SCRISOARE DIN VIITOR

 

       Stau la fereastra timpului și scriu o scrisoare celor pierduți pe lungile coridoare ale vieții noastre. Lumini și umbre, chipuri dragi răspândite pe cărările de lumină ale sufletului. Cuvintele sar din călimara inimii și se preumblă printre îngeri.

Ce mărturie ar putea să lase un bătrân profesor celor ce vor duce mai departe școala românească?

Până la urmă, reformele s-au terminat. Școala și-a intrat în rosturile ei firești. Profesorii au redevenit dascăli, iar elevii s-au transformat în copii fericiți. Învață la școlile cele mai apropiate de casele lor. Merg pe jos, se hârjonesc, glumesc. Aerul se umple de râsetele lor.  

Au uniforme frumoase și sunt mândri de ele. Își salută cu respect profesorii. Bunacuviință au învățat-o din familie. Acolo este prima școală, cea mai importantă. Dacă nu este frecventată la timp și cu interes,  școala nu va putea produce schimbările esențiale în devenirea lor. Caracterele se cioplesc greu și e nevoie de sculptori pricepuți și devotați  artei educației. Părinții  sunt primii dintre acești sculptori. Au înțeles că numai educația poate schimba în bine societatea și s-au apucat să construiască temeinic. La baza lumii viitoare au pus cărămizi trainice.

Ce bine e că s-a înțeles la timp că țara noastră are nevoie de o citadelă care să o protejeze de manipulare, panică și fatalism!

Ce bine e că s-a înțeles că școala adevărată înseamnă întoarcerea  la tradiție și la bunăcuviință!   

Ce bine e că educația nu mai este sufocată de politizare, birocrație și subfinanțare!

Ce bine e că profesorii nu mai lucrează cu elevi flămânzi, bolnavi de sărăcie, cu navetiști obosiți și îngeri triști!

Ce bine e că școala a construit ziduri de apărare în jurul sufletului românesc!

Ce bine e că Istoria românilor a reintrat în drepturile ei!

Ce bine e că a fost eliminat balastul din manuale, că acestea au redevenit autentice cărți de căpătâi, că nu mai sunt produse banale de marketing, menite să satisfacă interesele comerciale nu pe cele academice!

Ce bine e că școala este despre profunzimea ființei umane, despre suflet, despre cioplirea destinelor și formarea caracterelor, nu despre fixarea într-un insectar a unor tipologii grotești, nu despre ierarhii vremelnice și nici despre dresarea elevilor!

Ce bine e că ne-am întors la scrisul de mână, la cititul cărților!

Ce bine e că profesorii au fost eliberați din lanțurile birocrației excesive și dăunătoare și că pot să petreacă cât mai mult timp de calitate alături de elevii lor!

Ce bine e că inima dascălului susține ritmul inimii fiecărui copil, că s-a risipit în pieptul tuturor!

Ce bine e că tot gunoiul pe care birocrația l-a depozitat în școala românească, stavilă între prezent și viitor, între formalism și autenticitate, a fost ars în creuzetul educației, iar cenușa a fost spulberată de vântul istoriei!

Ce bine e că ne-am întors la esență, la simplitate, la tradiție, ce bine e că oamenii pot fi ei înșiși!

Ce bine e că inteligența naturală nu a putut fi egalată de inteligența artificială!

Ce bine e că nu am devenit roboți, că ne-am redescoperit umanitatea!

Ce bine e că profesorii au rămas cei mai mari constructori de lumi noi! Ce bine e că societatea le este recunoscătoare!

               Stau la fereastra sufletului și scriu o scrisoare celor ce vor trece cândva pe lungile coridoare ale timpului nostru. Se aud cârduri de copii. Unii imită cântecul păsărilor, alții se bucură de zumzetul albinelor, iar cei mai ștrengari se întrec cu fluturii-n zbor. Cerul este albastru. Cuvintele ies din călimara inimii și se preumblă printre îngeri...

 

Cu toată dragostea, bătrânul profesor de istorie,

15 septembrie 2036