Ne plouă-n sânge cu otrăvuri dulci,
până la suflet scările s-au rupt,
dar tu, așa frumoasă ca atunci
când din icoane cu profilul supt
mă țintuiai să nu mă pierzi pesemne
prin alte lumi de-albastru și de jar,
pe unde demoni se-ncuibau în semne
și-mi ofereau mireasma ta în dar,
n-ai să mai fii, desigur, niciodată,
că s-au topit zăpezile târzii
sub sânii tăi nerostuiți de fată,
și e păcat, și trist, când nu mai știi
de unde vin cărările ce curg
sub pașii renegați de-adolescentă,
sunt singura lumină din amurg
prin care te strecori la fel de zveltă
spre sângele ce curge tot mai greu
din vechi cutii de ambalaje dulci,
tot sună la salvare Dumnezeu,
dar nu răspunde nimeni, ca și-atunci...
7 august 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu