața muncii din acea vreme, de boi de jug. Realitatea istorică e că potrivirea a fost perfectă. Cu ei a arat Fane câteva suprafețe însămânțate cu ghindă, pe care le-a numit, din lipsă de inspirație, la fel, adică ”Dumbrava roșie”, de Vasile Alecsandri. În 1499, polonii încheie pacea cu Fane recunoscându-l de lider regional deși pe el nu-l interesa deloc titulatura.
Voievodul îi mai bate de câteva ori pe turci, personal sau prin intermediul fiului său, Bogdan, de-i zicea norodul ”cel Orb”, după ce-și pierduse un ochi în Codrii Cosminului. Nu, nu-l uitase acolo, pur și simplu îi intrase o chestie în el. O săgeată!
Bogdan era consiliat îndeaproape de vornicul Boldur, care obișnuia să le dea tuturor dușmanilor Moldovei câte un picior în tur, ceea ce făcea ca succesul acțiunilor sale să fie garantat.
Fane organiză lucrurile de așa natură încât în iulie 1504, când citise el în horoscopul chinezesc, un fake de altfel, că trebuie să mai schimbe locul, că stătuse 47 de ani și trei luni pe tron, pe cal, prin diferite iatacuri și alte locuri de loisir, Moldova era o țară a-ntâia, bogată, așezată, respectată de toată lumea de se miră bolânzii din ziua de azi cum de a fost posibil așa ceva. Că strănii nu-i ajutau deloc. Doar n-au reușit toate minunățiile alea prin muncă patriotică? Ba da, iubite cetitorule, așa au făcut. Au muncit din greu. Și pe deasupra și-au mai iubit și Patria.. Vorba lui Brucan: ce fraieri!
PROMOUȘĂN
Nu fiți supărați că istoria lui Ștefan cel Mare nu se sfârșește aici. Din episodul viitor, intitulat ”Soacra lui Ștefan cel Mare”, o să aflați despre numeroasele bătălii pe care le pierdea Vodă când se întorcea la ore foarte mici acasă și hoașca a bătrână n-apuca să pună cornu în pernă. Faceți ochii mari și învățați, că și voi aveți vreo soacră pe acasă, care se perpelește pe aragaz. Iar cei care n-aveți, compătimiți-i pe ăia de au...
joi, 30 iulie 2015
miercuri, 29 iulie 2015
FANE BAROSANU (XXXV)
După ce l-a năpădit barba ca pe balega de bivoliță iarba, Fane s-a uitat un pic în jur și nu prea i-a plăcut ce-a văzut. Pe Aron îl executase din obligație, pe boierii vicleni îi trimisese în misiune diplomatică la Sfântul Petru, Mateiaș nu mai cârâia, iar cu regele polon era, din motive de politică regională, tovarăș. ” Că-zicea Vodă- n-ai cum s-o cârmești câtă vreme Tratatul de la Varșovia s-a semnat chiar la Varșovia. Băi, dar cine o fi Varșovia asta că n-am văzut-o la striptis, la Cotnari. În sfârșit, n-are importanță foarte mare, dar ce mă fac cu turcii ăștia de le trimit regulat dezastruoasa moștenire rămasă de la Petru Aron, adică tributul de de 200 de galbeni. Să le mai trimit banii sau să le dau clanță?” Asta era întrebarea și Vodă a optat pentru varianta ”B”, atât de populară în Moldova.
Prin urmare, în 1470, Fane atacă Valahia unde domnea amantul sultanului, adică Radu cel Frumos dar Prost, cu gândul vădit de a-l înlocui și de a pune un domn capabil de a opune rezistență otomanilor. Radu se plânge ca o cadână sultanului care-i trimite pe tătari să prade Moldova. La Lipnic, Fane îi întâmpină voios nevoie-mare pe ochenați și le scoate jaful din cap cu buzduganul. Fiul hanului cade prizonier ceea ce-l determină pe ta-su să trimită o solie de 100 de oameni cu misiunea imposibilă să-l sperie pe Fane și să-i elibereze fiul. Fane, care era cam machit, i-a lăsat să se manifeste zgomotos, s-a îngălbenit de furie și a fugit. L-a adus repede pe călău care, îndemânatic nevoie-mare, că tocmai venise de la un master-chef pentru canibali desfășurat la Vaslui, l-a tranșat pe fiul hanului în patru bucăți egale, numai bune de ostropel, iar pe 99 de soli i-a iertat de cruntul supliciu, tăindu-le capetele. Al o sutălea s-a scos că i s-a părut simpatic. Avea nasu cam mare, dar lui Vodă nu-i plăcea atributul respectiv, așa că, plin de generozitate, i l-a retezat după care i l-a trimis înapoi șefului său.
- Măi, mișele,spune-i han-tătarului cât de ospitalieri suntem noi, moldovenii, și ce operații estetice gratuite facem!
În astă vreme, Radu cel Frumos atacă Moldova, dar la Soci (7 martie 1471) este așteptat și învins de Fane. Mulți așa -ziși viteji valahi au murit ca proștii în acea luptă.
În 1473 se hotărăște să declanșeze operațiunea decisivă împotriva lui Radu. Îl învinge la Vodnău, după care, la 24 noiembrie, cucerește Bucureștii unde, conform solidelor sale principii de viață, se veselește trei zile. Și avea motive că fiica valahului îi cade în gheare. Și cum el nu putea rezista unei femei cu un deja-vu în privire, fu de-a dreptul robit de farmecul acestei bombe sexy care însă mai avea de copilărit. Pentru orice eventualitate o ia cu el și peste câțiva ani și-o trece-n răboj la capitolul ”cea de-a treia nevastă”.
Turcii îl atacă dar, din obișnuință, îi face praf. Cam 13.000 au pierit, iar 2300 au fost trași în țeapă. ”Că tot suntem în orașul lui Vlad Țepeș-a murmurat în barbă Fane-și n-ar fi cinstit față de văru-miu să-i omor altfel”.
Dar Laiotă Basarab pe care-l lăsase să conducă Valahia este alungat repede de Radu, așa că Fane este nevoit să restabilească situația(1474). Radu decedează în Transilvania dar grijile nu se sfârșesc că Laiotă, curvă prefăcută, trece de partea otomanilor. Fane îl sprijină pe Basarab cel Tânăr, sau Țepeluș, care coboară din Transilvania, dar este învins. În schimb, Fane i-o pune lui Laiotă însă nu mai are timp să-l impună pe Țepeluș că turcii pătrund în Moldova.
Soliman Eunucul avea vreo 120.000 de ostași, iar Fane se baza pe vreo 47.000. Era cel mai mare caft al domniei sale. Strategia lui Vodă a fost cea tradițională: a făcut curățenie în fața dușmanului și al așteptat cu oștirea mangă, unde au crezut mușchii lui că-i locul potrivit; la Vaslui, într-o zonă mlăștinoasă de-ți venea să-ți bați nevasta, sau măcar să violezi pe cineva. Acolo au încasat-o turcii mai ceva ca-n filmele americane că moldovenii când se apucau de treburi de-astea erau tare îndemânatici. Timp de patru zile, pe un noroi național, i-au alergat localnicii și i-au tăvălit în propriul sânge ca pe porci. Dezastrul a fost atât de mare pentru turci încât până și propagandiștii lor, renumiți pentru modul în care transformă pe hârtie o înfrângere colosală într-o victorie monumentală, au recunoscut-o deschis motivând în fața lui Mehmed al II-lea că evidența e atât de clară încât îndemânarea și talentul lor nu le sunt de nici un folos.
Fane, care în general, nu era lăudăros, deși umbla mai mult machit, îi anunță pe conducătorii creștini de faptele sale, sugerându-le să-l ajute cu oaste ca să-i termine definitiv pe otomani. Așa că le trimise un e-mail pe care urmașii l-au numit ”SCRISOAREA CIRCULARĂ A LUI ȘTEFAN CEL MARE CĂTRE GRANGURII EUROPEI”
”Gagiilor care știți să citiți ori nu sunteți surzi de tot, ascultați la mandea:
Vă fac cunoscut că în ultima vreme m-am supărat rău, da rău de tot, pe unii de le zice lumea turci, așa că au vrut nașparliii să îmi pună țara pe butucii de viță de vie. Să vedeți cum a fost.
De Bobotează, când tocmai mă reparam cu zeamă de varză după Sfântu Vasile, mă deranjează vreo 120.000 de nasoli d-ăștia, în frunte cu unul fără bijuterii , Soliman, mai fraier decât ultimul moldovean. Io ce era să fac, colegilor, în condițiile alea, că tremuram ca varga din cauza machielii fiindcă nu reușisem să mă dreg cum trebuie. M-am enervat cumplit, mai ceva decât în 1467 când m-a vizitat, total neinspirat, Matei Corvin, am dat o raită prin crame, i-am adunat pe băieți și i-am întâmpinat la Podul Înalt. Vai de mama lor ce-au pățit! Am tăiat la ei ca la curechi. Numai eu am rezolvat personal vreo 200, că mă luase amețeala și nu mai știam în cine dau și nici din ce cauză. Ștabilor, mă scuzați că vă inoportunez cu episoade sângeroase că știu că voi, obraze subțiri, nu vă permiteți să mergeți personal le război fiindcă sunteți simțitori ce nu s-a văzut. Că altfel n-ați trimite în locul vostru pe nătărăii din subordine de care râd turcii de se prăpădesc când îi calcă în picioare.
Vă mai zic că i-am alergat până la Dunăre de m-au tăiat toate apele minerale naturale ”Izvorul minunilor” care tocmai atunci și-au găsit să-și dea în petic. Noroc că la întoarcere am trăit clipe de neuitat la niște gagici faine, crescute ca ciupercile după ploaie de-a lungul drumurilor moldave. În sfârșit, ce s-o mai lungim, i-am pus-o urât de tot sultanului, tăindu-i, ca să mă exprim poetic, mâna dreaptă. Dar mai are câteva părți ale trupului de care l-aș scuti bucuros dacă puneți și voi mână de la mână și-mi trimiteți niște luptători. Știu că sunt proști dar vorba unui urmaș de-al meu, sunt mulți, și asta-i impresionează pe otomani, nu giugiulelile voastre diplomatice. Oricum, noi ne vom lupta până la capăt pentru legea creștinească, pentru Europa, după cum ne-o tăia capul și ne-o ține ghioaga. Și dacă o să ne lăsați ca de obicei singuri împotriva dușmanului să știți că sunteți bulangii 25 ianuarie 1475
Asta-i tot Arbore, închide calculatorul. Gata cu diplomația pe ziua de azi că avem treburi mai importante. Adă, tată, o carafă, că moare Vodă de sete după atâta arșiță intelectuală...”
PROMOUȘĂN
Îți vine să crezi, iubite cetitorule, ce conducători de toată isprava a avut cândva țara asta? Simți cum pieptul de cocoș stă să plesnească de mândrie patriotică? D-aia zic să ții aproape și să-ți iei drogul la timp că episodul viitor intitulat , nu știu de ce, ”Ani de ciomăgeală”, te va urca pur și simplu pe caii verzi de pe pereții odăii tale. Și să vezi atunci ce omori la dușmanul tău tradițional, reforma.
Prin urmare, în 1470, Fane atacă Valahia unde domnea amantul sultanului, adică Radu cel Frumos dar Prost, cu gândul vădit de a-l înlocui și de a pune un domn capabil de a opune rezistență otomanilor. Radu se plânge ca o cadână sultanului care-i trimite pe tătari să prade Moldova. La Lipnic, Fane îi întâmpină voios nevoie-mare pe ochenați și le scoate jaful din cap cu buzduganul. Fiul hanului cade prizonier ceea ce-l determină pe ta-su să trimită o solie de 100 de oameni cu misiunea imposibilă să-l sperie pe Fane și să-i elibereze fiul. Fane, care era cam machit, i-a lăsat să se manifeste zgomotos, s-a îngălbenit de furie și a fugit. L-a adus repede pe călău care, îndemânatic nevoie-mare, că tocmai venise de la un master-chef pentru canibali desfășurat la Vaslui, l-a tranșat pe fiul hanului în patru bucăți egale, numai bune de ostropel, iar pe 99 de soli i-a iertat de cruntul supliciu, tăindu-le capetele. Al o sutălea s-a scos că i s-a părut simpatic. Avea nasu cam mare, dar lui Vodă nu-i plăcea atributul respectiv, așa că, plin de generozitate, i l-a retezat după care i l-a trimis înapoi șefului său.
- Măi, mișele,spune-i han-tătarului cât de ospitalieri suntem noi, moldovenii, și ce operații estetice gratuite facem!
În astă vreme, Radu cel Frumos atacă Moldova, dar la Soci (7 martie 1471) este așteptat și învins de Fane. Mulți așa -ziși viteji valahi au murit ca proștii în acea luptă.
În 1473 se hotărăște să declanșeze operațiunea decisivă împotriva lui Radu. Îl învinge la Vodnău, după care, la 24 noiembrie, cucerește Bucureștii unde, conform solidelor sale principii de viață, se veselește trei zile. Și avea motive că fiica valahului îi cade în gheare. Și cum el nu putea rezista unei femei cu un deja-vu în privire, fu de-a dreptul robit de farmecul acestei bombe sexy care însă mai avea de copilărit. Pentru orice eventualitate o ia cu el și peste câțiva ani și-o trece-n răboj la capitolul ”cea de-a treia nevastă”.
Turcii îl atacă dar, din obișnuință, îi face praf. Cam 13.000 au pierit, iar 2300 au fost trași în țeapă. ”Că tot suntem în orașul lui Vlad Țepeș-a murmurat în barbă Fane-și n-ar fi cinstit față de văru-miu să-i omor altfel”.
Dar Laiotă Basarab pe care-l lăsase să conducă Valahia este alungat repede de Radu, așa că Fane este nevoit să restabilească situația(1474). Radu decedează în Transilvania dar grijile nu se sfârșesc că Laiotă, curvă prefăcută, trece de partea otomanilor. Fane îl sprijină pe Basarab cel Tânăr, sau Țepeluș, care coboară din Transilvania, dar este învins. În schimb, Fane i-o pune lui Laiotă însă nu mai are timp să-l impună pe Țepeluș că turcii pătrund în Moldova.
Soliman Eunucul avea vreo 120.000 de ostași, iar Fane se baza pe vreo 47.000. Era cel mai mare caft al domniei sale. Strategia lui Vodă a fost cea tradițională: a făcut curățenie în fața dușmanului și al așteptat cu oștirea mangă, unde au crezut mușchii lui că-i locul potrivit; la Vaslui, într-o zonă mlăștinoasă de-ți venea să-ți bați nevasta, sau măcar să violezi pe cineva. Acolo au încasat-o turcii mai ceva ca-n filmele americane că moldovenii când se apucau de treburi de-astea erau tare îndemânatici. Timp de patru zile, pe un noroi național, i-au alergat localnicii și i-au tăvălit în propriul sânge ca pe porci. Dezastrul a fost atât de mare pentru turci încât până și propagandiștii lor, renumiți pentru modul în care transformă pe hârtie o înfrângere colosală într-o victorie monumentală, au recunoscut-o deschis motivând în fața lui Mehmed al II-lea că evidența e atât de clară încât îndemânarea și talentul lor nu le sunt de nici un folos.
Fane, care în general, nu era lăudăros, deși umbla mai mult machit, îi anunță pe conducătorii creștini de faptele sale, sugerându-le să-l ajute cu oaste ca să-i termine definitiv pe otomani. Așa că le trimise un e-mail pe care urmașii l-au numit ”SCRISOAREA CIRCULARĂ A LUI ȘTEFAN CEL MARE CĂTRE GRANGURII EUROPEI”
”Gagiilor care știți să citiți ori nu sunteți surzi de tot, ascultați la mandea:
Vă fac cunoscut că în ultima vreme m-am supărat rău, da rău de tot, pe unii de le zice lumea turci, așa că au vrut nașparliii să îmi pună țara pe butucii de viță de vie. Să vedeți cum a fost.
De Bobotează, când tocmai mă reparam cu zeamă de varză după Sfântu Vasile, mă deranjează vreo 120.000 de nasoli d-ăștia, în frunte cu unul fără bijuterii , Soliman, mai fraier decât ultimul moldovean. Io ce era să fac, colegilor, în condițiile alea, că tremuram ca varga din cauza machielii fiindcă nu reușisem să mă dreg cum trebuie. M-am enervat cumplit, mai ceva decât în 1467 când m-a vizitat, total neinspirat, Matei Corvin, am dat o raită prin crame, i-am adunat pe băieți și i-am întâmpinat la Podul Înalt. Vai de mama lor ce-au pățit! Am tăiat la ei ca la curechi. Numai eu am rezolvat personal vreo 200, că mă luase amețeala și nu mai știam în cine dau și nici din ce cauză. Ștabilor, mă scuzați că vă inoportunez cu episoade sângeroase că știu că voi, obraze subțiri, nu vă permiteți să mergeți personal le război fiindcă sunteți simțitori ce nu s-a văzut. Că altfel n-ați trimite în locul vostru pe nătărăii din subordine de care râd turcii de se prăpădesc când îi calcă în picioare.
Vă mai zic că i-am alergat până la Dunăre de m-au tăiat toate apele minerale naturale ”Izvorul minunilor” care tocmai atunci și-au găsit să-și dea în petic. Noroc că la întoarcere am trăit clipe de neuitat la niște gagici faine, crescute ca ciupercile după ploaie de-a lungul drumurilor moldave. În sfârșit, ce s-o mai lungim, i-am pus-o urât de tot sultanului, tăindu-i, ca să mă exprim poetic, mâna dreaptă. Dar mai are câteva părți ale trupului de care l-aș scuti bucuros dacă puneți și voi mână de la mână și-mi trimiteți niște luptători. Știu că sunt proști dar vorba unui urmaș de-al meu, sunt mulți, și asta-i impresionează pe otomani, nu giugiulelile voastre diplomatice. Oricum, noi ne vom lupta până la capăt pentru legea creștinească, pentru Europa, după cum ne-o tăia capul și ne-o ține ghioaga. Și dacă o să ne lăsați ca de obicei singuri împotriva dușmanului să știți că sunteți bulangii 25 ianuarie 1475
Asta-i tot Arbore, închide calculatorul. Gata cu diplomația pe ziua de azi că avem treburi mai importante. Adă, tată, o carafă, că moare Vodă de sete după atâta arșiță intelectuală...”
PROMOUȘĂN
Îți vine să crezi, iubite cetitorule, ce conducători de toată isprava a avut cândva țara asta? Simți cum pieptul de cocoș stă să plesnească de mândrie patriotică? D-aia zic să ții aproape și să-ți iei drogul la timp că episodul viitor intitulat , nu știu de ce, ”Ani de ciomăgeală”, te va urca pur și simplu pe caii verzi de pe pereții odăii tale. Și să vezi atunci ce omori la dușmanul tău tradițional, reforma.
Elegia plecărilor repetate
Nu ne avem decât pe noi
și dacă tu crezi altceva, te înșeli
și n-o să-ți ajungă toată roua
din această viață, a noua
plecările nebunești să le speli
Și ne e timpul scurt și-l pierdem fără rost
ascunși ca hoții slabi între cuvinte
trăim cu frică suferinți
ne ducem sufletul în dinți
și spaimele prizoniere-n minte
Și această emisferă-n care zace gândul
prizonier al trupului zincat
a smuls-o din cutia milei vântul
și-a despicat cu un baros pământul
de câte ori din mine ai plecat
27 iulie 2015
și dacă tu crezi altceva, te înșeli
și n-o să-ți ajungă toată roua
din această viață, a noua
plecările nebunești să le speli
Și ne e timpul scurt și-l pierdem fără rost
ascunși ca hoții slabi între cuvinte
trăim cu frică suferinți
ne ducem sufletul în dinți
și spaimele prizoniere-n minte
Și această emisferă-n care zace gândul
prizonier al trupului zincat
a smuls-o din cutia milei vântul
și-a despicat cu un baros pământul
de câte ori din mine ai plecat
27 iulie 2015
marți, 28 iulie 2015
Elegia cerului ce se-ntinde la picioarele mele
Cerul se întinde la picioarele mele
și-i atât de albastru că mi-e teamă să-l calc
N-aș vrea să deranjez universul din care-a venit
cu picioarele mele cenușii de granit
Ar curge mult sânge și toate străzile neumblate ar plânge
N-am dreptul să calc nici desculț printre stele
deși cerul se întinde ca un șarpe la picioarele mele
28 iulie 2015
și-i atât de albastru că mi-e teamă să-l calc
N-aș vrea să deranjez universul din care-a venit
cu picioarele mele cenușii de granit
Ar curge mult sânge și toate străzile neumblate ar plânge
N-am dreptul să calc nici desculț printre stele
deși cerul se întinde ca un șarpe la picioarele mele
28 iulie 2015
MĂ IA O STRADĂ-N BRAȚELE DE PIATRĂ
Miroase a pâine caldă-n cartier
mașinile s-au scurs în lăzile de plastic
mă trage drojdia cu un elastic
și-un câine latră în șifonier
Iubito, aș veni să îți aduc
vreo două pâini mai calde decât tine
dar cântă la fereastră orfeline
o serenadă unui ceas cu cuc
Și nu se-aude nicio răsuflare
penumbrele s-au infiltrat în zid
miroase timpul ăsta insipid
a pâine arsă și a dezertare
Mă ia o stradă-n brațele de piatră
și-mi bate-n tălpi potcoave de asfalt
m-am prăbușit din veacul celălalt
și-n timpul tău plecările mă latră
E așa de cald și așa de ger
că-mi intră-n ochi tăcerile de plastic
mă trage-n trupul tău cu un elastic
un mecanism căzut din cer
28 iulie 2015
mașinile s-au scurs în lăzile de plastic
mă trage drojdia cu un elastic
și-un câine latră în șifonier
Iubito, aș veni să îți aduc
vreo două pâini mai calde decât tine
dar cântă la fereastră orfeline
o serenadă unui ceas cu cuc
Și nu se-aude nicio răsuflare
penumbrele s-au infiltrat în zid
miroase timpul ăsta insipid
a pâine arsă și a dezertare
Mă ia o stradă-n brațele de piatră
și-mi bate-n tălpi potcoave de asfalt
m-am prăbușit din veacul celălalt
și-n timpul tău plecările mă latră
E așa de cald și așa de ger
că-mi intră-n ochi tăcerile de plastic
mă trage-n trupul tău cu un elastic
un mecanism căzut din cer
28 iulie 2015
EPOCA INEGALABILULUI ȘTEFAN CEL MARE 1. Fănel face ochi și el (XXXIV)
Băi, aceștia, ați auzit de Moldova? Bine, mulțumesc. Știu ce vreți să spuneți: că vă place, că e o regiune superbă, dar că, din nenorocire, e locuită de moldoveni și de ruși. Nu fiți fraieri și nu-i disprețuiți după faptele actuale că greșiți amarnic. Ce dacă ei votează acum într-un anume fel? Nu trebuie să-i condamnăm, atât îi duce mintea.
Dar Moldova n-a fost întotdeauna așa de tălâmbă, a avut și ea vremuri de glorie, care o făcuseră cunoscută în toată Europa, de se crucea toată ziua Papa când auzea de isprăvile lui Ștefan cel Mare, că despre inegalabilul conducător de joc din secolul al XV-lea vorbim noi aicea.
Ștefan era fiul lui Bogdan al II-lea, cel ucis la o nuntă la Răuseni de Petru Aron. Se născuse, din greșeală, sub stejarul din Borzești și, de mic copil, îi plăcea să se joace de-a hoții de la FPS și vardiștii patrihoți. Le cam tăia nasurile FPS-iștilor dar, cum o făcea mai mult în glumă, le creșteau altele la loc. La fel ca astăzi. Scăpat cu fuga de la Răuseni, Fănel și-a jurat în barbă, vorba vine, că n-avea decât vreo două-trei tuleie, că o să răzbune moartea părintelui său, obicei de altminteri tradițional locuitorilor din Vaslui și din zonele limitrofe, care împărtășeau, cât era ziulica de lungă, același set de valori, unice și irepetabile, îmbuteliat le peturi de trei litri.
Așa se face că în aprilie 1457, cu ajutor de la Vlad Țepeș și de la alte neamuri de-ale sale, vreo 6000 de oameni, acest puștulache tupeist pătrunde în Moldova și, la Doljești (12 aprilie), îl surclasează pe Petru Aron care, plin de curaj, fuge în Polonia. Pe câmpia ce se cheamă Direptate, în prezența mitropolitului țării, nimeni altul decât Teoctist, noaptea vesel, ziua trist, care s-a reorientat rapid, Fănel e uns cu alifiile domniei. Nu terminase de împlinit 20 de primăveri, dar era pus pe fapte mari.
La început întărește relațiile cu vecinii puternici recunoscând suzeranitatea regelui polonez, și-l urmărește necontenit pe Petru Aron care-și găsise adăpost, după o scurtă ședere la leși, la curtea lui Matei Corvin. Lucru care-l supără pe Fănel destul de mult de vreme ce consideră necesar să întreprindă o vizită de pedepsire în ținuturile secuiești (1461) și să atace cetatea Chilia (1462) care, deși se afla pe teritoriul Valahiei, era stăpânită de unguri. La Chilia se procopsește Vodă și cu rana de la picior, care-i va determina interesantul deces 42 de ani mai târziu.
În 1465, la miezul nopții datei de 23 ianuarie, cetatea este cucerită. Matei Corvin, care era cu vreo patru ani mai puriu decât Fănel, se hotărăște să facă și el o mare brânză și să cucerescă Moldova. Cu 40.000 de dilimani, Mateiaș intră, la 19 noiembrie 1467, în țara lui Ștefan, arde ca la mama lor câteva orașe și sate, comite cruzimi inimaginabile pe care ” nu le-au făptuit niciodată nici păgânii turci sau tătari ”( Scrisoarea lui Ștefan cel Mare către regele Poloniei), și ajunge la Baia unde, fiindcă era prost ca oaia, se oprește, deși era la o zvârlitură de băț de Sușeava. Fănel, care dusese până atunci numai lupte de mântuială, sau de hărțuială după cum le zic unii mai pricepuți în strategia războiului și a șepticii, hotărăște să-i demonstreze ungurului legea lui Ohm.
La 15 decembrie 1467, seara (ăsta era un fix de-al lui), incendiază orașul și atacă frontal și din flancul drept. Lupta a fost mai violentă decât în filmele americane, Fănel jucând rolul Terminatorului iar Mateiaș pe-al terminatului. Că săracu rege maghiar, cu tată român, garantat sută la sută, a fost rănit la spate de o săgeată cu trei vârfuri, iar la picior de o lance cu dedicație. Și dacă vornicul Crasneș, care urmărea să-i ia locul lui Fănel, executa ordinele acestuia, riga ar fi fost prins. Așa însă a scăpat cu fuga -vorba vine, că a fost cărat pe targă - îngropându-și tunurile, carele cu pradă și provizii prin munți. A fost un uriaș dezastru pentru Mateiaș care, cu această ocazie, a constatat că nu toți conducătorii moldavi sunt cum îi știa el de la propagandiștii curții regale și, prin urmare, a făcut ciocul mic pentru multă vreme. După bătălie, Fănel a strigat catalogul și pe absenții de la orele de cafteală și patriotism, adică pe vornicul Crasneș, pe Șandru de la Dorohoi, pe Lazea Pitic și pe alți vicleni, i-a dat pe mâna călăului. Că avea un călău de nota Q, destoinic nevoie mare, îți lua gâtul fără să simți și fără să-l mai poți lipi la loc cu super glue.
Enervat la culme de obraznicul de Mateiaș, Vodă întreprinde în anii următori (1468-1469) două expediții în Transilvania, provocând jale cu J mare, ca să scoată pagubele produse de vizita nedorită a lui Mateiaș și să le arate totodată că nu fac bine protejându-l pe Petru Aron, că Moldova are stăpân pentru multă vreme.
Dar Fănel tot nemulțumit era, tot cu ochii beliți sta, că nu reușise încă să pună laba lui grea pe ucigașul tatălui său. Și cum gândea el așa în crama de la Hârlău, îi dete dracu știe cum gândul cel bun. Ticlui o scrisoare ca din partea marilor boieri pentru Petru în care-l invită la un tangou moldav pe tronul de la Sușeava. Tăntălăul crede deși era semnată și de Vlaicu, unchiul domnitorului, sau poate tocmai de aceea, și cade în gheara lui Fănel care ordonă, ca în prezența sa, să fie decapitat. Geaba s-a milogit Petru Aron că să-l ierte, că-i e unchi, că a greșit, c-o fi, c-o păți, că nu-i șade bine lui, băiat tânăr, să facă o asemenea crimă, neînduplecatul voievod la executat scurt și cuprinzător luându-și o imensă piatră de moară de pe inimă.
După acest fericit eveniment, Vodă a început să prefigureze cu glas mare viitorul. Că el era foarte prevăzător și-i plăcea să știe dinainte ce are de făcut, nu ca alți conducători, contemporani nouă.
-Măi, frate -punctă Vodă în fața oglinzii venețiene - dacă rezist la presiunea asta interioară care mă apasă mai gata să mă sufoce de bucurie, mă apuc serios de treabă. Am să fac din moldovenii mei de două parale, zimbri autentici. O să-i învăț să-i bată la cap pe turci până s-or încurca în gânduri și-or mierli-o ca proștii. O să le fac Sexi Club, voi acorda ajutoare sociale sub formă de vin, ca să nu le mai fugă femeile aiurea-n Orient după zdrângă, și-o să le ridic niște biserici a-ntâia de s-or mira și ei ce mi-a venit și ce-i cu norocul ăsta porcesc de-a căzut din senin pe capetele lor vidate. Așa vor avea la ce s-or chiomba și ei duminică de duminică din cârciumile așezate strategic vizavi de Casele Domnului. Că numai prin asemenea manevre subtile îi pot apropia cât de cât de biserică. Că-i știu eu pe bărbații moldavi: blegi, blegi, dar oricât i-aș sfătui și îndruma spre cele sfinte, lor tot la șnaps și striptis le e gândul. Că doar seamănă cu mine.”
PROMOUȘĂN
Cred că te-ai prins, iubite cetitorule în stele verzi, că data viitoare Fănel se va transforma în Fane Barosanu și va da piept cu turcii. Or turcii cu el, Brucan știe, că era o ceață și o învălmășeală de nedescris la întâlnirile astea de ziceai că-s în joc conturile lui Ceaușescu.
18 septembrie 2000
Dar Moldova n-a fost întotdeauna așa de tălâmbă, a avut și ea vremuri de glorie, care o făcuseră cunoscută în toată Europa, de se crucea toată ziua Papa când auzea de isprăvile lui Ștefan cel Mare, că despre inegalabilul conducător de joc din secolul al XV-lea vorbim noi aicea.
Ștefan era fiul lui Bogdan al II-lea, cel ucis la o nuntă la Răuseni de Petru Aron. Se născuse, din greșeală, sub stejarul din Borzești și, de mic copil, îi plăcea să se joace de-a hoții de la FPS și vardiștii patrihoți. Le cam tăia nasurile FPS-iștilor dar, cum o făcea mai mult în glumă, le creșteau altele la loc. La fel ca astăzi. Scăpat cu fuga de la Răuseni, Fănel și-a jurat în barbă, vorba vine, că n-avea decât vreo două-trei tuleie, că o să răzbune moartea părintelui său, obicei de altminteri tradițional locuitorilor din Vaslui și din zonele limitrofe, care împărtășeau, cât era ziulica de lungă, același set de valori, unice și irepetabile, îmbuteliat le peturi de trei litri.
Așa se face că în aprilie 1457, cu ajutor de la Vlad Țepeș și de la alte neamuri de-ale sale, vreo 6000 de oameni, acest puștulache tupeist pătrunde în Moldova și, la Doljești (12 aprilie), îl surclasează pe Petru Aron care, plin de curaj, fuge în Polonia. Pe câmpia ce se cheamă Direptate, în prezența mitropolitului țării, nimeni altul decât Teoctist, noaptea vesel, ziua trist, care s-a reorientat rapid, Fănel e uns cu alifiile domniei. Nu terminase de împlinit 20 de primăveri, dar era pus pe fapte mari.
La început întărește relațiile cu vecinii puternici recunoscând suzeranitatea regelui polonez, și-l urmărește necontenit pe Petru Aron care-și găsise adăpost, după o scurtă ședere la leși, la curtea lui Matei Corvin. Lucru care-l supără pe Fănel destul de mult de vreme ce consideră necesar să întreprindă o vizită de pedepsire în ținuturile secuiești (1461) și să atace cetatea Chilia (1462) care, deși se afla pe teritoriul Valahiei, era stăpânită de unguri. La Chilia se procopsește Vodă și cu rana de la picior, care-i va determina interesantul deces 42 de ani mai târziu.
În 1465, la miezul nopții datei de 23 ianuarie, cetatea este cucerită. Matei Corvin, care era cu vreo patru ani mai puriu decât Fănel, se hotărăște să facă și el o mare brânză și să cucerescă Moldova. Cu 40.000 de dilimani, Mateiaș intră, la 19 noiembrie 1467, în țara lui Ștefan, arde ca la mama lor câteva orașe și sate, comite cruzimi inimaginabile pe care ” nu le-au făptuit niciodată nici păgânii turci sau tătari ”( Scrisoarea lui Ștefan cel Mare către regele Poloniei), și ajunge la Baia unde, fiindcă era prost ca oaia, se oprește, deși era la o zvârlitură de băț de Sușeava. Fănel, care dusese până atunci numai lupte de mântuială, sau de hărțuială după cum le zic unii mai pricepuți în strategia războiului și a șepticii, hotărăște să-i demonstreze ungurului legea lui Ohm.
La 15 decembrie 1467, seara (ăsta era un fix de-al lui), incendiază orașul și atacă frontal și din flancul drept. Lupta a fost mai violentă decât în filmele americane, Fănel jucând rolul Terminatorului iar Mateiaș pe-al terminatului. Că săracu rege maghiar, cu tată român, garantat sută la sută, a fost rănit la spate de o săgeată cu trei vârfuri, iar la picior de o lance cu dedicație. Și dacă vornicul Crasneș, care urmărea să-i ia locul lui Fănel, executa ordinele acestuia, riga ar fi fost prins. Așa însă a scăpat cu fuga -vorba vine, că a fost cărat pe targă - îngropându-și tunurile, carele cu pradă și provizii prin munți. A fost un uriaș dezastru pentru Mateiaș care, cu această ocazie, a constatat că nu toți conducătorii moldavi sunt cum îi știa el de la propagandiștii curții regale și, prin urmare, a făcut ciocul mic pentru multă vreme. După bătălie, Fănel a strigat catalogul și pe absenții de la orele de cafteală și patriotism, adică pe vornicul Crasneș, pe Șandru de la Dorohoi, pe Lazea Pitic și pe alți vicleni, i-a dat pe mâna călăului. Că avea un călău de nota Q, destoinic nevoie mare, îți lua gâtul fără să simți și fără să-l mai poți lipi la loc cu super glue.
Enervat la culme de obraznicul de Mateiaș, Vodă întreprinde în anii următori (1468-1469) două expediții în Transilvania, provocând jale cu J mare, ca să scoată pagubele produse de vizita nedorită a lui Mateiaș și să le arate totodată că nu fac bine protejându-l pe Petru Aron, că Moldova are stăpân pentru multă vreme.
Dar Fănel tot nemulțumit era, tot cu ochii beliți sta, că nu reușise încă să pună laba lui grea pe ucigașul tatălui său. Și cum gândea el așa în crama de la Hârlău, îi dete dracu știe cum gândul cel bun. Ticlui o scrisoare ca din partea marilor boieri pentru Petru în care-l invită la un tangou moldav pe tronul de la Sușeava. Tăntălăul crede deși era semnată și de Vlaicu, unchiul domnitorului, sau poate tocmai de aceea, și cade în gheara lui Fănel care ordonă, ca în prezența sa, să fie decapitat. Geaba s-a milogit Petru Aron că să-l ierte, că-i e unchi, că a greșit, c-o fi, c-o păți, că nu-i șade bine lui, băiat tânăr, să facă o asemenea crimă, neînduplecatul voievod la executat scurt și cuprinzător luându-și o imensă piatră de moară de pe inimă.
După acest fericit eveniment, Vodă a început să prefigureze cu glas mare viitorul. Că el era foarte prevăzător și-i plăcea să știe dinainte ce are de făcut, nu ca alți conducători, contemporani nouă.
-Măi, frate -punctă Vodă în fața oglinzii venețiene - dacă rezist la presiunea asta interioară care mă apasă mai gata să mă sufoce de bucurie, mă apuc serios de treabă. Am să fac din moldovenii mei de două parale, zimbri autentici. O să-i învăț să-i bată la cap pe turci până s-or încurca în gânduri și-or mierli-o ca proștii. O să le fac Sexi Club, voi acorda ajutoare sociale sub formă de vin, ca să nu le mai fugă femeile aiurea-n Orient după zdrângă, și-o să le ridic niște biserici a-ntâia de s-or mira și ei ce mi-a venit și ce-i cu norocul ăsta porcesc de-a căzut din senin pe capetele lor vidate. Așa vor avea la ce s-or chiomba și ei duminică de duminică din cârciumile așezate strategic vizavi de Casele Domnului. Că numai prin asemenea manevre subtile îi pot apropia cât de cât de biserică. Că-i știu eu pe bărbații moldavi: blegi, blegi, dar oricât i-aș sfătui și îndruma spre cele sfinte, lor tot la șnaps și striptis le e gândul. Că doar seamănă cu mine.”
PROMOUȘĂN
Cred că te-ai prins, iubite cetitorule în stele verzi, că data viitoare Fănel se va transforma în Fane Barosanu și va da piept cu turcii. Or turcii cu el, Brucan știe, că era o ceață și o învălmășeală de nedescris la întâlnirile astea de ziceai că-s în joc conturile lui Ceaușescu.
18 septembrie 2000
luni, 27 iulie 2015
Și dac-ar fi să mor în seara asta sau în altă seară
Și dac-ar fi să mor în seara asta
sau în altă seară
în care dinții tăi sunt clape de pian
tăcerea mea pe nimeni n-o să doară
că n-ar fi pentru prima oară
când se oprește inima de elastan
Și n-o să strige nimeni după colț
să se oprească muzica aceea
bătut în mine însumi cu un bolț
un vultur cu ficatu-n clonț
închide-n ochiul crud femeia
E carnivoră și-i e foame tare
tot sângele l-ar bea dintr-un pahar
ca-n ultima maree din uitare
să mă îngroape într-un ochi de sare
târât de umbra ei ca un tâlhar
Și totuși dacă mor în seara asta
jucați în locul meu canasta
iar păsările închise în chitară
gonite într-o altă seară
din visele extraterestre
lăsați-le să plângă la ferestre
Adio, lume criogenizată
mă cheamă lunile de ciocolată
e una care-mi locuiește în idee
și se tot joacă-ntr-una c-o maree
și-mi toarnă tot nisipul peste glezne
să-înot nu-mi este deloc lesne
să stau e prea târziu și plâng meduze
și-n poligonul de acuze
doar melcii îmi fac semn de bun rămas
de-ar fi să mor în seara asta spuneți...”pas”
26 iulie 2015
sau în altă seară
în care dinții tăi sunt clape de pian
tăcerea mea pe nimeni n-o să doară
că n-ar fi pentru prima oară
când se oprește inima de elastan
Și n-o să strige nimeni după colț
să se oprească muzica aceea
bătut în mine însumi cu un bolț
un vultur cu ficatu-n clonț
închide-n ochiul crud femeia
E carnivoră și-i e foame tare
tot sângele l-ar bea dintr-un pahar
ca-n ultima maree din uitare
să mă îngroape într-un ochi de sare
târât de umbra ei ca un tâlhar
Și totuși dacă mor în seara asta
jucați în locul meu canasta
iar păsările închise în chitară
gonite într-o altă seară
din visele extraterestre
lăsați-le să plângă la ferestre
Adio, lume criogenizată
mă cheamă lunile de ciocolată
e una care-mi locuiește în idee
și se tot joacă-ntr-una c-o maree
și-mi toarnă tot nisipul peste glezne
să-înot nu-mi este deloc lesne
să stau e prea târziu și plâng meduze
și-n poligonul de acuze
doar melcii îmi fac semn de bun rămas
de-ar fi să mor în seara asta spuneți...”pas”
26 iulie 2015
IANCU DE HUNEDOARA (XXXIII)
Ioan Corvin sau Iancu de Hunedoara, după cum îl cunosc cei mai simpatici cetățeni, a fost un zăpăcit. Fiu al lui Voicu, cneaz român ce primise drept recompensă pentru vitejia sa domeniul Hunedoarei (în 1409) de la Sigismund, regele Ungariei, a luat-o razna de mic. Născut din eroare în 1407, a considerat că, pentru vremurile pe care le trăiește, cartea nu e necesară, așa că nu s-a mai obosit s-o învețe. În felul acesta a evitat multe bătăi de cap și a dormit liniștit pe spada sa. Că hunedoreanul cu asta s-a ocupat de tânăr: cu bătaia. Îi frigea urât pe toți de-l supărau, dădea, cum se spune între băieții de bani gata, ora exactă, indiferent de meridianul pe care se afla.
Setea de aventură l-a făcut să slujească mai mulți stăpâni de naționalități diferite, dar care-l plăteau boierește pentru talentul înnăscut de a-și răpune cu repeziciune dușmanii. I-a servit pe Ștefan Lazarevici, pe Ujlaki, pe episcopul de Zagreb, pe Filip, ducele Milanului și pe regele Sigismund. Întors din peregrinările sale cu destulă valută la teșcherea, Iancu îl împrumută în repetate rânduri pe Sigismund, ba și pe urmașul acestuia, înfumuratul Albert. Drept zălog primește diverse districte, orașe și sate, printre care Coimiat, Bodrag, Șoimuș, Buruieni, Nevoieși și Boșar.
După moartea fratelui său, în luptele cu turcii din 1440, Iancu devine singurul proprietar al acestor ținuturi. Bogat și plin de faimă avansează din funcția de ban al Severinului în cea de comite al Timișoarei și voievod al Transilvaniei (1441). După care, în anul 1446, în urma morții regelui Vladislav întâmplată la Varna, ajunge guvernatorul Ungariei, pe perioada minoratului lui Ladislau Postumul. În 1452 demisionează dar, în compensație, primește districtul Bistrița și alte danii regale.
Așa se face că spre sfârșitul vieții Iancu avea o avere mai mare decât Bivolaru, Cataramă, și alți eroi celebri ai luptei cu conturile băncilor româno-turcești. Ale lui erau 28 de cetăți, 87 de târguri și orașe și peste 1000 de sate. În condițiile astea își permitea Iancu, numit căpitan general al Imperiului, să întrețină o puternică armată personală de mercenari, de toate națiile și orientările sexuale. Toată averea și toate demnitățile le-a dobândit în timpul liber, că în 90 la sută din viața sa el se bătea oriunde, oricând și cu oricine.
În ultimii 20 de ani ai existenței sale făcuse o pasiune colosală pentru turci pe care i-a împrăștiat la Semedria (1437) ori pe Dunăre (1441). În 1442 e distracție mare. Mai întâi, la Sântimbru, pașa Mezed îi demonstrează că turcii nu sunt chiar figuranți după cum vorbește lumea, pentru ca numai după patru zile (22 martie), Iancu să-și ia revanșa lângă Sibiu. Supărat rău, îl face praf pe Sehhabedin, beglerbegul Rumeliei, la Porțile de Fier, iar grosul armatei dușmane îl termină pe Ialomița, luând , așa cum îi era obiceiul, și o pradă uriașă (2 septembrie).
În anul următor întreprinde o expediție la sudul Dunării încununată de succes. Se încheie o pace absolut avantajoasă pentru Ungaria, pe zece ani, dar pe regele polon Vladislav îl mănâncă-n șaua calului și hotărăște să-i alunge pe turci din Europa. Socoteala de acasă nu se potrivește niciodată cu cea de la război așa că regele decedă pe câmpul de luptă, la Varna (1444).
În 1448, la Câmpia Mierlei (sau Kossovopolje), creștinii conduși de Iancu o luară în barbă rău de tot, fiindcă aliatul lor, albanezul Skandenberg, n-a ajuns la timp cu armata sa. La întoarcere, Iancu e prins de Gheorghe Brancovici, despotul sârb, și eliberat după două luni, dar numai în condițiile semnării unor clauze umilitoare. Iancu nu uită și nu iartă, prin urmare îi confiscă acestuia proprietățile din Ungaria și întreprinde în 1450 o acțiune de pedepsire. Până la urmă se împacă (în 1451) în baza principiului că românii și sârbii s-au avut întotdeauna ca frații vitregi.
Ultima mare ispravă a hunedoreanului s-a întâmplat la Belgrad, în 1456, când a obținut cea mai importantă victorie împotriva lui Mahomed al II-lea (la 22 iulie).
Din nefericire, la numai 49 de ani, pe Ioan Corvin l-a tăiat ceva la burtă și, culmea culmilor, nu era un obiect ascuțit ci era ciuma pe care o cărau turcii după ei pe oriunde aveau ceva de lucru. Așa se face că, în tabăra de la Zemun, înghite gutuia marele viteaz. Jelit de toată Creștinătatea care-l privise atâta amar de vreme cu frică, respect și admirație , a fost înmormântat la Alba-Iulia iar pe piatra funerară i-au scris, cu dalta: ” S-a stins lumina lumii”. Mișto, nimic de zis.
În urma sa au rămas cei doi copii, Ladislau și Mateiaș. Primul, care avea toate însușirile tatălui său, a fost ucis din ordinul regelui ce se temea că-i ia tronul, la 16 martie 1457, după a patra lovitură de secure a călăului. În fața acestei totale lipse de profesionalism mulțimea s-a revoltat iar regele a fugit la Praga unde avea să dea colțul curând fiind otrăvit.
La tronul Ungariei erau mai mulți candidați, însă Mihai Szilagy, cumnatul lui Iancu, în fruntea a 20.000 de soldați, îl impune pe Mateiaș care n-avea decât 15 ani. Acesta, aflat sechestrat la Praga, își răscumpără libertatea cu 60.000 de ducați și cu promisiunea că o va lua de soție pe Caterina, fiica lui Podjebra, păzitorul său.
Despre relațiile lui Iancu cu țările române ați aflat destule din lecțiile trecute. Știți, așadar, că-n acea vreme domnii moldavi sau valahi nu cârâiau în fața hunedoreanului care le schimba automat locul de muncă după cum i se părea lui că-l ascultă sau nu . Pe unii care se credeau mai șmecheri decât el îi omora de-a dreptul ( cum s-a întâmplat cu Vlad Dracul și cu Vladislav al II-lea), iar pe alții, mai tolomaci, îi pedepsea și mai aspru: îi însura cu rudele lui. Totuși, nu megea cu cruzimea până la capăt și-i rostuia cu femeile din familia sa, nu cu bărbații, că ăștia cam decedau pe nenumăratele câmpuri de luptă. Că Iancu, săracu, era plin de calități, dar avea și niște surori și nepoate balcâze de nu se uita la ele nici dracu fără să se înfioare. Dar el a considerat că sunt bune pentru alde Petru al II-lea ori Alexăndrel, cărora le dădea femei de viță foarte veche, dar le lua la schimb câte o cetate, cum ar fi, de exemplu, Chilia.
Una peste alta, Iancu a fost o personalitate mișto a Evului Mediu, că altfel nu-l numea papa de la Roma, Calixt al II-lea, ”atletul cel mai puternic-unic-al lui Hristos”. Parțial a avut dreptate. Că nimeni nu-l întrecea pe Iancu la scrima cu umbra, aruncarea suliței în pieptul turcilor, ori fuga după sau de dușman. Greșeala papei a fost că a folosit termenul ”unicul”. Asta-i blasfemie! Păi spuneți voi, fraților,se poate compara atletul Iancu de Hunedoara cu Gabriela Szabo?
PROMOUȘĂN
Mișto istorie avem noi românii! Că dacă n-ar fi nu s-ar povesti. Nici nu vă mi spunem cine este eroul principal al viitorului capitol că n-o să aveți răbdare până dați pagina și faceți cine știe ce prostie. Vă sinucideți sau, și mai rău, alegeți să trăiți în continuare în România, și vă am pe conștiință. Despre el vă spunem doar atât: a vrut să facă zimbri din moldoveni, dar clonarea nu i-a reușit decât secvențial. Că înaintea lui trecuse pe sector medicul veterinar și castrase cu simț de răspundere toată partea bărbătească.
11 septembrie 2000
Setea de aventură l-a făcut să slujească mai mulți stăpâni de naționalități diferite, dar care-l plăteau boierește pentru talentul înnăscut de a-și răpune cu repeziciune dușmanii. I-a servit pe Ștefan Lazarevici, pe Ujlaki, pe episcopul de Zagreb, pe Filip, ducele Milanului și pe regele Sigismund. Întors din peregrinările sale cu destulă valută la teșcherea, Iancu îl împrumută în repetate rânduri pe Sigismund, ba și pe urmașul acestuia, înfumuratul Albert. Drept zălog primește diverse districte, orașe și sate, printre care Coimiat, Bodrag, Șoimuș, Buruieni, Nevoieși și Boșar.
După moartea fratelui său, în luptele cu turcii din 1440, Iancu devine singurul proprietar al acestor ținuturi. Bogat și plin de faimă avansează din funcția de ban al Severinului în cea de comite al Timișoarei și voievod al Transilvaniei (1441). După care, în anul 1446, în urma morții regelui Vladislav întâmplată la Varna, ajunge guvernatorul Ungariei, pe perioada minoratului lui Ladislau Postumul. În 1452 demisionează dar, în compensație, primește districtul Bistrița și alte danii regale.
Așa se face că spre sfârșitul vieții Iancu avea o avere mai mare decât Bivolaru, Cataramă, și alți eroi celebri ai luptei cu conturile băncilor româno-turcești. Ale lui erau 28 de cetăți, 87 de târguri și orașe și peste 1000 de sate. În condițiile astea își permitea Iancu, numit căpitan general al Imperiului, să întrețină o puternică armată personală de mercenari, de toate națiile și orientările sexuale. Toată averea și toate demnitățile le-a dobândit în timpul liber, că în 90 la sută din viața sa el se bătea oriunde, oricând și cu oricine.
În ultimii 20 de ani ai existenței sale făcuse o pasiune colosală pentru turci pe care i-a împrăștiat la Semedria (1437) ori pe Dunăre (1441). În 1442 e distracție mare. Mai întâi, la Sântimbru, pașa Mezed îi demonstrează că turcii nu sunt chiar figuranți după cum vorbește lumea, pentru ca numai după patru zile (22 martie), Iancu să-și ia revanșa lângă Sibiu. Supărat rău, îl face praf pe Sehhabedin, beglerbegul Rumeliei, la Porțile de Fier, iar grosul armatei dușmane îl termină pe Ialomița, luând , așa cum îi era obiceiul, și o pradă uriașă (2 septembrie).
În anul următor întreprinde o expediție la sudul Dunării încununată de succes. Se încheie o pace absolut avantajoasă pentru Ungaria, pe zece ani, dar pe regele polon Vladislav îl mănâncă-n șaua calului și hotărăște să-i alunge pe turci din Europa. Socoteala de acasă nu se potrivește niciodată cu cea de la război așa că regele decedă pe câmpul de luptă, la Varna (1444).
În 1448, la Câmpia Mierlei (sau Kossovopolje), creștinii conduși de Iancu o luară în barbă rău de tot, fiindcă aliatul lor, albanezul Skandenberg, n-a ajuns la timp cu armata sa. La întoarcere, Iancu e prins de Gheorghe Brancovici, despotul sârb, și eliberat după două luni, dar numai în condițiile semnării unor clauze umilitoare. Iancu nu uită și nu iartă, prin urmare îi confiscă acestuia proprietățile din Ungaria și întreprinde în 1450 o acțiune de pedepsire. Până la urmă se împacă (în 1451) în baza principiului că românii și sârbii s-au avut întotdeauna ca frații vitregi.
Ultima mare ispravă a hunedoreanului s-a întâmplat la Belgrad, în 1456, când a obținut cea mai importantă victorie împotriva lui Mahomed al II-lea (la 22 iulie).
Din nefericire, la numai 49 de ani, pe Ioan Corvin l-a tăiat ceva la burtă și, culmea culmilor, nu era un obiect ascuțit ci era ciuma pe care o cărau turcii după ei pe oriunde aveau ceva de lucru. Așa se face că, în tabăra de la Zemun, înghite gutuia marele viteaz. Jelit de toată Creștinătatea care-l privise atâta amar de vreme cu frică, respect și admirație , a fost înmormântat la Alba-Iulia iar pe piatra funerară i-au scris, cu dalta: ” S-a stins lumina lumii”. Mișto, nimic de zis.
În urma sa au rămas cei doi copii, Ladislau și Mateiaș. Primul, care avea toate însușirile tatălui său, a fost ucis din ordinul regelui ce se temea că-i ia tronul, la 16 martie 1457, după a patra lovitură de secure a călăului. În fața acestei totale lipse de profesionalism mulțimea s-a revoltat iar regele a fugit la Praga unde avea să dea colțul curând fiind otrăvit.
La tronul Ungariei erau mai mulți candidați, însă Mihai Szilagy, cumnatul lui Iancu, în fruntea a 20.000 de soldați, îl impune pe Mateiaș care n-avea decât 15 ani. Acesta, aflat sechestrat la Praga, își răscumpără libertatea cu 60.000 de ducați și cu promisiunea că o va lua de soție pe Caterina, fiica lui Podjebra, păzitorul său.
Despre relațiile lui Iancu cu țările române ați aflat destule din lecțiile trecute. Știți, așadar, că-n acea vreme domnii moldavi sau valahi nu cârâiau în fața hunedoreanului care le schimba automat locul de muncă după cum i se părea lui că-l ascultă sau nu . Pe unii care se credeau mai șmecheri decât el îi omora de-a dreptul ( cum s-a întâmplat cu Vlad Dracul și cu Vladislav al II-lea), iar pe alții, mai tolomaci, îi pedepsea și mai aspru: îi însura cu rudele lui. Totuși, nu megea cu cruzimea până la capăt și-i rostuia cu femeile din familia sa, nu cu bărbații, că ăștia cam decedau pe nenumăratele câmpuri de luptă. Că Iancu, săracu, era plin de calități, dar avea și niște surori și nepoate balcâze de nu se uita la ele nici dracu fără să se înfioare. Dar el a considerat că sunt bune pentru alde Petru al II-lea ori Alexăndrel, cărora le dădea femei de viță foarte veche, dar le lua la schimb câte o cetate, cum ar fi, de exemplu, Chilia.
Una peste alta, Iancu a fost o personalitate mișto a Evului Mediu, că altfel nu-l numea papa de la Roma, Calixt al II-lea, ”atletul cel mai puternic-unic-al lui Hristos”. Parțial a avut dreptate. Că nimeni nu-l întrecea pe Iancu la scrima cu umbra, aruncarea suliței în pieptul turcilor, ori fuga după sau de dușman. Greșeala papei a fost că a folosit termenul ”unicul”. Asta-i blasfemie! Păi spuneți voi, fraților,se poate compara atletul Iancu de Hunedoara cu Gabriela Szabo?
PROMOUȘĂN
Mișto istorie avem noi românii! Că dacă n-ar fi nu s-ar povesti. Nici nu vă mi spunem cine este eroul principal al viitorului capitol că n-o să aveți răbdare până dați pagina și faceți cine știe ce prostie. Vă sinucideți sau, și mai rău, alegeți să trăiți în continuare în România, și vă am pe conștiință. Despre el vă spunem doar atât: a vrut să facă zimbri din moldoveni, dar clonarea nu i-a reușit decât secvențial. Că înaintea lui trecuse pe sector medicul veterinar și castrase cu simț de răspundere toată partea bărbătească.
11 septembrie 2000
duminică, 26 iulie 2015
INTERVIU CU UN VAMPAIĂR (XXXII)
- Vampaiărul este un personaj din filmele holiudiene după care se dau în vânt toți copiii americani cu vârste cuprinse între 5 și 95 de ani. Că animalul ăsta e drăguț foc, doarme prin cavouri și iese numai la miezul nopții pentru o scurtă promenadă sub clar de lună, încheiată cu o cină frugală, simplă, alcătuită cu predilecție din sângele a două-trei tinere a căror înfățișare nu este importantă de vreme ce jugulara este suficient de atrăgătoare. Bine, bine, să nu mă înțelegeți greșit și orice nașparlie să se apuce să umble fără fular, că regizorii de la Holiud aleg numai bucăți una și una, nu pun orice tută să joace rolul victimei, c-atunci nu se mai uită la filmul lor nici Vlad Dracul, chit că este top-starul producției.
La vampaiării ăștia nu le vii de hac decât dacă-i înțepi la o răscruce de drumuri politice cu un țăruș frecat îndelung cu usturoi și gazolină de pe Clisura Dunării, model ”esența schimbării”. După americani, irlandezi și alți fraieri plini de mălai, vampaiării ar avea drept loc de baștină Transilvania, unde au auzit ei că mediul de viață și moarte le este favorabil. Asta li se trage de la Bram Stoker, cel care a zis că Vlad Țepeș ar fi un vampaiăr din Transilvania, unde lucra sub numele de cod Dracula. Ipoteza este falsă întrucât în cuprinsul nesfârșit al Țărilor Române nu s-a auzit ca un asemenea interesant personaj să sugă sângele vreunei tinere, eventual s-o violeze și s-o lase moartă după o experiență similară. Că o fi din cauza consumului excesiv de usturoi sau a crizei de țăruși încă nu o știm sigur, cert este că așa au stat lucrurile nedescoperindu-se victime. Iar asocierea domnitorului Vlad Țepeș cu un amărât de vampaiăr este absolut scandaloasă de vreme ce valahul a fost la vedere, nu într-ascuns, dracul gol.
Așa că pentru a scoate adevărul la suprafață din hrubele istoriei unde zăcea ca prostul alături de întrebarea-lozincă ”cine a tras în noi după 22?” l-am contactat pe vampaiărul Dracula, care se juca gingaș cu sula de cusut gumari. Insul, că altfel n-avem cum să-i zicem, ne-a răspuns cu multă amabilitate, rânjind tot timpul, la setul inutil de întrebări pe care am avut tupeul să i-l punem.
-Domnule Dracula, că tovarăș nu vă pot spune că s-ar interpreta, sunteți vampaiăr sau nu?
-Nu, frumușelule, sunt popă de țară.
-Glumiți?
-Sanchi! Nu glumesc deloc că-mi lipsește gena asta. Că tatăl meu, Vlad Dracul, n-a avut-o pe inventar. Și încă ceva.Nu-mi mai zice domn că-ți răcești gura de pomană. Vorbește-mi direct, la pertu, că io nu-s plin de fasoane ca alții.
-O.K.! Dacă pe tactu l-a chemat Dracul, pe tine de ce te cheamă Dracula?
-Nu mă cheamă Dracula, mă cheamă corupția din țară. Dracula mă numesc și înseamnă fiul lui Dracu. Că așa ne botezau, pușchea pe limbă, pe la 1430. Dacă erai fiul lui Tatu te chema Tatulea, al lui Moise-Moisulea, al lui Napu...și așa mai departe. Asta era toată șmecheria cu numele meu.
-E adevărat că vă semnați Draculya, cu y grec?
-Aprob pozitiv.
-Uai?
-Și ție-ți place ”Valahia”, crudacule? Vrei să fii domn, ai? Acu îți tai capul de nici nu zici că l-ai avut, deci n-o să-i simți lipsa. Mă semnam cu y grec că era mai în trend, pe ce lume trăiești? Ești chior, nu vezi ce se întâmplă în jurul tău?
-Cum ați ajuns vampaiăr?
-Vrei un răspuns sincer?
-Bineînțeles.
-Habar n-am. S-a întâmplat pur și simplu. Acu vreun secol și ceva eu îmi dormeam liniștit somnul de veci într-o gură de canalizare, că acolo m-au aruncat boierii mei credincioși, după ce mi-au trimis dovleacul la Istanbul să se râză proștii de el, adică toți viclenii. Cum dormeam eu așa visându-mi calul ce se odihnea, la derută, în locul prevăzut pentru mine, la biserica Snagov, hop că apare în librării o carte a unuia Stoker, sau Ștecher, n-am reținut exact numele că-mi lipsește și gena memoriei. Dilimanul ăsta zicea că sug sânge în neștire, că sunt rău de rup lanțul, că ucid din plăcere și câte și mai câte. Numai calomnii ordinare că, dacă nu eram mort, mai că-l dădeam în judecată ca să sfârșească în chinuri, ca orice pârlit de jurnalist cu coloană vertebrală, prin pușcăriile democratice. La început nu prea am făcut caz și am stat liniștit la locul meu, că era destul de cald și bine, dar când am văzut că treaba se-mpute, mi-am intrat în rol și am ajuns mai celebru decât mine.
-Cum adică mai celebru decât tine?
-Adică mai cunoscut decât Vlad Țepeș, ziaristul lui Pește. Nu prea te duce mintea. Mă mir că n-ai scris și tu vreun manual alternativ de istorie!
-Haideți să nu ne jignim, că la o adică și eu pot să zic destule despre mata. Și s-ar putea să nu-ți convină să auzi din gura mea că ai făcut țara de râs prin apucăturile tale nedemne de poporul român.
-Băi, puișorule, ai început să-mi ții predici și la noi, vampaiării, astea nu-și prea au rostul! Uite care-i mersul: dacă n-ai chef de vorbă sau nu știi să pui întrebări, scoate banii și rade-o, c-au început să-mi ghiorăie mațele și n-aș vrea să mă spurc cu sânge de medievalist.
-Stai, balaure, că glumeam, ce te superi așa de repede? Și, mă rog, de când sugeți și sângele bărbaților?
-De când, de necând, nu e treaba ta și la urma urmei și eu glumeam, ca să zic așa.
-Să revenim la subiect. Ce s-a întâmplat după apariția cărții?
-Ce să se întâmple...Am evoluat permanent.Mi-am intrat în rol, ca să zic așa. M-am conformat cerințelor, am jucat în mai multe filme, am dat cep mai multor tipese străineze care umblau cu jugulara la vedere, chestii de-astea simple, locuri comune,cum ar zice vreun critic literar mai scorțos.
-De ce ați rezolvat numai tipese de afară? Ce, româncele n-au sânge-n ele?
-O-ho-ho, pișicherule...Și încă în ce hal! Dar pe astea nu poți să le prinzi la strâmtoare că duhnesc a usturoi și a barba caprii de la o poștă, parcă s-ar fi născut la Tel Aviv.
-Sunteți antisemit?
-Da de unde! Nevastă-mea dintr-o viață anterioară a fost unguroaică, copiii mi-au fost combinații de n elemente luate câte k, iar victime am făcut și printre țigănci.
-Tot într-o viață anterioară?
-Sigur, că acu-s mai pretențios și brunetele astea nu se prea amestecă cu apa, ca să nu se înece sau să nu-și strice tenul, nu-mi mai amintesc exact.
-De Iunona Raider ce părere ai? A fost bună?
-A fost bună, dar cu alții, că pe mine nu m-a lăsat regizorul s-o lucrez cum știu eu, la două ciocane. Că ea mi-a și zis, între două scene: ” Dracula, m-ai dezamăgit total, numai zvonurile sunt de tine, în realitate nu poți face față unei femei adevărate...” M-am buzat un pic dar am respins-o cu eleganță că n-avea cine știe ce carne pe ea, iar numai pentru sex nu eram dispus să stau ca prostu la rând, că încărunțeam acolo. Am lămurit-o pe loc : Auzi, păpușico, câte de-astea am dat eu cu roatele-n sus, numai Holiudul știe, că-i plin de lunatice cu ochii zgâiți după, pardon de expresie, sulă.
-Sunteți cam vulgar.
-Doamne ferește! Mușcă-ți limba, ticălosule! Cum să fiu bulgar? N-au fost și nici n-ai să auzi vreodată de vreun vampaiăr în Bulgaria. Că ăștia-s vegetarieni și nu cred că i-ar conveni cuiva să-și înfigă colții într-o bulgăroaică hrănită cu castraveți și gogonele, ori într-un bulgar îndopat cu ardei iuți.
-Despre viitor ce poți să ne spui? Cum îl vezi?
-Sumbru.
-De ce?
-Cum, de ce? Auzi întrebare la el. În primul rând că mi-a slăbit vederea și sunt nevoit să port ochelari de lună, că circul noaptea.Și-n al doilea rând, în România, în afară de aurolaci și vampaiări, turiștii americani n-au ce vedea. Și cum aurolacii or să dispară prin înfiere de către pedofilii străini, o să rămân singur pe baricade și-or să mă târască ca pe sfintele moaște, pardon de expresie, pe la toate parangheliile politice, Doamne, iartă-mă, c-am început să găvăresc și eu ca și Călugărul Vasile.
-Îl cunoașteți?
-Cum dracu să nu-l cunosc, că-l înjură lumea mai rău decât pe mine.
-Cum e posibil?
-Păi e posibil, că ăsta a nenorocit mai mulți oameni decât măndel. Și eu acționez de vreun secol, iar Sfinția Sa doar de vreo patru ani..Păi, se compară?
-Că tot veni vorba: ce părere aveți de președinții României?
-Care președinți, vericule? Mă faci să mă râz. Păi ce, România a avut președinți? A, poate primul, Ceaușescu, se încadrează oarecum în tipare, deși ala a fost mai mult rege, dar ceilalți, în mod normal, nu trebuiau să treacă de stadiul de președinte de C.A.P., sau, cel mult, secretari cu propaganda la sectorul mulgătoare.
-Sunteți cam pornit?
-D-aia ba mă tutuiești, ba mă umpli de respect?! Tu ești de vină c-ai adus vorba despre politică. Și asta mă întărâtă rău, mai ceva decât o fată fără fular.
-Mai risc o întrebare: tu ai fi bun de președinte?
-Eu nu, dar Vlad Țepeș da.
-Păi cum vine asta?
-Bă, reține: unu-eu nu-s fantoma lui Vlad Țepeș, asta-i literatură ieftină, dublată de o cinematografie proastă. Și doi-e sătulă țara de vampiri.
-Adică de vampaiări...
-Nu de vampaiări ca mine ci de vampiri care sug sângele poporului.
-De unde-ai mai scos și definiția asta?
-Măi, tu ai auzit de unul Caragiale? Vampirul care i-a luat grupa sanguină gagicii lui Eminescu?
-Nu, că nu-s plimbat ca tine.
-Dar de citit l-ați citit?
-Nici atât.
-Vai de capul tău de prăpădit. De ce nu-l citiți, bă, că ați avea multe de învățat?
-Păi noi îl trăim.
-A, m-ai făcut la faza asta. M-ai ai ceva de întrebat?
-Când vei suge și tu sângele poporului, enciclopedicule?
-Încă n-ai înțeles asta?! Când voi ajunge la putere. Bineînțeles că numai prin alegeri libere de orice moralitate. Că numai așa mă pot transforma din vampaiăr în vampir. Avem și noi regulile noastre, ce s-o mai lungesc, suntem oameni de onoare. La fel ca aștia de vă conduc pe ultimul drum al Tranziției de niciunde către nicăieri.
PROMOUȘĂN
Nu v-ați mai despărți de Țepeș, așa-i? Nu fiți triști că, în capitolul următor, intră de-amboulea în scenă Iancu de Hunedoara. Tot o belea. De-abia acum se scrie istoria adevărată a acestui conducător de popoare
4 septembrie 2000
TREI POVESTIRI CU ȚEPEȘ (XXXI)
I. NEGUSTORUL CINSTIT...DE-O COTOARBĂ
Un negustor șmecherit din cale-afară hălăduia prin Valahia cu scopul precis să mai dea vreun șmen, să mai investească strategic în vreo întreprindere nerentabilă pentru băștinași, dar super-valabilă pentru buzunarul lui, sau să susțină vreun partid politic absolut dezinteresat. Cam așa, cam ca Adrian Prostea. Obosit de atâta alergătură cu trăsura ”Mercedes”, opri bidivii în plină stradă, iar el intră la o damă bine, basarabeancă, blondă, lungă și suavă ca a calului potcoavă, care venise în schimb de sexperiență la Bucale.
Că nu mai știu dacă v-am zis, dar Vlad avea două cetăți de scaun, la Târgoviște și, mai nou, la București, c-așa-i plăcea lui să stea cu fundul în două luntri. Gândea că, astfel, dușmanii lui tradiționali, adică toată lumea, nu știau de unde să-l pescuiască și, mai mult ca sigur, să-l căsăpească.
Negustorul o arse la maxim cu pisicuța blondă și spre ziuă merse la căruța din dotare unde, după ce o pipăi febril, mieună a pagubă. Inima-i sări cât colo, se făcu vinețiu la față și căzu lat în balega din mijlocul drumului. Paralele dispăruseră. Nu leii românești, că p-ăia nu-i lua nici dracul, ci valuta. Și în Valahia ești mort fără valută, că nici o damă mai acătării nu mai stă de vorbă cu tine, devine mută și n-o mai îmbârligi, oricâte poezii de Eminescu i-ai spune.
Deznădăjduit, merse drept la Vodă, care se spăla pe mâini cu sodă întrucât tocmai scosese mâna din cada cu acid sulfuric în care îndesase vreo șapte boieri trădători, doi leneși fără leac (foști miniștri), patru hoți obișnuiți și un negustor sas care nu plătise TVA-ul pe anul următor.
-Care-i șmenul? îl luă din scurt Vodă pe musafirul nepoftit căruia îi tremurau grisinele de emoție.
-Sunt distrus, Măria Ta. Hoții mi-au furat 160 de verzișori, toată agoniseala. Eu îi lăsasem în trăsură că auzisem că în Valahia nu se fură...
- Bine, bișnițarule. Până mâine dimineață o să-ți găsim banii. Pe hoț n-ai să-l mai vezi că tocmai l-am îmbăiat în H2SO4, dacă știi ce-i ăla. Acu cară-te de aici și reține sfatul meu dezinteresat: când mergi la curve, că așa le zicem noi la creaturile astea minunate, ai grijă de avutul personal, că dacă-i mic s-ar putea să devină și mai mic, iar dacă-i prea mare, cazul de față, s-ar putea să placă atât de mult încât există riscul să nu mai ai nimic la plecare, să rămâi, pardon de expresie, cu mandravela goală.
A doua zi de dimineață, negustorul găsi în căruța germană full-opșăn, 161 de verzișori, cu unul mai mult decât avusese.
-Măi, asta-i umilință. Miaunica mi-a pus un dolărel în plus! Ce vrea să însemne asta? Că am fost mârlan? Că am încălcat pactul de stabilitate? Că nu-s bineveniți cei din spațiul Schengen? O spun lui Vodă. S-o tragă el în țeapă, să se sature...
Dar Vlad nu-l ascultă cu atenție, îl crezu om cinstit că-i spusese de plusul în gestiune și-l expedie scurt:
-Dacă nu-mi spuneai suma corectă, acu erai halit cu fulgi cu tot. Gata, cară-te de aici că știi bine că voi, sașii, mi-ați făcut numai belele! Hai, vira, c-altminteri îți dovedesc de ce-mi zic imperialiștii Dracula... Auzi la ei, să facă filme de groază cu mine de nu mai dorm copiii noaptea, iar mamele (aveți grijă unde puneți accentul!) lor se cutremură de plăcere numai la gândul c-aș putea năvăli în patul matrimonial să le sug sângele din carotidă și din alte părți la fel de expuse și să le mai trag și în țeapă. Ce lume bolnavă! Păi, americanii ăștia au habar că eu stau în par cu vecinii și că, pe deasupra, am declanșat și lupta anticorupție. De filme-mi arde mie, tu-i cucu mă-sii?
II. AURUL E OCHIUL LUI...DRACULA
Într-o dimineață, Vodă mergea a lehamite prin loboda ce creștea nestingherită prin toată Valahia, că locuitorii nici n-o băgau în seamă. Se vede treaba că Tranziția de niciunde către nicăieri era tare departe că valahii se hrăneau, între repetatele jointuri pe bază de vin de buturugă și rachiu din orice, numai cu fripturi în sânge. Că, ziceau ei:
-Nu știi când vine Vodă să te tragă în țeapă , așa că măcar să ne găsească grași, sătui, obligatoriu satisfăcuți din punct de vedere gastronomic. C-altfel se supără și nu știi cum reacționează, pezevenghiul. Că înainte de a te ridica în bătaia soarelui are și alte talente ascunse în preludiu și toate-s pe bază de consum excesiv de carbohidrați și de sare pe răni.
Când ajunse la un izvor cu apă rece unde-și stingea el de regulă cumplita arșiță ce-l cuprindea după numeroasele bătălii cu budanele de șoricioaică, ce-i văzură ochii? O mulțime de electorat stătea cu nordul spre cer și leorbăia apă direct de la sursă. Amărâții n-aveau cu ce bea apă, că după ce nu se punea problema, situația era alta decât în zilele noastre.
Țepeș se gândi să le dea un pic de avans, să râdă de proști, dar avea grețuri mari și o lăsă pe altădată. Se așeză la rând, pe marginea râului, scoase o cupă de aur și sorbi liniștit cinci-șase litri de apă. Lăsă cupa alături pe un brusture și-i capacită pe amărășteni:
-Fraierilor, cu chestia asta o să bea apă tot poporul care trece pe aici. Să nu vă mai văd cu nordu-n sus că mi-aduceți aminte de fratele meu cel frumos, după părerea greșită a sultanului, și m-apucă pandaliile. Chiaro?
-Îhî, sună plăcutul răspuns al valahilor.
Cupa din aur masiv deveni un punct de atracție pentru turiști, dar nici unul n-a avut tupeul s-o șmanglească.
După un timp, într-o dimineață cenușie ca un politician travestit, un demnitar cu vederi foarte largi observă că vasul de aur lipsește de la locul său. Mai să plesnească de bucurie, grăi către oglinda apei:
-Cârpeală! Nu mai e Țepeș domn în Valahia. Probabil a ajuns pe tron Radu cel Frumos . Trai, nineacă...
Și distinsul om politic își pipăi rana imaginară de la gât și se aplecă să bea apă din râu, doar-doar o trece pe acolo domnitorul-jucător ...
III. LETAHIȘTI ȘI VEVEVIȘTI
Turcii se zgâiau la Giurgiu. Țepeș îi anunță pe ostași:
- Băi, îngerașilor, mergem la război. Nu e simplu deloc, că turcii sunt mulți ca frunza de marijuana. Dar, cu vitejie, îi facem. Așa că rețineți esențialul. Cine se gândește la moarte, acela să nu meargă cu mine, să rămână aici.
N-a cârâit unul, c-avea șanse apreciabile să decedeze instantaneu, fără prea multe fasoane, că asta vroia să spună Vlad cu rămasul pe loc.
După ce a omorât la turci de s-a plictisit, Vodă s-a retras, din motive numerice, către Transilvania, unde s-a apucat să facă inventarul oștirii. La numărătoare nu lipseau mulți, doar vreo câteva mii care se dăduseră de partea lui Radu cel Frumos, adus la ștangă de Mahomed al II-lea.
Pe cei răniți în amorul propriu în proporție de 110 la sută (că unii depășiseră planul la răni, aveau și câte trei patru), i-a împărțit în două categorii, după locul de unde le curgea sânge. Pe aceia cu însemne culturale în părțile dorsale, de la ceafă până la noadă, i-a bifat la categoria LTH, adică lași, trădători, homosexuali, iar pe cei cu lovituri primite în zonele luminoase, de la felinare și până la coadă (c-am uitat să vă spun, dar valahii aveau coada-n față pe vremea aceea), i-a fixat în grupa sanguină, foarte rară, VVV, adică viteji, vindicativi, valahi.
Așa că pe cei cu LTH negativ i-a tras în țeapă numai după ce le-a presărat sare pe răni, ca să fie distracția condimentată suficient, iar pe vevești i-a avansat dându-le, în semn de recunoștință și neasemuit respect, numeroase moșii iluzorii, întrucât tocmai își pierduse tronul și-i convenea de minune să fie darnic cu toți aceia care-l slujiseră din multă teamă și cu foarte puțină credință..
Ăsta era Țepeș și vorba unei dame de largă respirație națională, ”pe Măria Sa nu te puteai supăra că el una-două îți făcea bucuria, știți obiceiul lui, nu mai insist. Ce vremuri de neuitat! Nu se mai întoarce ele să ne fie bine și nouă, cotoarbelor, care mai practicăm câte o meserie tradițională. Că ne ajunge cât am tras cu turcii după revoluție și reformă...
PROMOUȘĂN
Nu știți ce-s ăia vampaiări? Vai de capul vostru! În condițiile astea trebuie să urmăriți neapărat episodul viitor, intitulat ” Interviu cu un vampaiăr”, fiindcă trebuie să vă cultivați neîntârziat. Altminteri nu mai pupați voi nici intrarea în Europa, nici lumina de la coada calului. Să nu ziceți că nu v-am spus.
28 august 2000
Un negustor șmecherit din cale-afară hălăduia prin Valahia cu scopul precis să mai dea vreun șmen, să mai investească strategic în vreo întreprindere nerentabilă pentru băștinași, dar super-valabilă pentru buzunarul lui, sau să susțină vreun partid politic absolut dezinteresat. Cam așa, cam ca Adrian Prostea. Obosit de atâta alergătură cu trăsura ”Mercedes”, opri bidivii în plină stradă, iar el intră la o damă bine, basarabeancă, blondă, lungă și suavă ca a calului potcoavă, care venise în schimb de sexperiență la Bucale.
Că nu mai știu dacă v-am zis, dar Vlad avea două cetăți de scaun, la Târgoviște și, mai nou, la București, c-așa-i plăcea lui să stea cu fundul în două luntri. Gândea că, astfel, dușmanii lui tradiționali, adică toată lumea, nu știau de unde să-l pescuiască și, mai mult ca sigur, să-l căsăpească.
Negustorul o arse la maxim cu pisicuța blondă și spre ziuă merse la căruța din dotare unde, după ce o pipăi febril, mieună a pagubă. Inima-i sări cât colo, se făcu vinețiu la față și căzu lat în balega din mijlocul drumului. Paralele dispăruseră. Nu leii românești, că p-ăia nu-i lua nici dracul, ci valuta. Și în Valahia ești mort fără valută, că nici o damă mai acătării nu mai stă de vorbă cu tine, devine mută și n-o mai îmbârligi, oricâte poezii de Eminescu i-ai spune.
Deznădăjduit, merse drept la Vodă, care se spăla pe mâini cu sodă întrucât tocmai scosese mâna din cada cu acid sulfuric în care îndesase vreo șapte boieri trădători, doi leneși fără leac (foști miniștri), patru hoți obișnuiți și un negustor sas care nu plătise TVA-ul pe anul următor.
-Care-i șmenul? îl luă din scurt Vodă pe musafirul nepoftit căruia îi tremurau grisinele de emoție.
-Sunt distrus, Măria Ta. Hoții mi-au furat 160 de verzișori, toată agoniseala. Eu îi lăsasem în trăsură că auzisem că în Valahia nu se fură...
- Bine, bișnițarule. Până mâine dimineață o să-ți găsim banii. Pe hoț n-ai să-l mai vezi că tocmai l-am îmbăiat în H2SO4, dacă știi ce-i ăla. Acu cară-te de aici și reține sfatul meu dezinteresat: când mergi la curve, că așa le zicem noi la creaturile astea minunate, ai grijă de avutul personal, că dacă-i mic s-ar putea să devină și mai mic, iar dacă-i prea mare, cazul de față, s-ar putea să placă atât de mult încât există riscul să nu mai ai nimic la plecare, să rămâi, pardon de expresie, cu mandravela goală.
A doua zi de dimineață, negustorul găsi în căruța germană full-opșăn, 161 de verzișori, cu unul mai mult decât avusese.
-Măi, asta-i umilință. Miaunica mi-a pus un dolărel în plus! Ce vrea să însemne asta? Că am fost mârlan? Că am încălcat pactul de stabilitate? Că nu-s bineveniți cei din spațiul Schengen? O spun lui Vodă. S-o tragă el în țeapă, să se sature...
Dar Vlad nu-l ascultă cu atenție, îl crezu om cinstit că-i spusese de plusul în gestiune și-l expedie scurt:
-Dacă nu-mi spuneai suma corectă, acu erai halit cu fulgi cu tot. Gata, cară-te de aici că știi bine că voi, sașii, mi-ați făcut numai belele! Hai, vira, c-altminteri îți dovedesc de ce-mi zic imperialiștii Dracula... Auzi la ei, să facă filme de groază cu mine de nu mai dorm copiii noaptea, iar mamele (aveți grijă unde puneți accentul!) lor se cutremură de plăcere numai la gândul c-aș putea năvăli în patul matrimonial să le sug sângele din carotidă și din alte părți la fel de expuse și să le mai trag și în țeapă. Ce lume bolnavă! Păi, americanii ăștia au habar că eu stau în par cu vecinii și că, pe deasupra, am declanșat și lupta anticorupție. De filme-mi arde mie, tu-i cucu mă-sii?
II. AURUL E OCHIUL LUI...DRACULA
Într-o dimineață, Vodă mergea a lehamite prin loboda ce creștea nestingherită prin toată Valahia, că locuitorii nici n-o băgau în seamă. Se vede treaba că Tranziția de niciunde către nicăieri era tare departe că valahii se hrăneau, între repetatele jointuri pe bază de vin de buturugă și rachiu din orice, numai cu fripturi în sânge. Că, ziceau ei:
-Nu știi când vine Vodă să te tragă în țeapă , așa că măcar să ne găsească grași, sătui, obligatoriu satisfăcuți din punct de vedere gastronomic. C-altfel se supără și nu știi cum reacționează, pezevenghiul. Că înainte de a te ridica în bătaia soarelui are și alte talente ascunse în preludiu și toate-s pe bază de consum excesiv de carbohidrați și de sare pe răni.
Când ajunse la un izvor cu apă rece unde-și stingea el de regulă cumplita arșiță ce-l cuprindea după numeroasele bătălii cu budanele de șoricioaică, ce-i văzură ochii? O mulțime de electorat stătea cu nordul spre cer și leorbăia apă direct de la sursă. Amărâții n-aveau cu ce bea apă, că după ce nu se punea problema, situația era alta decât în zilele noastre.
Țepeș se gândi să le dea un pic de avans, să râdă de proști, dar avea grețuri mari și o lăsă pe altădată. Se așeză la rând, pe marginea râului, scoase o cupă de aur și sorbi liniștit cinci-șase litri de apă. Lăsă cupa alături pe un brusture și-i capacită pe amărășteni:
-Fraierilor, cu chestia asta o să bea apă tot poporul care trece pe aici. Să nu vă mai văd cu nordu-n sus că mi-aduceți aminte de fratele meu cel frumos, după părerea greșită a sultanului, și m-apucă pandaliile. Chiaro?
-Îhî, sună plăcutul răspuns al valahilor.
Cupa din aur masiv deveni un punct de atracție pentru turiști, dar nici unul n-a avut tupeul s-o șmanglească.
După un timp, într-o dimineață cenușie ca un politician travestit, un demnitar cu vederi foarte largi observă că vasul de aur lipsește de la locul său. Mai să plesnească de bucurie, grăi către oglinda apei:
-Cârpeală! Nu mai e Țepeș domn în Valahia. Probabil a ajuns pe tron Radu cel Frumos . Trai, nineacă...
Și distinsul om politic își pipăi rana imaginară de la gât și se aplecă să bea apă din râu, doar-doar o trece pe acolo domnitorul-jucător ...
III. LETAHIȘTI ȘI VEVEVIȘTI
Turcii se zgâiau la Giurgiu. Țepeș îi anunță pe ostași:
- Băi, îngerașilor, mergem la război. Nu e simplu deloc, că turcii sunt mulți ca frunza de marijuana. Dar, cu vitejie, îi facem. Așa că rețineți esențialul. Cine se gândește la moarte, acela să nu meargă cu mine, să rămână aici.
N-a cârâit unul, c-avea șanse apreciabile să decedeze instantaneu, fără prea multe fasoane, că asta vroia să spună Vlad cu rămasul pe loc.
După ce a omorât la turci de s-a plictisit, Vodă s-a retras, din motive numerice, către Transilvania, unde s-a apucat să facă inventarul oștirii. La numărătoare nu lipseau mulți, doar vreo câteva mii care se dăduseră de partea lui Radu cel Frumos, adus la ștangă de Mahomed al II-lea.
Pe cei răniți în amorul propriu în proporție de 110 la sută (că unii depășiseră planul la răni, aveau și câte trei patru), i-a împărțit în două categorii, după locul de unde le curgea sânge. Pe aceia cu însemne culturale în părțile dorsale, de la ceafă până la noadă, i-a bifat la categoria LTH, adică lași, trădători, homosexuali, iar pe cei cu lovituri primite în zonele luminoase, de la felinare și până la coadă (c-am uitat să vă spun, dar valahii aveau coada-n față pe vremea aceea), i-a fixat în grupa sanguină, foarte rară, VVV, adică viteji, vindicativi, valahi.
Așa că pe cei cu LTH negativ i-a tras în țeapă numai după ce le-a presărat sare pe răni, ca să fie distracția condimentată suficient, iar pe vevești i-a avansat dându-le, în semn de recunoștință și neasemuit respect, numeroase moșii iluzorii, întrucât tocmai își pierduse tronul și-i convenea de minune să fie darnic cu toți aceia care-l slujiseră din multă teamă și cu foarte puțină credință..
Ăsta era Țepeș și vorba unei dame de largă respirație națională, ”pe Măria Sa nu te puteai supăra că el una-două îți făcea bucuria, știți obiceiul lui, nu mai insist. Ce vremuri de neuitat! Nu se mai întoarce ele să ne fie bine și nouă, cotoarbelor, care mai practicăm câte o meserie tradițională. Că ne ajunge cât am tras cu turcii după revoluție și reformă...
PROMOUȘĂN
Nu știți ce-s ăia vampaiări? Vai de capul vostru! În condițiile astea trebuie să urmăriți neapărat episodul viitor, intitulat ” Interviu cu un vampaiăr”, fiindcă trebuie să vă cultivați neîntârziat. Altminteri nu mai pupați voi nici intrarea în Europa, nici lumina de la coada calului. Să nu ziceți că nu v-am spus.
28 august 2000
ELEGIA TEMNIȚEI
Îmi spintec pieptul cu ghearele
să scot timpul bolnav afară
să poată naufragia dezertoarele
în temnița vieții mele amară
Îmi sfâșâi retina cu o undrea
și mă izbesc luminile șocante
Și fiecare dimineață grea
adusă de păsări de pradă, șocante
se sinucide-n pietrele de moară
pe care le tot cară amintirea
din mine sufletul coboară
recăutându-și în neant, iubirea
Și nu găsește în ecou
nicio speranță prinsă-n bolduri
azi îngerii au dezertat din nou
au mai rămas doar niște solduri
dintr-un trecut îndepărtat
sortit de la-nceput să moară
ce-a fost să fie nu s-a întâmplat
din suflet umbrele coboară
și se întind pe o alee
pe care trecătorii sunt
prizonierii tăi, femeie
dar nu ne-om mai vedea curând
că toate rocile casante
tălpile goale mi le-au spart
mă-nchid cu-n lacăt într-o carte
și pe copertă stau de cart
să nu mă prindă iarăși vreo furtună
și să m-arunce din idee
pe insula strivită de o lună
pe care-o manevrezi, femeie
de unde-mi sfâșâi c-o oglindă timpul
să-mi scoți secundele în larg
se-ncuie-n mine răsturnat Olimpul
și valuri de cenușă-n gând se sparg
26 iulie 2015
să scot timpul bolnav afară
să poată naufragia dezertoarele
în temnița vieții mele amară
Îmi sfâșâi retina cu o undrea
și mă izbesc luminile șocante
Și fiecare dimineață grea
adusă de păsări de pradă, șocante
se sinucide-n pietrele de moară
pe care le tot cară amintirea
din mine sufletul coboară
recăutându-și în neant, iubirea
Și nu găsește în ecou
nicio speranță prinsă-n bolduri
azi îngerii au dezertat din nou
au mai rămas doar niște solduri
dintr-un trecut îndepărtat
sortit de la-nceput să moară
ce-a fost să fie nu s-a întâmplat
din suflet umbrele coboară
și se întind pe o alee
pe care trecătorii sunt
prizonierii tăi, femeie
dar nu ne-om mai vedea curând
că toate rocile casante
tălpile goale mi le-au spart
mă-nchid cu-n lacăt într-o carte
și pe copertă stau de cart
să nu mă prindă iarăși vreo furtună
și să m-arunce din idee
pe insula strivită de o lună
pe care-o manevrezi, femeie
de unde-mi sfâșâi c-o oglindă timpul
să-mi scoți secundele în larg
se-ncuie-n mine răsturnat Olimpul
și valuri de cenușă-n gând se sparg
26 iulie 2015
sâmbătă, 25 iulie 2015
CUM SE DĂDEAU ȚEPE ÎN VREMEA LUI VLAD VODĂ (XXX)
După ce a atestat Bucureștii (1459) și i-a liniștit pe cei ce doreau să-i ocupe scaunul domnesc, Vodă se amuza în pridvorul reședinței sale primind diverși soli ai otomanilor de care făcea mișto cât cuprinde, că valahul era șmecher după tată și șugubeț după mamă. Interesant e că simțul umorului era apreciat și de oaspeții care se hlizeau la el ca proștii, făcându-și cruce în cerul gurii cu limba ( nu știu dacă și turcii, dar unele surse insinuează că și ei), ca atunci când asiști la un show cu Ucigă-l Toaca. Că ultimul musafir, Catavolinos, era grec, deci viclean nevoie-mare, motiv pentru care îl alesese sultanul ca trimis al său...
-Și zici, mă, grecule, că n-am plătit tributul de trei ani? Așa ai zis? De ce te bagi, bă, unde nu te pricepi? Și, mai ales, neinformat! Nu l-am plătit bă, murătură, deloc și nici n-am de gând să-l plătesc vreodată. Tu ai face bine să-ți bagi mințile în capul ăla sec, până nu-ți introduc eu ceva în altă parte. Uită-te bine la mine, deschide felinarele: dacă o singură dată te mai văd pe aici și mai ai curajul să aduci vorba despre tribut și despre copiii valahi pe care vreți voi să-i faceți ieniceri, ai îmbulinat-o, dacă înțelegi ce vreau să-ți transmit prin neologismele astea. Și, reține, că m-am supărat: când te mai întâlnesc prin Valahia o să te fac să înțelegi de ce-mi zice lumea Țepeș. It s clear? vorba lui Tom Cruise, interpretul meu de limba engleză.
Acum nu știm ce a fost în capul grecului, dar cert este că el a perseverat, crezând că-l păcălește pe valah. Vlad, apreciindu-i stăruința, i-a spus că da, e de acord să se întâlnească cu Hamza-beg la Giurgiu, să regleze o chestiune de hotar, că până la urmă nici lui nu-i plăcea pe unde impuseseră turcii linia de graniță.
Șmecheri foc, otomanii vroiau să-l prindă pe Țepeș și au venit cu un corp de oaste. Corpul ăsta n-a avut suficient cap de vreme ce a fost luat prizonier de ostașii valahului, care a dovedit, încă o dată, că era mult mai ciumete decât pârliții ăștia ce se credeau deștepții pământului și se jucau de-a hoții și vardiștii cu cine nu trebuie.
Duși la Târgoviște, prizonierii au fost tratați cu tot respectul de care era Vlad în stare. Le-a ridicat niște țepe frumoase, naturale, sută la sută noduroase, în care i-a invitat pe oaspeții nedoriți să se așeze comod. Pe Hamza-beg și pe Catavolinos i-a ridicat în țepe mai înalte, să știe și mai marii din ceruri ce mari șmecheri au fost ei pe pământ. Că și pe lumea ailaltă rangu-i rang, respectat cu religiozitate, n-ai ce dracu să faci.
Dar valahul nu s-a mulțumit cu atâta lucru că, asemeni lui Anghel Iordănescu, era greu de satisfăcut. A cucerit Giurgiul și a trecut în dreapta Dunării unde, de la Rahova și până la guri, a pustiit totul. Meticulos până la manie, a notat toate isprăvile, adică 23.809 capete retezate și 884 de case arse cu proprietarii înăuntru, adică un fel de all inclusive medieval. În total, 24. 693 de dușmani au fost executați. Ca să se dea mare, Vlad i-a trimis o scrisoare (11 ianuarie 1462) lui Mateiaș, regele Ungariei, în care descria amănunțit activitatea sa în câmpul muncii cu turcii. Mateiaș se bucura și nu prea că valahul îi cam lua caimacul și-l întrecea în glorie deșartă. Drept pentru care se hotărăște să-l aștepte la cotitură pe Țepeș.
În vremea ăstor evenimente, turcii se îngroziseră atât de tare încât se călcau pe coadă care să treacă mai întâi în Anatolia. Drept urmare, Mehmed al II-lea convoacă o expediție de punere la punct a cutezătorului la care a folosit 25 de trireme și 150 de corăbii pentru a asedia Chilia, bașca 250.000 de soldați pentru acțiunea terestră, după cum exagerează cronicarul grec Halcocondil.
Țepeș și-a împărțit cei 30.000 de românași în două, a pustiit totul în calea agresorului căruia i-a tras-o-n gură în numeroase lupte de hărțuială, pe unde a putut, încă de la trecerea Dunării pe la Giurgiu. În noaptea de 16 spre 17 iunie 1462, la Târgoviște, Vlad, împreună cu 7000 de ostași deghizați, au pătruns în tabăra dușmană cu gândul creștinesc de a-l ucide pe Mehmed El Fatîh (Cuceritorul). Norocul sultanului a fost că Țepeș nu l-a găsit în cortul personal, fiindcă marele pantalonagiu îl vizita nocturn pe Radu cel Frumos. În spaima generală, turcii s-au ucis cu vitejie între ei, un ienicer de origine sârbă, Constantin Mihailovici, apreciind sârbește, adică exagerat, că 100.000 de otomani a întregit armata de drăcușori a lui Michiduță.
Ajuns la Târgoviște, sultanul, care încă nu dăduse lupta decisivă cu Vlad, hotărăște, silit de împrejurări (lipsa halelei, izbucnirea ciumei), să-l înscăuneze pe amantul fatal, Radu cel Frumos, și să se întoarcă la Istanbul. Boierii care încă mai erau în viață, însă morți de frică din pricină de Vlad Țepeș, trec automat de partea noului domn care prefera să fie el tras în țeapă, nu invers. Vlad se retrage peste munți și așteaptă ajutorul lui Matei Corvin care, așa cum știți, nu prea-l avea la inimă și aștepta momentul prielnic să se lepede de el, deși ceilalți granzi europeni nu prea erau de acord. Ba chiar îi dăduseră niște parale ca să-l ajute împotriva turcilor.
Așa se face că Mateiaș se urnește până la urmă cu oștirea ca să-l ajute pe valah. Pe drum însă primi trei scrisori măsluite de sași din care reieșea că Vlad e dispus să se închine turcilor și să-i ajute să cucerească Transilvania. Prin acest fals, sașii îi plăteau lui Țepeș pentru evenimentele din 1459-1460. Mateiaș a fost convins ușor fiindcă, de fapt, asta aștepta: să scape de Țepeș și să se justifice în fața acelora ce-i încredințaseră banii pe care acesta îi risipise aiurea-n tramvai.
Imediat s-a întors la Buda la parangheliile interminabile unde se simțea ca peștele în apa de ploaie. Că-i plăceau petrecerile, ceva de speriat! Pe Vlad l-a băgat la țuhaus, la Vișegrad, timp de patru ani, după care i-a stabilit domiciliul forțat la Pesta (1466), dăruindu-i o casă respectabilă, plină de șoareci ce se jucau cu domnitorul în exil de-a Tom și Jerry pe lespezile de piatră. Prezența șoarecilor l-a ajutat pe Vlad să nu-și piardă unele însușiri native pe care spera că și le va valorifica când se va afla din nou pe tronul Valahiei. Așa că toată ziua se uita la filme de groază și trăgea șoricei în țeapă. După 1466, participă la campaniile împotriva turcilor, ba, mai mult, în ianuarie 1475, îl ajută pe vărul său bun, Ștefan cel Mare, să-i căsăpească pe turci la Vaslui.
În toamna lui 1476, împreună cu Ștefan Bathory, voievodul transilvan, și cu ajutorul lui Fane Barosanu, îl alungă pe Laiotă Basarab și se instalează la București (11 noiembrie) ca domn al Valahiei. De bucurie, Țepeș a uitat că boierii nu-l iubesc iar turcii nici atât. Așa că, surprins fără oaste, vestitul Vlad Țepeș este ucis. Garda lăsată de Fane Barosanu a fost nimicită. Din 200 de moldavi au scăpat doar 10 și ăia ca vai de mama lor. Corpul voievodului a fost transferat la Galatasaray Istanbul ca să vadă mulțimile chipul încremenit al Bau-Baului de-i îngrozise atâta amar de vreme, să-și scuipe în sân și să le treacă de urât.
Pe unde o fi îngropat Vlad, Draculea știe, că la Snagov, printre vilele răsfirate pe malul lacului, nu prea i-au fost găsite oscioarele, deși tradiția acolo îl localizează. Biserici n-a prea construit, că n-avea timp să se ducă la ele dar - ce-i drept e drept - nici n-a dărâmat. A ridicat una la Târgușor că pesemne că-l mustra conștiința , că-l decapitase acolo pe Vladislav al II-lea, și alta la Comana, unde avea el o gagică, poetă inocentă care-i sugea sângele din când în când și pe care vroia s-o facă să creadă că el e dus la biserică.
Copiii lui Vlad au fost cam nașparlii, numai unul, Mihnea cel Rău (1508-1510) reușind să domnească, iar un altul, Vlad, a fost aspirant la domnie până a decedat (1485). Mihnea era fiu bun, vorba vine, zămislit cu o catolică, rudă de-a lui Matei Corvin, iar Vlad era rodul păcatului minunat dintre Țepeș și-o transilvăneancă. Că, poate din grabă nu v-am spus, dar Vlad, chiar dacă a tras în țeapă în Valahia, viața sexuală și-a desăvârșit-o în Transilvania. Poate de aici și ideea lui Bram Stoker de a-l transforma în vampir. Culmea e că proștii, de care e plină lumea, l-au crezut și astfel irlandezul le-a tras tuturor o țeapă mai reușită decât cea în care se zbătea de plăcere Radu cel Frumos, fratele lui Dracula.
PROMOUȘĂN
Nașparliilor, data viitoare o să vă povestim câteva fapte rupte din realitatea cotidiană a vremurilor lui Vlad Țepeș. Așa-i că vi se furnică carnea de plăcere și nerăbdare? Atunci fiți pe fază, ochii cât sarmalele...
14 august 2000
-Și zici, mă, grecule, că n-am plătit tributul de trei ani? Așa ai zis? De ce te bagi, bă, unde nu te pricepi? Și, mai ales, neinformat! Nu l-am plătit bă, murătură, deloc și nici n-am de gând să-l plătesc vreodată. Tu ai face bine să-ți bagi mințile în capul ăla sec, până nu-ți introduc eu ceva în altă parte. Uită-te bine la mine, deschide felinarele: dacă o singură dată te mai văd pe aici și mai ai curajul să aduci vorba despre tribut și despre copiii valahi pe care vreți voi să-i faceți ieniceri, ai îmbulinat-o, dacă înțelegi ce vreau să-ți transmit prin neologismele astea. Și, reține, că m-am supărat: când te mai întâlnesc prin Valahia o să te fac să înțelegi de ce-mi zice lumea Țepeș. It s clear? vorba lui Tom Cruise, interpretul meu de limba engleză.
Acum nu știm ce a fost în capul grecului, dar cert este că el a perseverat, crezând că-l păcălește pe valah. Vlad, apreciindu-i stăruința, i-a spus că da, e de acord să se întâlnească cu Hamza-beg la Giurgiu, să regleze o chestiune de hotar, că până la urmă nici lui nu-i plăcea pe unde impuseseră turcii linia de graniță.
Șmecheri foc, otomanii vroiau să-l prindă pe Țepeș și au venit cu un corp de oaste. Corpul ăsta n-a avut suficient cap de vreme ce a fost luat prizonier de ostașii valahului, care a dovedit, încă o dată, că era mult mai ciumete decât pârliții ăștia ce se credeau deștepții pământului și se jucau de-a hoții și vardiștii cu cine nu trebuie.
Duși la Târgoviște, prizonierii au fost tratați cu tot respectul de care era Vlad în stare. Le-a ridicat niște țepe frumoase, naturale, sută la sută noduroase, în care i-a invitat pe oaspeții nedoriți să se așeze comod. Pe Hamza-beg și pe Catavolinos i-a ridicat în țepe mai înalte, să știe și mai marii din ceruri ce mari șmecheri au fost ei pe pământ. Că și pe lumea ailaltă rangu-i rang, respectat cu religiozitate, n-ai ce dracu să faci.
Dar valahul nu s-a mulțumit cu atâta lucru că, asemeni lui Anghel Iordănescu, era greu de satisfăcut. A cucerit Giurgiul și a trecut în dreapta Dunării unde, de la Rahova și până la guri, a pustiit totul. Meticulos până la manie, a notat toate isprăvile, adică 23.809 capete retezate și 884 de case arse cu proprietarii înăuntru, adică un fel de all inclusive medieval. În total, 24. 693 de dușmani au fost executați. Ca să se dea mare, Vlad i-a trimis o scrisoare (11 ianuarie 1462) lui Mateiaș, regele Ungariei, în care descria amănunțit activitatea sa în câmpul muncii cu turcii. Mateiaș se bucura și nu prea că valahul îi cam lua caimacul și-l întrecea în glorie deșartă. Drept pentru care se hotărăște să-l aștepte la cotitură pe Țepeș.
În vremea ăstor evenimente, turcii se îngroziseră atât de tare încât se călcau pe coadă care să treacă mai întâi în Anatolia. Drept urmare, Mehmed al II-lea convoacă o expediție de punere la punct a cutezătorului la care a folosit 25 de trireme și 150 de corăbii pentru a asedia Chilia, bașca 250.000 de soldați pentru acțiunea terestră, după cum exagerează cronicarul grec Halcocondil.
Țepeș și-a împărțit cei 30.000 de românași în două, a pustiit totul în calea agresorului căruia i-a tras-o-n gură în numeroase lupte de hărțuială, pe unde a putut, încă de la trecerea Dunării pe la Giurgiu. În noaptea de 16 spre 17 iunie 1462, la Târgoviște, Vlad, împreună cu 7000 de ostași deghizați, au pătruns în tabăra dușmană cu gândul creștinesc de a-l ucide pe Mehmed El Fatîh (Cuceritorul). Norocul sultanului a fost că Țepeș nu l-a găsit în cortul personal, fiindcă marele pantalonagiu îl vizita nocturn pe Radu cel Frumos. În spaima generală, turcii s-au ucis cu vitejie între ei, un ienicer de origine sârbă, Constantin Mihailovici, apreciind sârbește, adică exagerat, că 100.000 de otomani a întregit armata de drăcușori a lui Michiduță.
Ajuns la Târgoviște, sultanul, care încă nu dăduse lupta decisivă cu Vlad, hotărăște, silit de împrejurări (lipsa halelei, izbucnirea ciumei), să-l înscăuneze pe amantul fatal, Radu cel Frumos, și să se întoarcă la Istanbul. Boierii care încă mai erau în viață, însă morți de frică din pricină de Vlad Țepeș, trec automat de partea noului domn care prefera să fie el tras în țeapă, nu invers. Vlad se retrage peste munți și așteaptă ajutorul lui Matei Corvin care, așa cum știți, nu prea-l avea la inimă și aștepta momentul prielnic să se lepede de el, deși ceilalți granzi europeni nu prea erau de acord. Ba chiar îi dăduseră niște parale ca să-l ajute împotriva turcilor.
Așa se face că Mateiaș se urnește până la urmă cu oștirea ca să-l ajute pe valah. Pe drum însă primi trei scrisori măsluite de sași din care reieșea că Vlad e dispus să se închine turcilor și să-i ajute să cucerească Transilvania. Prin acest fals, sașii îi plăteau lui Țepeș pentru evenimentele din 1459-1460. Mateiaș a fost convins ușor fiindcă, de fapt, asta aștepta: să scape de Țepeș și să se justifice în fața acelora ce-i încredințaseră banii pe care acesta îi risipise aiurea-n tramvai.
Imediat s-a întors la Buda la parangheliile interminabile unde se simțea ca peștele în apa de ploaie. Că-i plăceau petrecerile, ceva de speriat! Pe Vlad l-a băgat la țuhaus, la Vișegrad, timp de patru ani, după care i-a stabilit domiciliul forțat la Pesta (1466), dăruindu-i o casă respectabilă, plină de șoareci ce se jucau cu domnitorul în exil de-a Tom și Jerry pe lespezile de piatră. Prezența șoarecilor l-a ajutat pe Vlad să nu-și piardă unele însușiri native pe care spera că și le va valorifica când se va afla din nou pe tronul Valahiei. Așa că toată ziua se uita la filme de groază și trăgea șoricei în țeapă. După 1466, participă la campaniile împotriva turcilor, ba, mai mult, în ianuarie 1475, îl ajută pe vărul său bun, Ștefan cel Mare, să-i căsăpească pe turci la Vaslui.
În toamna lui 1476, împreună cu Ștefan Bathory, voievodul transilvan, și cu ajutorul lui Fane Barosanu, îl alungă pe Laiotă Basarab și se instalează la București (11 noiembrie) ca domn al Valahiei. De bucurie, Țepeș a uitat că boierii nu-l iubesc iar turcii nici atât. Așa că, surprins fără oaste, vestitul Vlad Țepeș este ucis. Garda lăsată de Fane Barosanu a fost nimicită. Din 200 de moldavi au scăpat doar 10 și ăia ca vai de mama lor. Corpul voievodului a fost transferat la Galatasaray Istanbul ca să vadă mulțimile chipul încremenit al Bau-Baului de-i îngrozise atâta amar de vreme, să-și scuipe în sân și să le treacă de urât.
Pe unde o fi îngropat Vlad, Draculea știe, că la Snagov, printre vilele răsfirate pe malul lacului, nu prea i-au fost găsite oscioarele, deși tradiția acolo îl localizează. Biserici n-a prea construit, că n-avea timp să se ducă la ele dar - ce-i drept e drept - nici n-a dărâmat. A ridicat una la Târgușor că pesemne că-l mustra conștiința , că-l decapitase acolo pe Vladislav al II-lea, și alta la Comana, unde avea el o gagică, poetă inocentă care-i sugea sângele din când în când și pe care vroia s-o facă să creadă că el e dus la biserică.
Copiii lui Vlad au fost cam nașparlii, numai unul, Mihnea cel Rău (1508-1510) reușind să domnească, iar un altul, Vlad, a fost aspirant la domnie până a decedat (1485). Mihnea era fiu bun, vorba vine, zămislit cu o catolică, rudă de-a lui Matei Corvin, iar Vlad era rodul păcatului minunat dintre Țepeș și-o transilvăneancă. Că, poate din grabă nu v-am spus, dar Vlad, chiar dacă a tras în țeapă în Valahia, viața sexuală și-a desăvârșit-o în Transilvania. Poate de aici și ideea lui Bram Stoker de a-l transforma în vampir. Culmea e că proștii, de care e plină lumea, l-au crezut și astfel irlandezul le-a tras tuturor o țeapă mai reușită decât cea în care se zbătea de plăcere Radu cel Frumos, fratele lui Dracula.
PROMOUȘĂN
Nașparliilor, data viitoare o să vă povestim câteva fapte rupte din realitatea cotidiană a vremurilor lui Vlad Țepeș. Așa-i că vi se furnică carnea de plăcere și nerăbdare? Atunci fiți pe fază, ochii cât sarmalele...
14 august 2000
DOMNIA LUI ȚEPEȘ VODĂ CEL FĂRĂ O DIODĂ (XXIX)
Dacă la fața și la fizicul ei a avut și Valahia un conducător cu adevărat celebru, apăi să fiți convinși că acesta a fost Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476), nepot bun atât al lui Mircea cel Bătrân cât și al lui Alexandru cel Bun. Ceea ce, trebuie să recunoașteți, nu era puțin lucru în Valahia, unde pila constituia principalul criteriu de afirmare în orice domeniu de activitate. Dar, spre deosebire de nepoții lui Nelu Diaconescu, pe Vlad nu-l interesa puterea de dragul averii ci de dragul țărișoarei în care i se spunea cu atâta gingășie Draculea, adică ”fiul Dracului”. Acu să nu credeți că omu era chiar fiul lui Michiduță, deși regizorii americani și-ar fi dorit asta, ci, după cum bine știți, al lui Vlad Dracul care domnise, în total, vreo 13 ani și sfârșise fără cap, că-l scosese din sărite pe Ioan Corvin cu gingășiile sale pro-turcești.
Vlad a stat ostatic la turci până în 1448 împreună cu fratele său, Radu, căruia sultanul Mehmed al II-lea i-a zis, după mai multe sex-party-uri, și ”cel Frumos. Țepeș n-a dus-o prea grozav că nu prea făcea, vorba lui Băsescu, ”sex cu fundul”, și privea uimit la metamorfozele fratelui său pe care-l vedea din ce în ce mai mulțumit cu -să mă ierte tovarășul Ion Ilici Iliescu- sula-n coaste. În captivitate i-a venit lui Vlad ideea să fericească Valahia, când va ajunge la putere, că-i vedea pe boieri cam posomorâți și destul de trași la față.
-Bă, dacă ajung la putere, o să-i trag în țeapă ca să mai schimbe și ei atmosfera că văd că lui frate-miu îi convine de minune. Și dacă în felul ăsta pot să-i mulțumesc și pe amatorii de senzații tari, de ce să n-o fac?
În 1448, prin octombrie, când începuse să se asprească vinul, Vlad dă buzna pe tronul Valahiei, dar este alungat rapid de Vladislav al II-lea care fusese plecat cu Iancu în Kossovo, în misiune imposibilă, partea a treia. Între 1448 și 1456, Vlad o arde aiurea prin Moldova și prin Transilvania unde aștepta momentul prielnic unei lovituri de stat pe tron.
După 1452, când relațiile dintre Iancu și Vladislav al II-lea se nasolesc, lui Vlad îi vine apă la moară și salivează de plăcere la gândul că, în curând, va putea să tragă în țeapă diverși băgători de seamă valahi și nu numai.
În 1456, Iancu îi încredințează un corp de oaste cu care Vlad îl învinge pe Vladislav al II-lea la Târgșor, îl prinde și-l decapitează. Asta a fost dorința lui Iancu că, dacă era după Vlad, acesta se milostivea și-l trăgea în țeapă.
Ajuns la putere, Țepeș se apucă de reformă. Întărește armata, căreia îi adaugă pe lângă ”oastea cea mare” și ”oastea cea mică”, face avansări la excepțional, trecându-i în rândul călăreților pe ăi de mergeau pe jos și direct pe lumea ailaltă pe cei care aveau relații nepermise cu dușmanii săi. Și-a înființat și o gardă de mercenari pe care-i plătea boierește, adică din banii dregătorilor de-i trăgea în țeapă după ce aceștia încercaseră să-l tragă în piept. În scurtă vreme a organizat țara așa de bine că nu se mai auzeau decât muștele verzui bâzâind cu drăgălășenie, 24 de ore din 24, cadavrele agățate ecologic la doi metri deasupra solului.
Un lucru demn de semnalat este că Țepeș, ascultând sfaturile lui Eminescu, pe care-l moștenise de la bunicul său, de Mircea vorbim, a dat foc la pușcării și la casele de nebuni, lăsând țara orfană de principalele atracții turistice pentru miliardarii de carton. Norocul economiei naționale a fost că exista Vlad însuși, care se semna Draculya și pe care contemporanii chiar așa îl strigau când acesta nu-i auzea.
Cu negustorii a avut niște relații speciale că, prin politica sa bazată pe cinste, corectitudine și pedeapsă capitală aproape reușise să le desființeze tagma. Era o ordine în Valahia de ziceai că fusese ocupată de nemți.
Cu brașovenii și sașii din Sibiu a fost prieten la început, dar aceștia, constatând că nu mai au voie să-i înșele pe țăranii valahi (căci Vodă, în scopul protejării negustorilor autohtoni, interzisese achiziționarea de produse direct de la producător de către străini) o dau cotită și-i sprijină pe Vlad Călugărul și pe Dan ca și pretendenți legitimi la tronul Valahiei. Vlad protestează energic, face și o incursiune de pedepsire, după care raporturile se normalizează. Pentru scurtă vreme deoarece pe sași îi mânca undeva și-l sprijină pe un al treilea pretendent, ”Basarab voievod”, ceea ce atrage reacția rapidă a valahului care, cu mult calm, trage în țeapă 41 de negustori sași aflați în țara sa, iar pe alții 300 îi iartă de cumplita pedeapsă arzându-i de vii. După care atacă Sibiul, distruge multe sate, se repede și până la Brașov unde incendiază suburbiile și biserica Sfântului Bartolomeu.
Profitând de înclinațiile piromanice ale lui Țepeș, Dan pretendentul intră în Valahia (martie 1460), dar are soarta lui Berilă. Prins de Vlad, Dănuț este obligat să-și facă singur groapa, după care este nevoit să asiste la slujba de înmormântare organizată în cinstea trecerii sale într-o lume mai bună. Când popa a isprăvit maneaua și-a intrat în rol călăul care l-a lăsat pe Dan- pretendentul la domnie- fără cap sub șepcălie. ”Ăsta da exemplu!” și-au zis ceilalți amatori care, constatând ireversibilitatea faptelor lui Vlad, au lăsat-o mai moale cu pretențiile de mărire.
Dar Vlad nu se oprește aici, c-avea memoria bună și n-a uitat cine i-a ajutat pe dușmanii săi. Așa că trimite în Amlaș și în Făgăraș o oaste de mercenari să serbeze cu localnicii ”Sântămăria”( august 1460). Luați de valul distracției, oamenii lui Vlad au ras de pe fața pământului vreo două sate. Sătenii, bucuroși de nu mai știau încotro să fugă, au fost trași în țeapă în frunte cu popa al lor, fiindcă Necuratu ăsta îi îndemnase să meargă pe mâna diverșilor cacealmiști ce vroiau să-i ia scaunul lui Vlad.
Pe brașoveni i-a iertat de data asta anunțându-i să stea în banca lor, fiindcă el are treabă numai ”cu posesiunile noastre, Amlașul și Făgărașul” pe care, vezi bine, Vodă le considera ale lui, moștenire de la bunici, chit că în 1452 Iancu îl deposedase pe Vladislav al II-lea de ele.
Dar sașii s-au răzbunat rău de tot pe Vlad scriind niște povestiri în care-l blamau cu nerușinare punându-i în cârcă vrute și nevrute, lucruri îngrozitoare, pe care Țepeș nu le-a făcut, nu pentru că n-ar fi fost în stare ci pentru că nu-i trecuseră prin minte la vremea respectivă. Cum vrăjelile germane au fost traduse și în slavonă, celebritatea valahului a devenit alarmantă, depășindu-i pe ici pe colo, prin punctele esențiale, personalitatea.
-Că-zicea voievodul-gustul pentru literatură s-a degradat îngrozitor de vreme ce a ajuns lumea să citească povești în detrimentul numeroaselor tragedii pe care le-am pus în scenă pe unde am trecut. C-am creat câte ceva la viața mea altfel nu eram nambăr oan dintre domnitorii români de care au auzit străinii. A, că am folosit numai cerneală roșie în scrierea operelor mele, mă privește. Așa au fost vremurile, că turcii nu înțelegeau altfel ce-am vrut să spun, că ei, săracii, scriau de la dreapta la stânga. Din cauza asta, ori de câte ori au venit să dea examenul de capacitate cu mine, m-am enervat și i-am picat pe capete”
PROMOUȘĂN
Despre relațiile nepermise cu turcii o să aflați totul data viitoare fiindcă acum Vodă este ocupat: oftează și se deghizează. Că văzuse el asta la fratele său, Radu cel Frumos, pe când erau ostatici și-l alerga sultanul prin iatac cu șalvarii-n vine și goana respectivă i se păruse interesantă ca idee.
În vremea asta, ostașii ascut țepele din lemn de salcâm că le-a spus Vodă că turcii sunt morți după ele. Așa că fiți pe fază că cine pierde lecția următoare a trăit degeaba pe lumea asta.
7 august 2000
Vlad a stat ostatic la turci până în 1448 împreună cu fratele său, Radu, căruia sultanul Mehmed al II-lea i-a zis, după mai multe sex-party-uri, și ”cel Frumos. Țepeș n-a dus-o prea grozav că nu prea făcea, vorba lui Băsescu, ”sex cu fundul”, și privea uimit la metamorfozele fratelui său pe care-l vedea din ce în ce mai mulțumit cu -să mă ierte tovarășul Ion Ilici Iliescu- sula-n coaste. În captivitate i-a venit lui Vlad ideea să fericească Valahia, când va ajunge la putere, că-i vedea pe boieri cam posomorâți și destul de trași la față.
-Bă, dacă ajung la putere, o să-i trag în țeapă ca să mai schimbe și ei atmosfera că văd că lui frate-miu îi convine de minune. Și dacă în felul ăsta pot să-i mulțumesc și pe amatorii de senzații tari, de ce să n-o fac?
În 1448, prin octombrie, când începuse să se asprească vinul, Vlad dă buzna pe tronul Valahiei, dar este alungat rapid de Vladislav al II-lea care fusese plecat cu Iancu în Kossovo, în misiune imposibilă, partea a treia. Între 1448 și 1456, Vlad o arde aiurea prin Moldova și prin Transilvania unde aștepta momentul prielnic unei lovituri de stat pe tron.
După 1452, când relațiile dintre Iancu și Vladislav al II-lea se nasolesc, lui Vlad îi vine apă la moară și salivează de plăcere la gândul că, în curând, va putea să tragă în țeapă diverși băgători de seamă valahi și nu numai.
În 1456, Iancu îi încredințează un corp de oaste cu care Vlad îl învinge pe Vladislav al II-lea la Târgșor, îl prinde și-l decapitează. Asta a fost dorința lui Iancu că, dacă era după Vlad, acesta se milostivea și-l trăgea în țeapă.
Ajuns la putere, Țepeș se apucă de reformă. Întărește armata, căreia îi adaugă pe lângă ”oastea cea mare” și ”oastea cea mică”, face avansări la excepțional, trecându-i în rândul călăreților pe ăi de mergeau pe jos și direct pe lumea ailaltă pe cei care aveau relații nepermise cu dușmanii săi. Și-a înființat și o gardă de mercenari pe care-i plătea boierește, adică din banii dregătorilor de-i trăgea în țeapă după ce aceștia încercaseră să-l tragă în piept. În scurtă vreme a organizat țara așa de bine că nu se mai auzeau decât muștele verzui bâzâind cu drăgălășenie, 24 de ore din 24, cadavrele agățate ecologic la doi metri deasupra solului.
Un lucru demn de semnalat este că Țepeș, ascultând sfaturile lui Eminescu, pe care-l moștenise de la bunicul său, de Mircea vorbim, a dat foc la pușcării și la casele de nebuni, lăsând țara orfană de principalele atracții turistice pentru miliardarii de carton. Norocul economiei naționale a fost că exista Vlad însuși, care se semna Draculya și pe care contemporanii chiar așa îl strigau când acesta nu-i auzea.
Cu negustorii a avut niște relații speciale că, prin politica sa bazată pe cinste, corectitudine și pedeapsă capitală aproape reușise să le desființeze tagma. Era o ordine în Valahia de ziceai că fusese ocupată de nemți.
Cu brașovenii și sașii din Sibiu a fost prieten la început, dar aceștia, constatând că nu mai au voie să-i înșele pe țăranii valahi (căci Vodă, în scopul protejării negustorilor autohtoni, interzisese achiziționarea de produse direct de la producător de către străini) o dau cotită și-i sprijină pe Vlad Călugărul și pe Dan ca și pretendenți legitimi la tronul Valahiei. Vlad protestează energic, face și o incursiune de pedepsire, după care raporturile se normalizează. Pentru scurtă vreme deoarece pe sași îi mânca undeva și-l sprijină pe un al treilea pretendent, ”Basarab voievod”, ceea ce atrage reacția rapidă a valahului care, cu mult calm, trage în țeapă 41 de negustori sași aflați în țara sa, iar pe alții 300 îi iartă de cumplita pedeapsă arzându-i de vii. După care atacă Sibiul, distruge multe sate, se repede și până la Brașov unde incendiază suburbiile și biserica Sfântului Bartolomeu.
Profitând de înclinațiile piromanice ale lui Țepeș, Dan pretendentul intră în Valahia (martie 1460), dar are soarta lui Berilă. Prins de Vlad, Dănuț este obligat să-și facă singur groapa, după care este nevoit să asiste la slujba de înmormântare organizată în cinstea trecerii sale într-o lume mai bună. Când popa a isprăvit maneaua și-a intrat în rol călăul care l-a lăsat pe Dan- pretendentul la domnie- fără cap sub șepcălie. ”Ăsta da exemplu!” și-au zis ceilalți amatori care, constatând ireversibilitatea faptelor lui Vlad, au lăsat-o mai moale cu pretențiile de mărire.
Dar Vlad nu se oprește aici, c-avea memoria bună și n-a uitat cine i-a ajutat pe dușmanii săi. Așa că trimite în Amlaș și în Făgăraș o oaste de mercenari să serbeze cu localnicii ”Sântămăria”( august 1460). Luați de valul distracției, oamenii lui Vlad au ras de pe fața pământului vreo două sate. Sătenii, bucuroși de nu mai știau încotro să fugă, au fost trași în țeapă în frunte cu popa al lor, fiindcă Necuratu ăsta îi îndemnase să meargă pe mâna diverșilor cacealmiști ce vroiau să-i ia scaunul lui Vlad.
Pe brașoveni i-a iertat de data asta anunțându-i să stea în banca lor, fiindcă el are treabă numai ”cu posesiunile noastre, Amlașul și Făgărașul” pe care, vezi bine, Vodă le considera ale lui, moștenire de la bunici, chit că în 1452 Iancu îl deposedase pe Vladislav al II-lea de ele.
Dar sașii s-au răzbunat rău de tot pe Vlad scriind niște povestiri în care-l blamau cu nerușinare punându-i în cârcă vrute și nevrute, lucruri îngrozitoare, pe care Țepeș nu le-a făcut, nu pentru că n-ar fi fost în stare ci pentru că nu-i trecuseră prin minte la vremea respectivă. Cum vrăjelile germane au fost traduse și în slavonă, celebritatea valahului a devenit alarmantă, depășindu-i pe ici pe colo, prin punctele esențiale, personalitatea.
-Că-zicea voievodul-gustul pentru literatură s-a degradat îngrozitor de vreme ce a ajuns lumea să citească povești în detrimentul numeroaselor tragedii pe care le-am pus în scenă pe unde am trecut. C-am creat câte ceva la viața mea altfel nu eram nambăr oan dintre domnitorii români de care au auzit străinii. A, că am folosit numai cerneală roșie în scrierea operelor mele, mă privește. Așa au fost vremurile, că turcii nu înțelegeau altfel ce-am vrut să spun, că ei, săracii, scriau de la dreapta la stânga. Din cauza asta, ori de câte ori au venit să dea examenul de capacitate cu mine, m-am enervat și i-am picat pe capete”
PROMOUȘĂN
Despre relațiile nepermise cu turcii o să aflați totul data viitoare fiindcă acum Vodă este ocupat: oftează și se deghizează. Că văzuse el asta la fratele său, Radu cel Frumos, pe când erau ostatici și-l alerga sultanul prin iatac cu șalvarii-n vine și goana respectivă i se păruse interesantă ca idee.
În vremea asta, ostașii ascut țepele din lemn de salcâm că le-a spus Vodă că turcii sunt morți după ele. Așa că fiți pe fază că cine pierde lecția următoare a trăit degeaba pe lumea asta.
7 august 2000
vineri, 24 iulie 2015
O TRAGEDIE MOLDOVENEASCĂ (XXVIII)
În cei 25 de ani care au trecut de la moartea lui Alexandru și până la cocoțarea pe tron a lui Fane Barosanu, de-i zic cei cu probleme de vedere Ștefan cel Mare, Moldova a decăzut în ultimul hal. Era cam ca acum. Această proastă stare a fost determinată de luptele pentru putere dintre toți ratații care n-aveau nicio calitate, însă se băteau cu cărămida în piept că erau fii de domni. Nu conta cu cine fuseseră plămădiți, baza constituind-o osul de domn care trecuse și-n urmași prin mamele lor. Posibilitatea ca toți bastarzii să-și revendice ”scaunul părintesc” era destul de mare întrucât în țările române nu exista un sistem precis și riguros de succesiune la tron. Lucrul ăsta, mărunt în aparență, avea să ne dea serioase bătăi de cap în decursul veacurilor. Și nici în zilele noastre chestiunea nu-i rezolvată, din cauza asta blândul Mil și-a făcut harakiri, iar nea Nelu a fugit cu elicopterul la Moscova. Cât despre regele Mihai, el era dus departe, cu sorcova, de mai multă vreme.
Românii n-au plâns nici atunci pentru conducătorii lor iubiți de alții și n-o fac nici acum fiindcă lor le plac atât de mult telenovelele încât n-ar comuta de pe canalul Dunăre-Marea-Neagră decât pentru vreun film de bătaie soră cu moartea, cam cum se vedeau prin Moldova anilor 1432-1457.
După Alexandru a urmat pe craca domniei Iliaș, care, de altfel, fusese asociat la domnie cu tatăl său. Fire slăbuță, lipsit de demnitate și curaj, a intrat în conflict cu fratele vitreg, Ștefan, om dârz, cu defectul că era fiul țiitoarei Stanca, prea-frumoasa cu care Alex o ardea neîncetat, înșelându-și cu multă măiestrie trupească și cu desăvârșită convingere sufletească toate cele trei neveste. Gelos pe Ștefan care, de altfel, îi purta sâmbetele, Iliaș reacționează mârlănește, dacă nu de-a dreptul românește: o prinde pe Stanca și o face împărăteasa brostacilor dintr-o fântână părăsită unde a aruncat-o după ce mai întâi o sugrumase. Ștefan o rade spre Valahia de unde se întoarce cu oaste și-l alungă pe fratele său care se refugiază în Polonia, de unde revine -ați ghicit,pezevenghilor!-cu ajutoare străine, haine second-hand, conserve expirate și numeroși soldați de paie. După trei lupte în care mulți moldoveni au decedat inutil, frații se împacă, împart Moldova ca pe o bucată de ciocolată și domnesc separat până în 1442 când se încaieră din nou iar nordistul Iliaș este alungat. Când se întoarce cu polonezii după el, este prins de sudistul Ștefan care, de bucuria revederii cu fratele său, îi scoate ochii răzbunând în modul ăsta atât de omenesc, de nobil, de gingaș până la urmă, moartea mamei sale.
Dar șirul crimelor și al soluțiilor neomenești nu se încheie aici că Ițică își băgase coada adânc în sfincterele moldovenilor care deveniseră mari amatori de cimilituri diavolești.
După câteva lupte de rutină cu un alt frate, Petru, cu care ajunge până la urmă să împartă puterea, împotriva lui Ștefan al II-lea vine, cu ajutor polon, Roman al II-lea, fiul lui Iliaș, care-l prinde și la 13 iulie 1447 îi pune câteva întrebări esențiale despre sensul vieții însă numai după ce îl scurtează de cap, că i se părea inutil și dizgrațios de vreme ce pe acolo lătrase gândul care-i determinase decizia de orbire a tatălui său.
În continuare, Moldova va avea parte tot de doi domni, de Petru al II-lea și Roman al II-lea care, neuitând pilda înaintașilor, se vor bate ca chiorii ajutați de toți nespălații din jur. Deși a fost un domnitor de rahat, Petru era șmecher mare. Văzând că nimeni din zonă nu cârâie în fața lui Ioan Corvin ( sau Iancu de Hunedoara, pentru neinițiați), se înrudește cu acesta, făcându-i un pustiu de bine și luându-i de nevastă pe balcâza de soră-sa pe care n-o pețea nimeni în tot Ardealul, fiindcă trecuse binișor de 50 de ani și semăna izbitor cu Doina Cornea, frumoasa dizidentă aflată-n moarte aparentă.
Roman, care-l decapitase cu atâta măiestrie pe unchiul său, care, la rândul său, îi scosese ochii fratelui, care frate îi aruncase mama în fântână, n-are o soartă mai bună fiind otrăvit cu măiestrie de boieri. Iar Petru este alungat de un alt fiu al lui Iliaș, pe nume Alexăndrel, care domnește un an și el. Profitând de luptele interne interminabile, generalul ungur Csupor, care comanda armata trimisă de Iancu lui Petru, preia puterea pe o perioadă de două luni sub denumirea popular-miștocărească de Ciubăr. Vodă-Alexăndrel a fost alungat de un alt fiu nelegitim al lui Alex, Bogdan al II-lea (1449-1451), tatăl lui Fane Barosanu, care va fi la rândul său prins și decapitat de un alt frate, Petru Aron, la o nuntă la Răuseni. Ștefan, care mai avea până va ajunge ”cel Mare”, se ține de poala mă-sii apucând calea pribegiei.
Până în 1455, între Petru Aron și Alexăndrel (sprijinit de boieri și de Ioan Corvin pe-a cărui nepoată o luase de nevastă) au loc mai multe schimbări de ștafetă, Moldova continuând să fie teatrul sângeros al luptelor pentru putere vremelnică. Dar, la 26 august 1455, în Cetatea Albă, Alexăndrel, deși era tânăr și părea destul de sănătos la trup, moare în mod misterios iar Petru Aron va prelua toată puterea până în 1457 când fiul celui ucis de el la Răuseni , adică Ștefan cel Mare, îl va alunga, îl va urmări peste tot, îl va prinde și, firesc la moldoveni, îl va ucide cu mult calm și deosebită satisfacție.
Petru Aron fusese din aceeași făină cu Alexăndrel. Se umilea la toată lumea fiind un nevolnic care va face Moldova cârpa de șters a tuturor puterilor din jur. Culmea absurdului și a slugărniciei a atins-o în 1455 când a fost de acord să plătească, pentru prima dată, haraciul anual de două mii de zloți ungurești sultanului Mehmed al II-lea, deși acesta nu venise cu oaste ci trimisese, la vrăjeală, un sol. Cum turcaletul a găsit pe tronul Moldovei o balegă umană, a turnat un pic de apă și a rezolvat problema din punctul lui de vedere .
Dar, din fericire, roata zimțată a istoriei se învârte și după hahalerele care au transformat Moldova într-un imens cimitir de oase domnești, vine în fruntea țării Fane Barosanu, cel care, după vorba colegului meu din clasele primare, Grigore Ureche, ”era degrabă vărsătoriu de sânge nevinovatu”. Sanchi! Sângele boieresc era vinovatu și istoria i-a dat dreptate lui Fane pe care-l venerează până și curvele din Chișinău, care-și dau întâlnire la statuia lui și-i admiră mâna dreaptă în care ține sabia despre care unele povestesc atâtea lucruri interesante de te trec toate apele minerale contrafăcute și nu se aude nici Desdemona Muscă...
PROMOUȘĂN
În lecția următoare o să aflați detalii despre domnitorul în vremea căruia ar fi vrut să trăiască unele minorități sexuale, că ăsta era democrat de nu-l mai încăpea pielea. De Vlad Țepeș vorbim și pregătiți-vă trupește și sufletește că ăsta n-are toată țigla pe casă și una-două vă trage în țeapă. Ho, parlamentarilor, ce vă înghesuiți așa!...
31 iulie 2000
Românii n-au plâns nici atunci pentru conducătorii lor iubiți de alții și n-o fac nici acum fiindcă lor le plac atât de mult telenovelele încât n-ar comuta de pe canalul Dunăre-Marea-Neagră decât pentru vreun film de bătaie soră cu moartea, cam cum se vedeau prin Moldova anilor 1432-1457.
După Alexandru a urmat pe craca domniei Iliaș, care, de altfel, fusese asociat la domnie cu tatăl său. Fire slăbuță, lipsit de demnitate și curaj, a intrat în conflict cu fratele vitreg, Ștefan, om dârz, cu defectul că era fiul țiitoarei Stanca, prea-frumoasa cu care Alex o ardea neîncetat, înșelându-și cu multă măiestrie trupească și cu desăvârșită convingere sufletească toate cele trei neveste. Gelos pe Ștefan care, de altfel, îi purta sâmbetele, Iliaș reacționează mârlănește, dacă nu de-a dreptul românește: o prinde pe Stanca și o face împărăteasa brostacilor dintr-o fântână părăsită unde a aruncat-o după ce mai întâi o sugrumase. Ștefan o rade spre Valahia de unde se întoarce cu oaste și-l alungă pe fratele său care se refugiază în Polonia, de unde revine -ați ghicit,pezevenghilor!-cu ajutoare străine, haine second-hand, conserve expirate și numeroși soldați de paie. După trei lupte în care mulți moldoveni au decedat inutil, frații se împacă, împart Moldova ca pe o bucată de ciocolată și domnesc separat până în 1442 când se încaieră din nou iar nordistul Iliaș este alungat. Când se întoarce cu polonezii după el, este prins de sudistul Ștefan care, de bucuria revederii cu fratele său, îi scoate ochii răzbunând în modul ăsta atât de omenesc, de nobil, de gingaș până la urmă, moartea mamei sale.
Dar șirul crimelor și al soluțiilor neomenești nu se încheie aici că Ițică își băgase coada adânc în sfincterele moldovenilor care deveniseră mari amatori de cimilituri diavolești.
După câteva lupte de rutină cu un alt frate, Petru, cu care ajunge până la urmă să împartă puterea, împotriva lui Ștefan al II-lea vine, cu ajutor polon, Roman al II-lea, fiul lui Iliaș, care-l prinde și la 13 iulie 1447 îi pune câteva întrebări esențiale despre sensul vieții însă numai după ce îl scurtează de cap, că i se părea inutil și dizgrațios de vreme ce pe acolo lătrase gândul care-i determinase decizia de orbire a tatălui său.
În continuare, Moldova va avea parte tot de doi domni, de Petru al II-lea și Roman al II-lea care, neuitând pilda înaintașilor, se vor bate ca chiorii ajutați de toți nespălații din jur. Deși a fost un domnitor de rahat, Petru era șmecher mare. Văzând că nimeni din zonă nu cârâie în fața lui Ioan Corvin ( sau Iancu de Hunedoara, pentru neinițiați), se înrudește cu acesta, făcându-i un pustiu de bine și luându-i de nevastă pe balcâza de soră-sa pe care n-o pețea nimeni în tot Ardealul, fiindcă trecuse binișor de 50 de ani și semăna izbitor cu Doina Cornea, frumoasa dizidentă aflată-n moarte aparentă.
Roman, care-l decapitase cu atâta măiestrie pe unchiul său, care, la rândul său, îi scosese ochii fratelui, care frate îi aruncase mama în fântână, n-are o soartă mai bună fiind otrăvit cu măiestrie de boieri. Iar Petru este alungat de un alt fiu al lui Iliaș, pe nume Alexăndrel, care domnește un an și el. Profitând de luptele interne interminabile, generalul ungur Csupor, care comanda armata trimisă de Iancu lui Petru, preia puterea pe o perioadă de două luni sub denumirea popular-miștocărească de Ciubăr. Vodă-Alexăndrel a fost alungat de un alt fiu nelegitim al lui Alex, Bogdan al II-lea (1449-1451), tatăl lui Fane Barosanu, care va fi la rândul său prins și decapitat de un alt frate, Petru Aron, la o nuntă la Răuseni. Ștefan, care mai avea până va ajunge ”cel Mare”, se ține de poala mă-sii apucând calea pribegiei.
Până în 1455, între Petru Aron și Alexăndrel (sprijinit de boieri și de Ioan Corvin pe-a cărui nepoată o luase de nevastă) au loc mai multe schimbări de ștafetă, Moldova continuând să fie teatrul sângeros al luptelor pentru putere vremelnică. Dar, la 26 august 1455, în Cetatea Albă, Alexăndrel, deși era tânăr și părea destul de sănătos la trup, moare în mod misterios iar Petru Aron va prelua toată puterea până în 1457 când fiul celui ucis de el la Răuseni , adică Ștefan cel Mare, îl va alunga, îl va urmări peste tot, îl va prinde și, firesc la moldoveni, îl va ucide cu mult calm și deosebită satisfacție.
Petru Aron fusese din aceeași făină cu Alexăndrel. Se umilea la toată lumea fiind un nevolnic care va face Moldova cârpa de șters a tuturor puterilor din jur. Culmea absurdului și a slugărniciei a atins-o în 1455 când a fost de acord să plătească, pentru prima dată, haraciul anual de două mii de zloți ungurești sultanului Mehmed al II-lea, deși acesta nu venise cu oaste ci trimisese, la vrăjeală, un sol. Cum turcaletul a găsit pe tronul Moldovei o balegă umană, a turnat un pic de apă și a rezolvat problema din punctul lui de vedere .
Dar, din fericire, roata zimțată a istoriei se învârte și după hahalerele care au transformat Moldova într-un imens cimitir de oase domnești, vine în fruntea țării Fane Barosanu, cel care, după vorba colegului meu din clasele primare, Grigore Ureche, ”era degrabă vărsătoriu de sânge nevinovatu”. Sanchi! Sângele boieresc era vinovatu și istoria i-a dat dreptate lui Fane pe care-l venerează până și curvele din Chișinău, care-și dau întâlnire la statuia lui și-i admiră mâna dreaptă în care ține sabia despre care unele povestesc atâtea lucruri interesante de te trec toate apele minerale contrafăcute și nu se aude nici Desdemona Muscă...
PROMOUȘĂN
În lecția următoare o să aflați detalii despre domnitorul în vremea căruia ar fi vrut să trăiască unele minorități sexuale, că ăsta era democrat de nu-l mai încăpea pielea. De Vlad Țepeș vorbim și pregătiți-vă trupește și sufletește că ăsta n-are toată țigla pe casă și una-două vă trage în țeapă. Ho, parlamentarilor, ce vă înghesuiți așa!...
31 iulie 2000
ELEGIA OCHILOR STINȘI
Lumina ochilor mei s-a stins
din ei ca o dâră de melc te-ai prelins
înlăuntrul Saharei clopote de nisip
bat înserările îngropate în chip
Se aud arșițe cum strigă în trup
corzile inimii plesnesc și se rup
atârnă anapoda spânzurate de vânt
trasee de fum nu mai sunt
E întuneric în jur și nu văd
decât menajere de-aloe-n prăpăd
mătură scoicile,le pisează c-o piatră
și-o altă tristețe de scoică mă latră
Sahara din mine se-ntinde haotic
nici fata morgana din timpul erotic
nu-și mai descalță piciorul pe-o treaptă
i se pare postura nedreaptă
să se arate și abrupt să dispară
au început așteptările să o doară
prin orizontul flămând s-a întins
și-a stins lumina ochilor mei dinadins
24 iulie 2015
din ei ca o dâră de melc te-ai prelins
înlăuntrul Saharei clopote de nisip
bat înserările îngropate în chip
Se aud arșițe cum strigă în trup
corzile inimii plesnesc și se rup
atârnă anapoda spânzurate de vânt
trasee de fum nu mai sunt
E întuneric în jur și nu văd
decât menajere de-aloe-n prăpăd
mătură scoicile,le pisează c-o piatră
și-o altă tristețe de scoică mă latră
Sahara din mine se-ntinde haotic
nici fata morgana din timpul erotic
nu-și mai descalță piciorul pe-o treaptă
i se pare postura nedreaptă
să se arate și abrupt să dispară
au început așteptările să o doară
prin orizontul flămând s-a întins
și-a stins lumina ochilor mei dinadins
24 iulie 2015
ELEGIA VIEȚII SPOITE CU VAR
Mă uit prin văzduh și nu văd nimic
ecoul s-a risipit în propria-i umbră
scările de fum le complic
și-n mine urlă tăcerea de tundră
S-ar rupe și lanțul iertării de frig
și-ar lua amintirea-n copite
mă caut prin sânge, de spaimă mă strig
și-mi latră în palmă corăbii topite
pe care am traversat prin secundă
furtuni de granit și bazalt
ca-ntr-un colț de mirări să se-ascundă
escale întinse de uitare în șpalt
dintr-o viață târâtă în lanțuri
strânse-n corsetul senilului lacăt
se-ascund diminețile-n șanțuri
să-i punem mareei acesteia capăt
Nu se mai vede nici ziua de noapte
oglinda-și întinde privirea de jar
se aud răstignite tăcerile coapte
iar viața e-o moarte spoită cu var
24 iulie 2015
ecoul s-a risipit în propria-i umbră
scările de fum le complic
și-n mine urlă tăcerea de tundră
S-ar rupe și lanțul iertării de frig
și-ar lua amintirea-n copite
mă caut prin sânge, de spaimă mă strig
și-mi latră în palmă corăbii topite
pe care am traversat prin secundă
furtuni de granit și bazalt
ca-ntr-un colț de mirări să se-ascundă
escale întinse de uitare în șpalt
dintr-o viață târâtă în lanțuri
strânse-n corsetul senilului lacăt
se-ascund diminețile-n șanțuri
să-i punem mareei acesteia capăt
Nu se mai vede nici ziua de noapte
oglinda-și întinde privirea de jar
se aud răstignite tăcerile coapte
iar viața e-o moarte spoită cu var
24 iulie 2015
Abonați-vă la:
Postări (Atom)