JUSTIȚIE ȘI PROSTITUȚIE

    În procesul șmanglitorilor din fotbal, cu gulere albe și unghii negre, mafioții s-au opus cât au putut intrării în cantonament. După ani de amânări, permutări, milogeli și alte vrăjeli, a apărut, cu chiu cu vai, prima sentință. Distinșii hoțomani au fost achitați sub pretextul că ”fapta nu există”! 
    Ce vă mirați așa, credeți că am luat-o razna? Nici vorbă, sunt neschimbat. Pe arătură o luase judecătoarea Geanina Mulge-Vaca, care a judecat cazul cu celeritate până i-a dat sângele pe nas, de râs, lui Giovani, cel mai mare mafiot dintre patrupezi, care s-a simțit în sala de judecată ca la circ, atât de multe pamblici scotea pe burlanul gurii. Chipurile, era oripilat de modul scandalos în care tipa îmbrăcată în negru, că negrul subțiază talia și îmbalonează conturile, îi trata pe acei oameni cinstiți cu cele mai diverse alcooluri distilate din secară, care se aflau acolo dintr-un regretabil abuz al justiției. A ridicat tonul, s-a prefăcut revoltat, a amenințat cu represalii în eventualitatea că familia lui de hoțomani profesioniști va ajunge la conducerea țării. Geanina a tăcut ca Statuia Libertății și nici măcar nu l-a amendat pe renumitul pitecantrop.
    Între timp, gașca nebună a fost condamnată și, târâș-grăpiș, unul câte unul, au început să părăsească școala de dansuri și bune maniere de la Poarta Albă deși  păreau rupți din decor. Când să iasă și Giovani se întâmplă un denunț! Marele mafiot, ca să obțină clemența justiției o dă în primire pe judecătoarea Geanina pe căre ar fi furajat-o cu 220 000 de euro ca să-i scape de bulău. Și el și fratele Victor își recunosc faptele, iar judecătoarea schimbă roba cu zeghea. Motivul denunțului a fost că nu le restituise banii fraților pârnăiași fiindcă-și luase și ea o casă mai acătării, că i se acrise în garsoniera plină de dosare cu soluții în așteptare. Reptilienii îi dăduseră banii într-un supermarket, după ce au plimbat-o prin tot orașul, punându-i într-o pungă de pufuleți (105 000 euro). Restul i-a dus meșterul Manole, un prieten comun, cu o nevastă cam proastă, după cum a stabilit instanța reprezentată de Geanina. Catalogarea a fost cam pripită că de la ăștia i s-a tras pocinogul. În fața dovezilor irefutabile, judecătoarea a ajuns la o înțelegere cu procurorii recunoscând totul.  
     Cel mai nemulțumit de această turnură a poveștii de capă și șpagă a fost Cristi Porcea care, după spusele Becalienilor, a contribuit și el la șpaga de 220 000 de euro. Câinele a urlat de furie și neputință în lanț, că, pentru el, o nouă condamnare, adăugată ăleia de 6 ani și 4 luni, e moartea pasiunii întrucât ar trebui s-o execute până la capăt fiind încă tânăr și neliniștit. Spre deosebire de libidinosul de Giovani care a trecut de 63 de ani și beneficiază și de prezumția de scriitor!
În duba care-i ducea pe amorezi în casa de creație de la Poarta Albă a fost o atmosferă similară emisiunilor culturale condimentate de Leo de la Strehaia și de Dana Criminala. S-au folosit atâția termeni licențioși încât plesnesc de invidie Mădălin Ionescu și Capatos iar guralivii pot fi exmatriculați din pușcărie întrucât au încălcat regulamentul de ordine interioară. Cică Borcea i-ar fi dat și un cap (dacă putem afirma că posedă așa ceva fără a risca un proces de calomnie!) în muian (aici nu riscăm să spunem un neadevăr) lui Giovani. Gardienii, lipsiți de școala vieții, care, se știe, face cât cinci facultăți, în loc să-i lase să se extermine reciproc, i-au despărțit. Rușine, băieți, altădată să nu se mai întâmple! N-ați luat exemplu de la doamna judecătoare Geanina care, atunci când Giovani își făcea mendrele cu ea pe parchetul sălii de judecată, și-a băgat capul între urechi și s-a făcut că plouă. E adevărat, ea primise banii înainte. Deformați profesională...


29 noiembrie 2015
editorial ARENA BUZOIANĂ

Viața-i un tren ce transportă minciuni

Viața-i un tren ce transportă minciuni
mereu pe peron despărțiri se întâmplă
moara de iluzii ne macină-n tâmplă
inima inserează stricăciuni

Nu sunt limite pentru alpiniști
ne legăm de-absolut în cătușe de fum
dar niciodată, mai mult decât acum
ochii lui Dumnezeu n-au fost mai triști

Ne dilatăm ființa-n avatar
până ne prinde-n clește o vitrină
atunci eternitatea clipei se comprimă
și sufletul se-ascunde-n buzunar

Se răscroiesc în noi cărările de melci
pe fundul lor ne place să bâjbâim homeric
ne eclozează-n minte oul sferic
prin orele absurde ca o fantomă treci

Și calci la repezeală cohorta de tăciuni
și-ți tremură ființa de-atâtea renegări
peroanele-au fugit flegmatice din gări
și deraiază trenul ce transporta minciuni


29 noiembrie 2015

Fals tratat de iubire

O, cât e de greu și cât de tare doare

naufragiul meu pe pământ 

printre hemoglobine

Fiecare pas e o povară-n amurg

timpul se îngustează 

și prin venele cave mă scurg 

fără tine

Ochii au căzut în hăul interior

încercând să te mai privească o dată

Să nu clipești

să nu ți se strice machiajul

care spune oglinzii povești
dintr-o lume schimbată 

O, cât e de greu și cât de tare doare

fiecare respirație a fiarei diforme

din universul interior

Se aude o muzică lascivă

nu e o invitație la vals

e un fals tratat de iubire și dor

28 noiembrie 2015

Nimeni nu știe unde pleacă

Acest viscol ce nu se mai sfârșește
ce bate-n cuie sufletul plăpând
la târgul de iluzii ne cerșește
să evadăm din noi e prea curând

Să ne sfârșim chemările de alge
să ne topim tot sloiul din priviri
această nemurire nu se sparge
nu mor banal supremele iubiri

Dar parcă toată nesfârșirea noastră
e-un naufragiu printre dromaderi
ne bate singuratic în fereastră
un mâine care-ar vrea să fie ieri

E totuși prea curând să părăsim planeta
mai sunt în noi lumini de-argint
nu s-a desprins din trupul gol placenta
pe Marte toate visurile mint

Nimeni nu știe unde pleacă
de ce eternitatea ne cerșește
cum de-a crescut în suflet tundra
și viscolul de ce nu se sfârșește


27 noiembrie 2015

Doar viscolul mai bate dinspre tine

Nu e vântul sălbatic din Est
ce-mi criogenizează visele
și-mi aruncă sufletul-lest
să nu mă înghită abisele

Nu e nici înserarea din Nord
ce sugrumă-n retină orizontul
și-mi înfundă steaua polară în cord
ca să-i dea deznădejdii raportul

Nu e nici lacrima lunii din Vest
ce mi-a picat nevăzută din pleoape
și-mi aruncă mirarea-n subtext
ca pe-o secundă purtată de ape

Nu e nici însorirea din Sud
ce mă cheamă prin sânge tăcută
și se întinde lascivă în trupul meu nud
să-mi regăsesc iubirea pierdută

Sunt doar amintiri infernale
ascunse în hemoglobine
și dintre toate vânturile australe
doar viscolul mai bate dinspre tine


26 noiembrie 2015

Când zăpada din tine coboară

Nu mai e-n noiembrie niciun bal
tu departe de mine-ai fugit
prin troianul de nea, infernal
n-am uitat cât de mult ne-am iubit

Frunzele s-au ascuns în zăpadă
n-a mai nins indecent de un veac
Dumnezeu ar dori să ne vadă
dar nu ești și-n doi mă prefac

Ca-ntr-o dramă cu părțile bune
un decor hibernal mă-mpresoară
e frumos, totuși, astăzi, pe lume
când zăpada din tine coboară

Primul dans al zăpezii sublime
m-a surprins într-un gând de demult
astăzi ninge iar fără tine
vine iarna, din nou, și-i prea mult

Dintr-un film minunat de iubire,
înghețată de frigul nocturn,
mi-amintesc cum ningea în privire
când ți-eram cavalerul din turn

Și aveai o eșarfă ștrengară
și un zâmbet cum nu s-a văzut
te-a răpit prea devreme o gară
și un tren peste mine-a trecut

Peste-o clipă se-ntoarce decembre
și îngheață iubirea de tot
magia prin hrube se pierde
și iarna ne-închide-n complot

E sfârșitul dramatic de lume
în zăpadă se stinge norocul
și povestea pe care ți-aș spune-o
o arde-n cavernele inimii, focul

Să lăsăm, totuși, iarna aceasta
să ne-îngroape în visul carnal
să ne încuie cu-n lacăt, fereastra 
iar noi să murim, în loc de final


25 noiembrie 2015

La răscrucea vieții nu sunt indicatoare

Când greșești nimic nu mai e cum a fost
Cuiele destinului lasă găuri adânci
Ți-ai cedat nemurirea fără rost
Și n-ai să mai fi la fel ca atunci

Când pluteai pe un cer fără urme
Dus de visurile unei vieți netrăite
Prin nori, rinocerii de fum pot să scurme
N-or să găsească povești nestrivite

Prin ocean suntem singurii pești de acril
Și ne ducem în vârtejuri spre fund
De unde ne va scoate dorul febril
Nici prea devreme, nici prea curând

La răscrucea vieții nu există indicatoare
Și nu știm prea bine încotro să o luăm
Înghițim câte-un munte de sare
Și din noi nesărați dezertăm

Totu-i altfel când rotirile-s sumbre
Și nu înțelegi ce erori ai făcut
Te strigă prin Cosmos iernatice umbre
Și-un glonț nebunesc prin destin ți-a trecut

Nu se repetă clipele magice, fumul
Te însoțește la balul fatal
Prin tine, pavat cu uitare, e drumul
Timpu-i un demon din actul final

Nimic nu mai poate fi cum a fost
Când provoci depărtările adânci
Ești fixat în tristețea supremă cu-n bolț
Te privește mirată oglinda de-atunci

Și se sparge-n bucăți de atâta mirare
Ca un gând străbătut de un glonț
Din magicul suflet absolutul dispare
Și iarna îngheață cu mine în clonț


23 noiembrie 2015

La arme, cetățeni!

Haideți, patrioți, la lupta finală!
Să evadăm cumva din Valea Plângerii,
Să-nlăturăm definitiv această boală
Ce ne sufocă-n beznă, îngerii.

Hrănim cu truda noastră zilnică
Îmbogățiții parșivi de război
Până când să trăim viața silnică
La care ne condamnă odioșii slugoi?

La arme, cetățeni! Sub tricolor cu toții,
Că nu se poate să murim de lași.
Să nu ne mai conducă spre dezastru hoții,
La risipirea țării să nu mai fim părtași.

Treziți-vă și-mprăștiați cenușa
Acestui timp draconic și perfid!
Trântiți-i nedreptății-n față ușa!
Să facem o fereastră în gaura din zid.

Ne plâng în sânge dacii, mai liberi decât gândul,
Ne strigă toți strămoșii de dragoste răpuși,
Se-nvârte ca o roată, anapoda, pământul,
Și-o parte a țării noastre încă-i zălog la ruși.

Iar hunii vor Ardealul ca să-l îngrașe, sadici,
Cu sângele-alor noștri conduși de Iancu-n veac,
Valahia își plânge toți voievozii tragici,
Toată scursura lumii astăzi ne dă în cap.

Se-ntinde ca o boală maneaua țigănească,
Nu ne mai facem bine de-atâtea blasfemii,
Prea multă impotență în Țara Românească,
Treziți-vă! E vremea să fim cu toții vii!

Ce facem cu pruncuții cu visurile albastre?
Îi condamnăm din fașă să fie slugi la hoți?
Mai este loc de țară în inimile voastre?
Hai să strivim odată tribul de mafioți!

Să dezrobim cetatea din poftele hulpave!
E împotriva firii să ne-acceptăm robia.
Suntem statui ecvestre, nu suntem doar epave,
Vai ce frumoasă țară mai este România!

S-o scoatem la lumină din haosul profund
În care-au aruncat-o bancherii nemiloși!
Martirii trași pe roată ne strigă din  pământ
Românii patrioți sunt oamenii frumoși.

Dar nu-i de-ajuns să dezlegăm cuvântul.
Ce înălțător e versul ce curge în șuvoi!
Îmi flutură în suflet ca o eșarfă plânsul.
Hai să întoarcem fața istoriei spre noi!

Când prin străinătate, răpuși de datorii,
Au tot fugit părinții să-și fac-un rost mai bun,
Când mor de dor, acasă, păpușile-copii,
Destinul nostru pare un plug ce ară fum.

Prea multă nedreptate, pe fondul lașității
Unui popor ce piere ca dârele de melci.
E vremea să ne întoarcem pe câmpul libertății
Să ardem împreună codul de făr*delegi

Ce ne-a îngenuncheat valorile subit
Și tot ce-i românesc a îngropat în lut,
Din țara rapsodiei Enescu a fugit
N-avem vreun viitor dacă prezentu-i mut.

S-aprindem rugul care să stingă decidenții
Acestui timp netrebnic, haotic și barbar,
Să nu ne mai ordone vreodată analfabeții,
La moara României să vină alt morar!

La arme, cetățeni! Să nu mai pierdem timpul!
Istoria n-așteaptă, din mers ne tot coboară.
Finanța mondială a îngropat Olimpul,
Dar noi avem o armă: e dragostea de țară...


22 noiembrie 2015

Nu te-am mai găsit, plecaseși de-un veac

Te-ai depărtat de mine ca marea de țărm
în brațele tale de alge vroiam să adorm
să-mi veghezi nesfârșirea sculptată-n surâs
să-mi fii pământul de flori și albastrul de sus

Dar cineva a-ntors roțile timpului invers
o mie de ani înapoi am tot mers
prin deșertul inimii nesfârșit
tu ești tot ce pe lume-am iubit

Nu te-am mai găsit, plecaseși de-un veac
pe câmpul de maci te caut și tac
plâng îngerii îngropați sub traverse
în suflet se rup cordoane submerse

Se-mprăștie nisipul și pătrunde în sânge
aud întunericul prin mine cum plânge
veacurile următoare sunt un adagio trist
uitat pe pământ, din eroare, exist

Umbra mea blestemată se prelinge-n ecou
noaptea mă-ntreabă de tine din nou
voi merge la ea cu-n răspuns:
te-a furat marea și apoi s-a ascuns


22 noiembrie 2015


  

Prin uitare-i imposibil să zbori

Există oameni ce-și visează aripile
și ar vrea să zboare, uneori
dar îi subjugă patimile
iluziile, nesfârșitele îndepărtări

Zboară printre spaimele din interior
se izbesc bezmetici de ferestrele lipsă
acolo a murit un actor
lovit în inimă de-o eclipsă

Ceilalți n-au aripi deloc
sunt bieți miriapozi sicofanți
rămași de-un mileniu pe loc
umbre hidoase în măști de atlanți

Numai eu am aripi de ceară
și mă strecor ca un glonț prin idei
până când o privire de fiară
îmi va arunca umbra-n irisul ei

Și tu vei veni ca să vezi
amprenta cocorului ce-a trecut
apusul din noi să-l prizezi
prin fereastra timpului pierdut

Dar ai aripile crescute înlăuntru
și nu poți să visezi decât uneori
în brațele tale mi-e teamă să intru
prin uitare-i imposibil să zbori


21 noiembrie 2015

Dacă poți să visezi

Dacă poți să visezi, poți schimba lumea

poți redesena cerul

poți opri timpul în loc

efemerul

Visul înseamnă curaj 

puterea de a înfrunta imposibilul

E magie

nu un simplu sevraj

Dacă poți să visezi

oricât de grea ți s-ar părea calota glaciară

o s-o smulgi de pe inima criogenizată de fiară

și-o retopești

în albastrul ochilor dumnezeiești

Nimic nu e definitiv în sufletul sfârșit

dacă ai puterea să visezi

că a fost aievea

tot ce-ai iubit

20 noiembrie 2015

Pe țărmuri răvășite de mistral

Te scurgi prin mine picături
pe țărmuri răvășite de mistral
toată tăcerea lumii din picturi
se stinge în apusul austral

Lumini sticloase încuiate-n rouă
trec prin retina visului nesincer
și nimeni n-o să știe dacă nouă
ne-a fost repartizat același înger

Mă strânge ca un șarpe de asfalt
umbra-ncastrată-n năluciri
te duc de mână prin neant
sedus de neuitate amintiri

Cuvintele mă însoțesc tăcute
și-ar vrea să plângă pe genunchii mei
dar au privirile pierdute
strivite-n colții ultimei idei

Numai ecoul se mai zbate-n gânduri
mor macii inventați în câmp pustiu
se-nvârt prin emisferă niște vulturi
vă cam grăbiți, spuneți-i că sunt viu

Și n-am s-o părăsesc curând
această mare-mi scrie odiseea
la târgul de iluzii nu mă vând
m-așteaptă lângă rug ideea

Că niciodată nu e prea târziu
să ne găsim în univers vreun loc
iubirea-i singurul motiv
să ardem zgura timpului în foc

Se-aude-n noapte gongul de final
pe scena minții bântuie psihoze
și-n mine ca-ntr-un creuzet fatal
se sinucid metempsihoze


19 noiembrie 2015

N-o să mai vină nimeni în culise

Munții inimii de absolut ne despart
în aorte greierii nu mai cântă
numai noaptea se mai zbate în tâmplă
suntem singuri în ultimul act

Zburătorii au căzut în prăpăstii adânci
aripile de ceară s-au topit
e mult prea lungă calea-n infinit
când sângele rostogolește stânci

N-o să mai vină nimeni în culise
să strângă rămășițele lumești
nici nu mai știu în care veac mai ești
și nici pe cine caută Ulise

Chiar și iluzia retrocedată
s-a îngropat de spaimă-n violină
cerul își stinge ultima lumină
și n-o va mai aprinde niciodată


16-17 noiembrie 2015

ASTA ÎNSEAMNĂ SĂ FII MAFIOT!

    Motto: Opriți arestările că ne-ați umplut bibliotecile! 
          
       Șirul scriitorilor amenințați cu libertatea nu se mai sfârșește. După marii clasici Gheorghe Copos, Gheorghe Becali și Gheorghe Popescu (trei doamne și toți trei...Gheorghe!), la porțile Academiei bate cu copita de mafiotozaur și Giovani Becali, acest Balzac de Hazna, căruia familia îi zicea Ioan, dar lui nu i-a plăcut că prea suna a prost. E posibil să fi avut dreptate. Tovarășii de coțcării îl strigau ”Giovani! 6, miliția...”. Nu vă speriați, nu erau organele, dar turiștii străini care intrau în afaceri valutare cu tânărul bagabont constatau asta mult prea târziu, când numărau ziarele tăiate după dimensiunile bancnotelor.
       Acestui derbedeu arhaic i-a plăcut dintotdeauna hașmangleala de duzină, găinăria, pe care a ridicat-o la rang de artă postmodernă. Cariera și-a început-o în fața cinematografului ”Patria” unde făcea bișniță cu bilete. Ulterior s-a perfecționat în metoda ”Maradona”, pe care v-am descris-o mai la deal, și, după același principiu al fugii de milițieni, a devenit colecționar de ceasuri, pe care anterior le împrumuta de la străini ca să le admire.
      După deranjul din decembrie 1989 a trecut la alt nivel; găinăriile cu fotbaliști. Cum, necum, după un periplu prin străinătate, unde a reușit să îmbrobodească o columbiancă că e italian și să-l accepte ca soț până când poliția i-ar despărți, s-a aciuat pe lângă naționala Bulgariei reușind să-l transfere pe Nașko Sirakov. De aici încolo porțile îmbogățirii fără muncă și-au rânjit larg dantura. A reușit să facă multe parale mai ales că a fost un fel de pioner pe piața românească a transferurilor, unde marfa era ieftină, multă și bună. Hagi, Popescu și ceilalți corifei ai generației de aur l-au transformat dintr-un șmenar destul de foarte talentat într-un dealer de marfă cu valoare adăugată.
      Dar neamul prost își dă în petec oriunde l-ai duce și orice i-ai face, așa că, în loc să se mulțumească cu averea fabuloasă pe care a făcut-o mai mult prin noroc decât datorită priceperii, și-a reamintit că la bază este găinar și ar fi păcat să-și trădeze vocația. A fentat statul, cluburile și, probabil, fotbaliștii, cu milioane de euro numai pentru că își imagina că este mafiot din filmele italiene și își permite să-și toace averea la ruletă. Ba, mai mult, nefiind mobilat la mansardă decât cu viclenie tip ”Gara de Nord”, se mai și lăuda-n gura mare că e gangster cu Rolls și Rolex și că preferă să fure și să ajungă la pârnaie decât să fie sărac cum sunt ziariștii ăia care put și pe care i-ar face de la genunchi în jos ca să nu se mai lege de fărădelegile lui. Nimeni nu l-a luat în serios pentru că ar fi fost o chestie dacă i-ar fi făcut pe ziariști de la genunchi în sus, în zona crepusculară căreia i mioriticii îi zic, cu delicatețea proverbială, mânerul burții.
      Totuși, visul i s-a împlinit pe jumătate, că a reușit să ajungă la țuhaus, de unde nu s-au scurs prea multe informații în legătură cu ce a făcut în nordul sau, după caz, în sudul corpului omenesc. Cert este că a fost un deținut model, așa că din condamnarea de 6 ani și 4 luni a executat, cam în dorul lelii, 1 an și 8 luni, fiind cu valizele pregătite pentru un transfer în Uniunea Scriitorilor pe Pereți. Că a scris (și el!) două cărți cu un profund caracter științific, adică exact câte citise în întreaga viață, în total, cu Victor, fratele său de ghidușii și recluziune academică. Le citiseră cu ocazia împlinirii vârstei critice de 14 ani și se intitulau ” cărți de identitate”. Ba, mai mult, judecătorii de la Medgidia, această curte de la Haga a românilor cu apucături literare, care se cam dau în bărci cu autorii, au apreciat pozitiv, ca să zic așa, activitatea neștiută din penitenciar, unde nu a dat cu rașpila prin atelierul de dulgherie ci a fost translator de spaniolă!
        După cum se știe, sau măcar se bănuiește, Medgidia e situată în Peninsula Iberică, la o azvârlitură de băț de Madrid și doi scuipați de Barcelona. Și pe la Poarta Albă mișună, cât e ziulica de lungă, în căruțe colorate, spaniolii. Că nu știu dacă sunteți la curent, dar în România e invazie de spanioli. Migrează în neștire spre țara noastră în căutarea unei vieți mai bune. Și care, conform tradiției lor ancestrale, fură și violează  non stop. Și în loc să-și recunoască originea se dau italieni, urmași direcți ai Imperiului Roman. D-aia era neapărată nevoie de un translator de spaniolă plămădit din aceeași tărâță. 
        Și așa a ajuns Giovani dintr-un mărunt traficant de carne vie îmbrăcată în șorturi fără suspensoare și tricouri fără buric, translatorul ideal pentru justiție, un respectabil om de litere care-și traduce singur sentințele judecătorești și celelate opere complete în câte limbi vrea el. Și până la urmă s-a dovedit, cu argumente irefutabile (ce cuvânt frumos!), că a avut dreptate: asta înseamnă să fii mafiot!

P.S. Între timp, Giovani a fost eliberat și... rearestat. Vai de biblioteca noastră!  


15 noiembrie 2015
editorial ARENA BUZOIANĂ   

Ești peste tot pe unde și eu sunt

Ca pe-o statuie greacă de granit
ostracizată din cuvânt
te duc în mine până la sfârșit; 
ești peste tot pe unde și eu sunt

Te-ai dezlipit din universul meu
și ca un laser nevăzut te-ai dus
și nu ți-am fost vreodată Dumnezeu
că ai uitat și ce aveai de spus

Dar vom purta în noi ce am iubit
oriunde-am merge și orice am face
suntem prea lași și timpul e finit
e mult război și prea puțină pace

Și mi te duc în suflet ca pe-un drog
ca pe un cosmos în ruine
și-n  liniștea de moarte eu mă rog
să pot întoarce veacul către tine

Să intri-n el desculță, ca un fulg,
ca o otravă picurată-n sânge
și-n ultimul dezastru din amurg
tot trupul tău să îl aud cum plânge

Și-n mâini halucinante să îți strâng
tristețea ochilor răpuși de dor
toți demonii de moarte să-i alung
și-n timpul tău arzând să mă strecor

Să facem pace absolută în final
să-mi fii lumină pe acest pământ
că în decorul vieții hibernal
ești peste tot pe unde și eu sunt


14 noiembrie 2015

Când tac numai tu mă auzi

Când strig și se sperie mapamondul
lumea cealaltă tresare mirată
se sfâșie-n retina nopții cordul
iubita mea predestinată

Când urlu, toate furtunile se opresc:
contrariate, geloase, seduse
în golul dinlăuntru mă strivesc
traseele inimii tale răpuse

Când tac numai tu mă auzi
ca o pasăre sugrumată de vară
da-n tine însăți te ascunzi
secunda mea imaginară

Când sunt trist și mă tem
și se întinde liniștea macabră
m-ascund de mine însumi în blestem
și nimeni nu vreau să mă vadă;

nici umbra ta, fixată-n gând, nesigur,
nici umbra mea, legată de catarg
Nu mai exist de câte ori sunt singur
și ochii tăi în amintiri se sparg


14 noiembrie 2015

Plugul tău prin mine spaima și-a arat

Hai să coacem pâine în cuptorul vieții
zilele de mâine, iar miros a ars
cerșetorii nopții stau în colțul pieței
își beau dimineața stinsă în vinars

Câte milioane de cuțite sumbre
zac nefolosite în decorul gri
ne privesc apatic palidele umbre
ce-o să fie mâine, poate vom muri

Și-or să vină sadici virușii de sare
să ne coacă pâinea timpului furat
păsările nopții cântă-n disperare
plugul tău prin mine spaima și-a arat

Crește pălămida, crește în neștire
cad toți macii noștri victime pe rând
e prea multă toamnă spartă în privire
și din câmp rămâne gândul fumegând


12 noiembrie 2015

Pantofii tăi cu toc

Îmi scapără-n sânge pantofii tăi cu toc
iubita mea absentă, din secolul trecut
și-n minte se aprinde definitiv un foc
să ardă depărtarea prin care te-ai pierdut

Pe străzi strivite-n suflet se-aude câte-un șlagăr
și în refrenul tainic sălbatică te-ascunzi
închis în mine însumi, definitivul lagăr
prin labirintul nopții lunatică pătrunzi

Și-n leagănul uitării ca o statuie greacă
mă chemi cu ochii umezi să devenim un cer
un tren plin de iluzii prin lacrimă-o să-mi treacă
și ruginește timpul sub masca mea de fier

Atât de mult, iubito, aș vrea să ne întoarcem
pe insula pierdută în marea unui gând
și-n viața viitoare magia s-o refacem
că ai venit târziu și ai plecat curând

Și-o să-și aducă aminte de odiseea noastră
lumina transplantată într-o baladă rock
și-am să mă uit la tine prin unica fereastră
a inimii în care pantofii tăi iau foc



12 noiembrie 2015

Prin deșertul inimii

Am traversat deșertul
 și se mirau ochii de atâta nălucire

Mâinile-mi zburau invers prin văzduh

să deruteze corbii 

care-și făceau carnivore speranțe

că or să ia cina în trupul meu

cu o femeie frumoasă 

străbătută de solarele gloanțe

Am ocolit toate oazele de unde

 amazoanele prizoniere bănuitelor frumuseți

îmi dădeau SMS-uri cu numere ascunse

emoticoane pe care crescuseră bureți

Și se întrebau complotistele în cor

cine sunt și unde mă duc

de nu le văd fluturânde batistele

prin televizor?

Oare nu simt cum mă topesc

și mă prefac în neant?

Dincolo de linia orizontului

e timpul celălalt

unde eu nu voi mai fi singur

ci cu umbra mea

îmbrățișată de propria-i umbră, desigur

Dar nu m-am oprit 

și am mers mai adânc prin deșertul inimii

numai să fiu cu tine cât mai multe secunde

neștiind de ce și până unde

Oricum, la sfârșitul zilei, 

când se trage cortina nopții de lut

rămânem singuri

călătorind cu o corabie fără pânze

prin timpul pierdut

9-11 noiembrie 2015

Hai să vindecăm această țară

Hai să vindecăm această țară
De dureri și vorbe fără rost
Mâine poate n-o să ne mai doară
Lașitatea de a fi ce-am fost

Cântă în eter o demoazelă
Imnul falselor priviri de jar
Și dintr-o reclamă, o gazelă
Reaprinde-n tine-un felinar

Nu mai știi de ce se-ntâmplă
Toate fanteziile în zori de zi
Nu-mi mai bate inima în tâmplă
Nu mă mai ascund în poezii

Hai să vindecăm această țară
S-o salvăm de răul necuprins
Și-n oglinda timpului barbară
Să ne întoarcem, neam de neînvins


10 noiembrie 2015

Viața de apoi n-o să ne ajungă

Hai să ne iubim, vine sfârșitul lumii
clopotele minții bat în dungă
trec prin sânge-n hoarde nesfârșite hunii
nicio adiere nu-i pe buza lunii
viața de apoi n-are să ne-ajungă

Nu înțelegem glonțul care ne străbate
numai lașități, derulări inverse
tot ce e aproape alungăm departe
hai să amânăm și această moarte
viața e un lanț de înscenări perverse

Nu ne folosește nicio destrămare
dacă nu-i târâtă de vapoare-n larg
încă se mai zbate spaima în uitare
și-mi aduc aminte noaptea aceea-n care
navigam prin mine, legat de catarg

Ca s-ajung în zori, legănat de vise
pe un țărm cu fluturi spânzurați de aer
mirosea văzduhul a iubiri proscrise
dar izbit în tâmple de înserări și clise
auzeam tăcerea cum se zbate-n vaier

Totuși, avem dreptul să ne-alegem dorul
caii vrajbei noastre iarăși or să plângă
tu ai fost și diva, chiar și regizorul
hai să ne iubim, ăsta e decorul
viața de apoi n-o să ne ajungă


10 noiembrie 2015

O pată nevăzută de ruj

Femeia în roșu, femeia în alb,

femeia ce-și risipește mirările de smarald,

femeia de fum, femeia de ceață

e granița dintre moarte și viață

În jurul ei prăpăstii, în jurul meu doar cer

și un gol nesfârșit, fără scară,

de-aș trăi o mie de vieți și n-aș fi efemer

aș lua cu mine o singură zi dintr-o vară

Și aș opri clipa să încremenim așa

ca doi copii ce-au fugit din existența tristă,

n-am mai aștepta să vină o zi

care nici nu există

Ard munții de febră și-n prăpăstii, de sete,

mor visuri ucise de demoni de pluș,

fantomele femeii concrete

se ascund sub o pată nevăzută de ruj

10 noiembrie 2015

Toți doctorii de țară au dezertat

Toți doctorii au murit sau au plecat
Să vindece de boli vreo altă țară
Și nu ni se mai face primăvară
Murim ca proștii-n piețe și-i păcat

Nu ne mai știm decât de pe Facebook
De celălalt deloc nu ne mai pasă
Cum a murit o patrie frumoasă?
Ce e cu tine, suflete de cuc?

De unde atâta lașitate?
Poporul ăsta a avut martiri
De la zidirea-n primele iubiri
Nu i-a rămas un dram de demnitate?

Ce tragică penumbră, ce blestem
Te fac să rătăcești azi prin pustie?
Întoarce-te în tine, Românie
Mai repede, că e târziu, mă tem

Și te răpune-o cruntă metastază
Corupția e tragicul verdict
Nu e pe lumea asta vreun edict
Să-mpiedice o fiară ce scanează

Cu pofte ucigașe-n ochi sălbatici
Și nu-ți acordă nimeni nicio șansă
Eternitatea a intrat în transă
Copiii tăi sunt bieți turiști apatici

Toți doctorii de țară au dezertat
Prin piețe-și strigă timpul visătorii
Și ce păcat că-n tâmpla arsă-a zării
Cerul cu îngeri s-a cutremurat

E vremea ca din boala fără leac
Să scoatem la liman istoria hulită
Și ca o pasăre de ger rănită
Să ne întoarcem înapoi în veac

Că-n iarna inimii se-ascunde-o vară
Și patriei să-i redeschidem front
Decât viu-slugă, e mai bine mort
Numai așa se vindecă o țară


10 noiembrie 2015

SCRISOAREA LUI VADIM CĂTRE PIȚURCĂ

    Care-i treaba, barbugiule? Pe unde mai faci umbră pământului degeaba? Tot pe la ce cazinouri îți petreci viața aia de fante de Ferentari?  Nu știu ce văzuse Valentin Ceaușescu la tine, că parcă-l vrăjiseși? Orice discuție despre fotbal începea cu Pițurcă și se termina tot cu moartea-n vacanță! Și tu nici de sperietoare de ciori nu erai bun, râdeau brunetele de tine ca niște parapante prăbușite pe un câmp de pilda țigăncii... 
    Am auzit că ți-au dat șuturi în fundul ăla de vădană nehalită până și arabii. Cartoforule! Le-ai șterpelit mangoții și ai ars-o prin deșert fără să te mai uiți înapoi. Predă-te la prima secție de poliție că tu nu ești antrenor, ești infractor. Nici patriarhul Daniel nu mai poate scoate dracii din tine, că tu n-ai fi dispus să plătești, iar Sfinția Sa nu face exorcizări de amorul artei. Ai mare noroc că nu mai sunt disponibil pe lumea aia în care tai frunză la câini că-ți rupeam urechile de măgar și ți le le agățam cu cleștii de prins rufe de chiloții Vicăi Blochina. 
Cred c-o știi? E gazela aia crăcănată care la beție s-a culcat și cu tine. Păcat de ea, că, dacă nu te cunoștea, rămânea fată cinstită. Ce zic eu, cinstită? Virgină! Hipervirgină, că himenul ei era mai gros decât un odgon de corabie incendiată de Traian Băsescu. Era mai sfântă decât Maica Tereza, aromânca noastră, care zicea că, citez din memoria minții, vorba derbedeului de Becali, pe care l-am făcut europarlamentar ca să-l scap de pușcăria mafioților, ”unii oameni apar în viața noastră ca o binecuvântare, alții ca o lecție”. Tu ai apărut în viața naționalei ca un bou, să mă scuze doamnele că eu, de obicei, sunt delicat, dar porcilor trebuie să le vorbești pe limba lor. 
Hai sictir, antrenor de județ ce ești!Ți-ai pus 666 la mașină ca să-i faci concurență patriarhului! Satano! Blestemată fie ziua aia în care te-a lepădat piranda cu fusu pe malul gârlei!
     Măi, Piți, tu știi că eu  nu sunt un om rău . Am avut grijă de câini, de pisici, de niște oligofreni  cu două picioare (cu excepția Zăvorancei, fiica chiftelăresei, care stătea mai mult în patru labe și mieuna de pe dulap ori de câte ori intra în călduri), te iert și pe tine , fiindcă ai dat golurile alea cu Anderlecht și ai circumstanțe atenuante. Iar ăla dat cu ceafa bostanului din meciul de la Izmir, din 1989, cu Galatasaray, a fost o capodoperă a dadaismului postmodern. Păcat că arbitrul englez ți-a văzut moaca aia de borfaș evadat de la școala de corecție și nu te-a crezut pe cuvânt. Puteai să rămâi în istoria fotbalului drept atacantul imobil de care se lovește bășica porcului umplută cu popcorn și intră-n poartă. Dar eu ce să-ți fac, măi, puștiule, dacă ceafa o dă în poartă iar fața te dă de gol?! 
Totuși, ca bun creștin, te-am iertat  c-ai nenorocit echipa națională. Ca semn al prețuirii mele ți-am luat și-un cadou: o pereche de zaruri nou-nouțe, din fildeșul ultimului elefant african, date pe la păsărică de balerinele de la ”Melody”, ca să-ți poarte noroc în viața ta de freacă-vânt. Cu ele au jucat ”la mai mare” Beethoven cu Napoleon, când a trecut corsicanul prin Viena spre Varșovia ca s-o cotârcească pe Maria Walewska. Un fel de Vica Blochina, dar mai îmbrăcată. Tu știi,măi, băiețașule, că de la zgomotul acestor zaruri a surzit titanul muzicii? N-ai de unde să știi că la școala de corecție nu se învață istoria muzicii... Dar sigur ai aflat că au fost folosite și de un alt titan al cearșafurilor, Adrian Mutu, care ar fi jucat barbut pe dezbrăcate chiar cu balerina Vica în timp ce tu te chinuiai să-ți pierzi banii la cazinou. Băi, acesta, că nu meriți să-ți rostească numele Vadim Tudor, care a scris mai multe cărți decât folosești tu la tabinet, dacă te prinde iar Miliția în exercitarea profesiei și vrea să te bage la beci, cheamă fanfara ”9 prăjini” să-ți cânte marșul nupțial direct pe spinarea aia de dromader, poate-ți îndreaptă coloana vertebrală, parameciule!
     Dar tu știi că eu sunt umanismul în persoană, nu sunt ranchiunos, în viața mea n-am omorât nicio muscă bețivă, d-aia-ți zic să nu-ți faci probleme și când ai să vii aici, sus, am să-ți trag și perechea aia de palme pe care ți-a promis-o, în mai multe rânduri, un aruncător de suliță de peste o sută de kilograme, adică măndel, că poate o să-ți vină mintea la ceea ce aș putea numi, cu multă bunăvoință, cap. Dacă, totuși, ai curajul să-ți transplantezi așa ceva pe corpul ăla ca un băț de floarea soarelui înfipt într-o balegă de arici. Că bostanul pe care-l posezi cu inconștiență și infatuare actualmente și-l folosești doar pe post de umbrelă, nu cred că poate să treacă proba verității dincolo de primul coteț de suine. Nu știi ce-s alea suine? Uită-te-n oglindă, trogloditule!
     Am auzit că ai dat-o pe filosofie de când nu te mai bagă nimeni în seamă (dar te bagă frecvent în altă parte, deși buna ta mamă - eu am un cult pentru ființa care ne-a dat viață - piranda a bătrână, n-are nicio vină) și că ești la cataramă cu alde Andrei Peșu. Te rog să-i transmiți butoiului de osânză slinoasă, care a scris niște pliante cât lamele de ras, cărora le zice golănește cărți, și care umbla în chiloți tetra, cu o lumânare în mână și cu-n măr în gură, pe vremea mișcării transcedentale din buric, că-mi place barba lui. Și că am s-o folosesc pe post de bidinea, după care am să trag apa. Tu n-o să ai de suferit chiar dacă te învârți printre filosofii cu burdihan precum un C.O.I.( Comitetul Olimpic Internațional) într-o căldare . Că vorba aia, fericiți cei săraci cu duhul că a lor va fi împărăția cerului. Te încadrezi perfect, maimuță curentată. 
    Puștiule, sper să nu fi supărat pe mine, știi că te-am apreciat ca fotbalist, chiar dacă aveai bretonul ăla de ”Parcul Operei”, și nici ca antrenor ratat n-ai fost chiar de lepădat, dar în viața de apoi e plictiseală mare și vreau să mai înfrumusețesc viața, vorba Mariei Grapini. Tot o proastă, Doamne iartă-mă, că pare femeie, și eu am respectat și iubit până la uitarea de sine femeile. Peste o mie, dacă nu m-oi fi încurcat la numărătoare, că matematica n-a fost niciodată iubită de poeți, d-aia a și scris Bacovia poezia ”Liceu”. La ornitorincii ăștia de aritmetică și desene pe asfalt s-a gândit săracul... 
Evident că cifra e mai mică decât a lui Ilie Năstase, dar mai mare decât a lui Florin Piersic. Și după cum bine știe tot mapamondul, pe noi, cei trei muschetari patrioți, ne-a legat o prietenie și o drujbă care ar fi trebuit să ne mai taie împrejur...


10 noiembrie 2015
editorial ARENA BUZOIANĂ
     

Lungul drum al sufletului către trup

În noaptea aceea de rouă și granit
Te-am căutat mirat prin infinit
Spaima coborâse pe o scară; și-n noi
Îngerii se luptau să nu devină strigoi

Așteptam să te scuturi de false dureri 
Să zboare din tine ziua de ieri
Cu aripi de lumină, albastre
Amestecate-n aripile noastre

Printre îndoieli și emoții de jar
Mi-am desprins ființa și-n avatar
Am intrat căutându-te-n viața promisă
Erai acolo, în poezia nescrisă 

În jur dansau colți sălbatici de lup
Și-n lungul drum al sufletului către trup
Culegeam stinghere surâsuri de rouă
Nevăzutu-mi rupsese inima-n două

O parte erai tu, o parte eram eu
Între noi nu mai era decât Dumnezeu
Atunci i-am smuls temerii nodul
Mi-am aruncat în flăcări eșafodul

Să ardă acel timp nedorit și barbar
Mi-ai întins otravă în ochiul-pahar
Și m-ai băut pe loc în loc de otravă
Veioza lunii ne-a surprins pe epavă

Secundele s-au rotit în alt sens
Eram dezertori în acel univers
Unde ajunsesem sfâșiindu-ne gândul
Tristețile le luasem de-a rândul

Nu ne-am fi întors în veci pe pământ
Eram prizonierul tău închis în cuvânt
Erai prizoniera mea încuiată în sânge
Și acum aud cosmosul prin mine cum plânge

Și mă-ntreb: cine-a fugit parșiv?
De ce sublimul nu-i definitiv?
De ce suntem trași de Carul Mare pe roată?
Am să-i dau foc universului odată

Să ardă toți îngerii de zăpadă din mine
Să pot să-mi împrăștii cenușa prin tine
Și vântul ca un laș fantomatic să bea
Din inima ta și din inima mea


6 noiembrie 2015 

Nu mai sunt urme pe care să calc

Au rămas în urmă zilele sticloase
zilele magice și zilele gri
tristețea îmi curge ca o lavă prin oase
pe aici înserarea-i la fel cum o știi

Planeta aceasta-i la fel de sălcie
oamenii sunt iluzii întâmplătoare
eu strig tot ca Ioan prin pustie
corabia lunii se îneacă în mare

În amintiri se topesc niște crime
suflete mutilate de spaima de vis
o lacrimă inutilă se îneacă în rime
binele este rău, răul este prescris

Printre frunze drogate se-aude cum țipă
o toamnă pudrată cu ceață și talc
am făcut de mine atâta risipă
că nu mai sunt urme pe care să calc 

Și-n sânge te caut ca pe-o ultimă rază
se dau în globule infernalele lupte
umbrele nopții stau în tâmple de pază
pe unde-i corabia cu speranțele rupte?

Mai vede-n furtună steaua polară?
Îi mai cade magia înlunării în oase?
Viața nu-i decât o odisee amară
răstignită în zile de gheață, sticloase


5 noiembrie 2015

În inimă se sparge o fereastră

Am jucat împreună-ntr-o dramă
eram singurele personaje de basm
nu ne era de nesfârșire teamă
dar timpul nostru suferea de astm

Te-ai ascuns ca o iarnă-n ghețari
o Albă ca Zăpada sublimă și perversă
ghirlandele uitării se-agață în arțari
dar ce păcat că ordinea-i inversă

Întâi se-aprind luminile de bal
și cântă a nemurire ochii verzi
pe urmă apare-n sânge un hamal
pe care-l duci în spate să nu-l pierzi

Și totuși am știut că-n scena de sfârșit
n-o să apari că ai fugit albastră
actorul principal în tine a murit
și-n inimă se sparge o fereastră


6 noiembrie 2015

Credem în iluzii de sinucis

Credem în semne, în vise

în iluzii care nu mai există demult

mergem printre amintiri proscrise

ne facem din uitare cult

Viața-i o tragică derulare

a unui film cu buget de lumină redus

nu suntem niciodată în stare

să ne spunem ce-ar trebui spus

Ne stingem devreme, sub copite de cai

conform scenariului imprecis

nu-i nicio graniță între iadul vieții și rai

credem în iluzii de sinucis

6 noiembrie 2015

Ziua în care vei muri

În ziua în care te ard în cuptoare călăii
și-ți pierzi din lașitate, demnitatea
te strigă din sicrie de piatră eroii
cu taxă inversă te sună și moartea

Ziua în care te lași manipulat
și renunți la idealuri, la vise
e ziua-n care te-ai abandonat
și-ai acceptat fărădelegi nescrise

Ziua în care ți se pune pumnul în gură
și uiți că ai dreptul să lupți
nu-i de-ajuns să privești înainte cu ură
spaima din tine mai întâi s-o înfrunți 

Să nu mai fii laș, să nu fii blazat
nu mai lăsa viermii să-ți roadă trupul
alungă perverșii bizari din oraș
aprinde-le călăilor rugul

Ziua în care spui că nu se mai poate
și de politrucii stupizi vei fugi
din țara ta cât mai departe
e ziua în care inutil vei muri

Dar de ce să ne rămânem datori?
De ce nu ne apărăm libertatea
de-a ne întoarce-n mit nemuritori?
Pentru eroi nici nu există moartea


6 noiembrie 2015

În ziua în care vei veni...

Ziua în care vei uita a iubi

ziua în nu-ți mai amintești de ea

când sufletul adoarme în tăcerea grea

e ziua în care vei muri

Ziua în care-ți abandonezi demnitatea

și te agăți în ștreangul intereselor mici

ar trebui să pleci de aici

că-n tine a intrat 

pe scara de incendiu, moartea

Ziua în care vei fugii

de iubire,

de magia din irepetabile vise

și-n tine toate amintirile-s ucise

e ziua în care vei muri

Ziua în care îngerii ard pe un rug

aprins de-o mână criminală în decor

dumnezeirii i-ai rămas dator

degeaba ari prin tine ca un plug

Și-n ziua-n care vei veni

să-mi atingi fruntea arsă de febră

cântă-mi, te rog, melodia aceea funebră

că-i ziua în care noi doi vom muri

5 noiembrie 2015 

Acea zi

Sunt zile în care de tine nu-ți mai amintești
Ți se pare-o povară să-ți duci sufletu-n spate
Nu mai răspunzi semnalelor pământești
Nu mai vrei să dai lecții de moralitate

Să trăiești ți se pare bizar, inutil
Să iubești știi că nu se mai poate
Legat de existență cu aprinsul fitil
Ți se pare-o povară să-ți duci sufletu-n spate

Ți-ai spune adio, da-i spartă oglinda făpturii
Și-n chipul ferestrei e un cer blestemat
Toți zeii păgâni din texturile urii
Din tine-au făcut supremul damnat

Și nu mai vrei de nimeni să știi
Nici dacă planeta trăiește sau moare
A venit ca un glonț de zăpadă acea zi
Cu-n cortegiu de măști mortuare

Ți se pare firesc să te oprești înrobit
Pe trotuarul dintre viață și moarte
Nu mai știi nici pe cine-ai iubit
Și te-ascunzi în semne secrete de carte

Nimeni n-o să te găsească vreodată
Prăpăstiile din tine sunt așa de adânci
Și pe o coală albă, antedatată
Întreaga-ți existență la vulturi o arunci 


3 noiembrie 2015

Voi nu înțelegeți că sunt un om liber

Nimeni nu poate să-mi impună cum să gândesc
Numai câteodată simțurile o iau razna
Fuge de mine disperată și spaima
Și nu mai știu dacă-s mort sau trăiesc

Sunt un om liber, poate nu știți
Cât de greu mi-am plătit libertatea,
Degeaba statuia de plumb o zidiți
Am dărâmat cu privirea cetatea

În care nu mai exista nicio soluție
Pentru ieșirea timpului la lumină
O, de câte ori, vinovat fără  vină
Am fost în fața plutonului de execuție!

Au tras toți deodată în posibilul lider
Dar n-am sângerat ca vânatul ucis lângă râu
De câte ori trageți devin și mai viu
Voi nu înțelegeți că sunt un om liber


3 noiembrie 2015

E timpul despărțirii: adio, prieteni...

Sufletul nu mi-a părăsit trupul
îl ține legat în cătușe credința
că într-o zi o să-mi aprindă rugul
vulturul ce mi-a ciugulit neființa

Simt cum se prelinge materia din mine
prin asfaltul ochilor nevăzuți de cocor
trec prin aortă hemoglobine
lava demnității se stinge-n popor

Vine întotdeauna o zi blestemată
în care din tine trebuie să pleci
prin clepsidra timpului sfărâmată
ca un înger orfan cu privirile reci

Și nu mai e nicio cale de întors
speranțele s-au prăbușit în rift
înserarea de lumină m-a stors
adio, prieteni, sunteți singuri în lift

Eu n-am vrut să se întâmple așa
dar nu pot lupta și cu voi și cu soarta
ne-om întâlni altădată, cândva
că n-am trântit peste inimă poarta

Și e loc lângă mine destul
că nu mai sunt patrioți așa mulți
i-a înghițit un vampir nesătul
ne ducem povara iubirii de țară desculți

Și poate vreun zeu absolut
se va-ndura și vom ajunge teferi
în sufletul țării de mirare și lut...
E timpul despărțirii: adio, prieteni...


2 noiembrie 2015

Iar mă rătăcesc, ca Ulise, prin mine

Astăzi am ajuns la data de 10 iulie.

În calendar e 2 noiembrie, dar sunt la a treia agendă

Doamne, am fost atât de aproape

să intrăm amândoi în legendă

Dar pe colile albe ale timpului

 nu scrii cu sufletul decât o singură dată

nu poți să-ți cumperi altă agendă

din viața ta predestinată

deși descoperi rănile adânci

ale clipelor nesfârșite, sublime

mâine va fi o nouă zi

și iar am să rătăcesc de unul singur

prin mine

Escaladez munții inimii, uriași

sunt singurul meu alpinist

prăpăstii în jur

bucăți abandonate de ferigă

și-un înger trist

inventat din prea multă tăcere

mi se pare că strigă

Năvălesc amintirile viitoare-n agendă

cât de aproape am fost, Doamne, 

să intrăm în legendă

Dar mi-au ciugulit sufletul 

niște păsări de pradă, străine

și iar mă rătăcesc, ca Ulise, prin mine

2 noiembrie 2015

PROFEȚII DESPRE TRECUT

    Băi, mânca-v-aș găinile, iar voi mie câinele, cum e să fiți bogați? E bine, așa-i? Dați și voi o apă plată?! Vă prefaceți că n-auziți sau vă sperie cuvântul apă? Așa-mi mulțumiți că v-am spus de acum două numere (de ziar, ca să fim bine înțeleși!) rezultatele finale ale semifinalelor și finalei Cupei Mondiale de rugby? Măi, dar jurată mai e pielea aia de pe voi! Crocodililor!  
   Uite, eu nu sunt ranchiunos și am să vă spun traseul Simonei Halep la ”Turneul falselor campioane”. O va cafti pe Flavia Penetta, că machidoanca-i răzbunătoare și nu poate uita bătaia soră cu moartea pasiunii pe care a încasat-o la U.S. Open. Dar, pe urmă, o va lua pe cocoașă, din obișnuință, de la Maria Sharapova și va fi eliminată ca ultima găină din aprozar de Radwanska. Iar Radwanska va câștiga potul cel mare, după ce va pierde primele două meciuri. Ce spuneți? S-a jucat deja?! Și așa a fost?! Ce v-am zis eu, fraierilor?! Ați văzut că am întotdeauna dreptate?
     Data viitoare am să vă dau un pont legat de finala Cupei Campionilor din 1986. Ho, ce săriți așa; nu scorul final vroiam să vi-l spun, am înțeles că l-ați aflat deja (mai puțin Gigi Becali, fost și viitor Gheorghe), eu vreau să vă îmbogățesc (mai puțin pe Gigi Becali)! Voi știți ce cotă are Dukadam dacă apără patru penaltyuri consecutive și la rând? O să se umple lumea de de-alde Bill Gates.         Nu vreți să pariați? Ziceți că n-am toată țigla pe casă? Așa este, dar o să vă pară rău. Învățați-vă să trăiți pe picior mare! Ce tot împușcați francul mizând că celebra aspiratoare de bani publici, Gloria Buzău, ia de  la șapte boabe în sus. Ați văzut că s-a întâmplat să ia și numai șase, deși jucătorii alergau disperați după  autogoluri! Dacă vreți să simțiți că trăiți periculos, mizați pe victoria Gloriei. Probabilitatea de câștig e similară cu cea de la 6 din 49. Și nu e vorba de loteria din Serbia unde mai întâi se afișează numerele pe ecran și pe urmă le aruncă mașina de falsificat vise afară din viscere. Gloria nu câștigă nici când nu se prezintă adversarii, că marii ei gropari uită să completeze foaia de joc, preocupați de mersul pe burtă, printre meandrele concretului. 
    E adevărat, fotbaliștii - iertați-mi exagerarea - nici nu sunt plătiți, dar nici nu merită. Legătura dintre ei și fotbal e asemănătoare cu cea dintre Pluto și Mercur. Și Pluto nu e câinele din celebrele desene animate de la care am învățat să lătrăm din fragedă pruncie, iar Mercur nu-i nici acel metal lichid ( singurul, de altfel, cu excepția coniacului care-ți face capul de fier forjat și picioarele de plumb) și nici măcar molcoma înjurătură ardelenească, rostită pe silabe, îndelung, ca să-i înțelegi profunzimea.     
     Așa că dacă mergeți pe la casele de pariuri sau pe la cele de toleranță de lângă ”Crâng”, o să întâlniți aceleași fețe de fotbaliști chinuiți nu de alergătura după minge, ci de efortul supraomenesc depus prin baruri ca nu cumva, a doua zi, la meci, din eroarea greșelii, să fie prea iuți și să nu primească suficiente goluri pe care să le deconteze dezonorata conducere a Primăriei Buzău, în timp ce ei suferă ca niște cocoșați sub povara câștigurilor la pariuri. Care, măi băieți, nu-i sac fără fund, după umila părere a DNA-ului. 
     Se merită sacrificiul? Eu zic că nu, așa că nu mai umblați în șorturi și tricouri că vă arestează naibii caralii pentru port ilegal de armă. Și sentințele în regim de urgență sunt foarte drastice. Puteți să luați ani grei cu suspendare, la locul de muncă, în casele de pariuri. 
     Cât despre condamnarea la muncă în folosul comunității rugați-vă să scăpați, că, oricum, dacă v-ar fi pus cineva vreodată să jucați fotbal, erați demult oale și ulcele.


1 noiembrie 2015
editorial ARENA BUZOIANĂ