După deranjul cu Tudor Vladimirescu, turcii s-au distrat în țările române cam un an de zile. Au mâncat, au băut, au jefuit cu simț de răspundere. Că se pricepeau al naibii de bine. Până la urmă, la presiunea Marii Britanii și Franței, începând cu luna iulie 1822, încep să se care spre Stambul, de unde veneau cu numirile în caftan domnitorii Grigore Ghica (1822-1828), pentru Țara Românească, și Ioniță Sandu Sturdza (1822-1828), pentru Moldova, marcând sfârșitul dominației fanariote. Nu și al obiceiurilor rele care prinseseră rădăcini atât de adânci încât n-au mai putut fi scoase nici cu picamerul.
Alegerea celor doi domnitori s-a dovedit a fi inspirată.
Ioniță Sandu Sturdza, boier nu foarte înstărit, numit la 1 iulie 1822, și-a început domnia abia în septembrie. ”A fost ca un balsam pe o rană”, după cum exagera confratele Constantin Gane, deși nu a provocat mari schimbări administrative. Locuitorii blândei Moldove erau mulțumiți că a redus abuzurile și că a mediat conflictele dintre boierimea mare și boierimea mică.
Vremurile erau nașpa. După retragerea turcilor, care storseseră țara de vlagă, Ioniță a avut de înfruntat corupția aparatului administrativ, incendiul devastator din 1827 când trei sferturi din capitala Moldovei a fost pârjolită, epizootia, foametea, brigandajul răspândit, sentimentul general de insecuritate personală. Nu i-a fost ușor, dar s-a descurcat de minune. A curmat tâlhăriile la drumul mare, a stârpit abuzurile administrației prin fixarea unor lefuri fixe, a impus dări pentru toate clasele sociale și i-a scutit de taxe pe țăranii săraci. Pe acest fond, comisul Ionică Tăutu, reprezentantul mici boierimi, elaborează ”Constituția cărvunarilor”, după modelul revoluționarilor italieni (carbonarii) în care solicită drepturi cetățenești și instituirea unui Sfat obștesc al boierimii. În plus, avea de înfruntat opoziția boierilor din exil care-l tot pârau, ca moldoveanul imparțial, și la Poartă și la Petersburg, făcând jocul rușilor.
După Convenția de la Akkerman (1826), Ioniță rămâne singur împotriva rușilor deoarece turcii se înțeleseseră cu aceștia. În 1827 îl alungă din țară pe colonelul Liprandi, spion rus. Peste un an, tocmai Liprandi îi comunică decizia de a fi exilat în Basarabia, unde va fi obligat să stea până în 1834. A refuzat casa de la Stambul oferită de sultan, iar ministrului de externe al Imperiului țarist i-a trimis o scrisoare, sintetizând astfel comportamentul lui politic: ”N-am vrut să mă târguiesc cu Patria mea și să devin un adept al agonisirii unei averi imense și să ofer bogățiile acumulate fiilor mei.” N-a vrut sau n-a putut?, asta-i întrebarea.
Grigore Dimitrie Ghica era nepot de frate al lui Grigore al III-lea Ghica, găvărea la meserie greaca și franceza și era membru al Eforiei școlilor, calitate din care a contribuit la aducerea lui Gheorghe Lazăr în Țara Românească și, implicit, la deschiderea școlii de la Sf. Sava.
În hotărîrea de numire, turcii spuneau că ”fiind arătată la iveală înșelătoarea și reaua credință a celor din tacâmul fanarioților de mai înainte domni”, e necesară întoarcerea la domniile pământene. Dar domnul intră repede în conflict cu marii boieri cărora le-a impus taxa vinăritului ca să acopere golul din visterie, aproximat la 5 milioane de galbeni. Nici țăranii n-au fost prea încântați de taxa asta știindu-se faptul că în spațiul carpato-danubiano-euforic mâncarea-i fudulie, băutura-i temelie. Asta nu l-a impresionat prea tare, așa că i-a dat înainte cu reformele. A sechestrat averile călugărilor greci, a înființat ”Societatea literară” și câteva școli în care se învăța în limba română, înlocuindu-se greaca, a pavat străile capitalei, a reluat pământurile stăpânite de turci la nordul Dunării și-a reînființat armata de panduri și volintiri. La finalul mandatului a cerut permisiunea să plece în Franța, dar nu i-a fost aprobată. Așa că a rămas la București să se joace de-a mama și de-a tata cu Eufrosina Săvescu, cea mai frumoasă fată din spațiul carpato-danubiano-erotic, pe care o ciugulea de cercel încă de la vârsta de 14 ani. 14 ani ai ei, că marele iubitor de femei, lăutari și câini de toate felurile avea deja 57. Abia în 1828 a luat-o de nevastă și i-a mai tras la poartă șase ani, până când, tam-nesam, a dat colțul. Vodă avea 70 de ani, iar tânăra văduvă, care nu s-a mai măritat niciodată, deși i-a supraviețuit 47 de ani, abia împlinise 27! Înmormântarea s-a făcut cu mare fast, Vodă fiind regretat de mulțimea ce-a însoțit cortegiul, deși, când era la butoane, îl înjura cu simț de răspundere. Săracii îl regretau deoarece în timpul domniei sale pâinea costa 4 parale, iar la moartea sa ajunsese 28 de parale și nici nu era de ajuns. I-a fost elogiat spiritul de dreptate și fermitatea cu care a luat măsurile nepopulare de echilibrare a veniturilor visteriei, deși la momentul acela nemulțumise pe toată lumea, de la vlădică până la opincă. Ghica al IV-lea se ridicase deasupra vremurilor tulburi pe care le traversa țara și a făcut ceea ce trebuie în măsura în care i-au permis puterile străine care puseseră geana pe țările române.
Turcii rămâneau puterea suzerană, dar, după Convenția de la Akkerman (1826), Rusia devenea puterea protectoare. De aici și până la un nou război ruso-turc nu mai e decât un pas, pe care rușii îl fac, îi înving pe turci și își impun condițiile în Tratatul de la Adrianopol (1829), prin care țările române rămâneau doar cu obligația tributului și a recunoașterii domnilor de către Înalta Poartă. În schimb, turcii recunoșteau libertatea comerțului și autonomia administrativă a Principatelor, ba, mai mult, erau de acord cu ocuparea acestora de către ruși până la achitarea marilor despăgubiri de război. V-ați prins? Se băteau rușii cu turcii și plăteau românii!
Țarul Nicolae I (1825-1855) l-a numit guvernator în Principate pe generalul rus Pavel Kiseleff (1829-1834), un foarte bun organizator, care, cu diplomație, a impus Regulamentele Organice (1831-în Țara Românească, 1832-în Moldova), documente cu caracter constituțional, elaborate de boieri, în spiritul epocii. Regulamentele au întărit ordinea socială existentă, adică tot boierii dădeau ora exactă, au introdus bugetul și au separat-cât s-a putut-puterile în stat.
Domnul rămânea la fel de puternic în ciuda acestui principiu. Biserica își pierdea din influență, iar bătaia era desființată. Pe hârtie, că în realitate, pe plaiul mioritic, încă e ruptă din rai. Schimbările teoretice profunde, înființarea unor instituții similare în Principate, au fost un pas înainte spre unirea acestora, foarte pe placul rușilor câtă vreme ei stăteau pe capra trăsurii. Că Regulamentele erau o cale de sporire a dominației ruse, nu una de eliberare a țărilor române. Dar, după cum vom vedea mai la vale, tot răul spre bine. Când s-au cărat rușii, în 1834, erau convinși că au pus gheara pe Principate pentru mult timp și nu erau prea departe de adevăr. Ultimul guvernator rus, Ion Ilici Iliescu, a plecat de la putere abia în 2004. Între 1834 și 1842, la butoanele Țării Românești a fost Alexandru Ghica, frate după tată cu fostul domnitor, bun gospodar, dar mult prea autoritar, aflat într-o permanentă dispută cu boierii liberali din legislativ. I-a ascultat pe ruși și i-a numit pe frații săi, incapabili și lacomi, în conducerea treburilor statului. Primul domn regulamentar, care la numire i-a pupat papucul sultanului, obicei pe cât de grețos pe atât de umilitor, a avut de înfruntat opoziția liberală condusă de Ion Câmpineanu, boier patriot cu o vădită atitudine antirusă, care cerea adoptarea unei constituții, unirea Principatelor și independența țării. Câmpineanu a fost arestat în 1840 și ținut la închisoarea Mărgineni de unde va fi eliberat după un an, fiind foarte bolnav. Ghica pune capăt și complotului lui Dimitrie Filipescu, din care făcea parte și Nicolae Bălcescu, arestându-i pe fruntașii mișcării și întemnițându-i pentru mulți ani. Cu toate acestea, rușii nu erau mulțumiți de el, considerându-l nepotrivit pentru planurile lor pe care le voiau aplicate cu mai mare repeziciune. Țara nu-l mai voia, paradoxal, tocmai pentru că era sluga rușilor! În 1842, Adunarea Obștească solicită înlocuirea sa, iar Gheorghe Bibescu îl cataloghează ca fiind ”un albanez străin de țară”. Înlăturat de la putere, pleacă în grabă spre Brașov de unde o întinde la Viena. În urma sa a rămas orașul căruia i-a dat numele său, Alexandria, dar și măsurile ce au încurajat învățământul și medicina.
Dar povestea lui nu se încheie aici deoarece ”acest om bun, fără curaj, prieten al țării, dar mai mult al postului său”, se va întoarce în 1856, cu sprijinul turcilor în postul de caimacam pe care-l va ocupa până în 1858. A sprijinit mișcarea unionistă, iar la aducerea osemintelor sale de la Napoli în necropola familiei a participat chiar domnitorul țării, Alexandru Ioan Cuza, care a și organizat evenimentele funerare.
Nici urmașul lui Ghica, Gheorghe Bibescu (1842-1848) nu s-a înțeles cu boierii așa că, în 1844, a dizolvat Adunarea și a condus numai prin decrete timp de doi ani. Răzmerițele și comploturile se țineau lanț, ducând în cele din urmă la evenimentele din 1848.
Descendent direct al lui Constantin Brâncoveanu, frate cu Barbu Știrbei, Gheorghe Bibescu era un tip școlit, licențiat în drept și mare admirator al culturii franceze. A mărit armata, a stabilizat finanțele țării și i-a ajutat pe sinistrații incendiului devastator din ziua de Paște a anului 1847. I-a supărat pe toți concesionând minele de aur unui consul rus, măsură care a dus la dizolvarea Adunării potrivnice din 1844, și i-a enervat de-a dreptul când a vrut să introducă limba franceză ca limbă de predare în școlile superioare. Revoluția de la 1848 a pus capăt domniei sale, deși lui îi plăcea la nebunie pe scaunul domnesc și se credea pe cai mari. A ras-o imediat spre Paris, via Transilvania, și a fost unul dintre pretendenți la alegerile din 1859. A decedat la Paris, în 1873, lăsând amintirea unui politician de calibru, dar a unui domnitor nici prea-prea, nici foarte-foarte.
În Moldova, Mihail Sturdza (1834-1849) i-a cam pus cu botul pe labe pe boieri, fiind un soi de monarh luminat, autoritar cât trebuie și diplomat cât este nevoie. Era prieten și cu turcii și cu rușii. Până la urmă va intra în conflict cu boierii tineri, școliți în Apus, care-l considerau apărătorul vechii orânduiri, o frână în calea modernizării țării. Ceea ce nu-l va împiedica să-i aresteze în 1848 pe capii revoltei și să-i exileze la Stambul.
Mihail Sturdza a introdus termenul de conservator în spațiul politic românesc, făcând referire la principii conservatoare într-o scrisoare adresată consului rus la Iași, Minciaki. A fost un critic virulent al domnitorului Ioniță Sandu Sturdza, dar și al mișcării cărvunarilor, pe care-i considera niște parveniți care vor să schimbe ordinea existentă în interes personal. Deși i-a fost elev abatelui francez Lhomme, ca și Mihail Kogălniceanu, era filorus. În timpul revoluției lui Tudor Vladimirescu fugise în Rusia și de aici i se trăgeau convingerile politice. Ales domnitor conform Regulamentelor Organice, după ce a pupat papucul sultanului, s-a pus pe treabă. A construit drumuri, poduri, a trasat primele căi de transport, a redus abuzurile asupra țăranilor și i-a încurajat pe evrei să se stabilească pe moșiile marilor boieri cu scopul de a dinamiza comerțul. Averea familiei sale a sporit considerabil, în special prin folosirea finanțelor statului și prin corupție. Adică, a furat, dar a și făcut! Într-un document al boierilor nemulțumiți era caracterizat ca fiind ”lacom de bani, josnic” . Astea nu l-au împiedicat să acorde o atenție sporită instrucțiunii publice (înființarea Academiei Mihăilene) și sistemului judiciar.
În 1848 i-a păcălit pe revoluționarii moldoveni, prefăcându-se că le aprobă revendicările, după care îi arestează, iar pe capii mișcării îi trimite la Stambul. Pe drum, la Galați, șase dintre ei, printre care și Alexandru Ioan Cuza, reușesc să evadeze. Alții, mai iuți de picior, reușiseră s-o șteargă fugă înainte de arestare. Inclusiv Mihail Kogălniceanu, deși nu părea vreun Usain Bold. Dar abilul domnitor va fi înlăturat în 1849 când, în urma Convenției de la Balta Liman, la conducerea Moldovei vine Grigore Alexandru Ghica. Sturdza moare la Paris, o predilecție a domnitorilor din acea vreme, la vârsta de 90 de ani, și a fost înmormântat la capela familiei din Elveția.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Principate se înregistrează o creștere demografică semnificativă. Muncă, distracție, procreație. Cam ăsta era targetul țărănimii. Dar și boierii se jucau de-a mama și de-a tata, să nu mă înțelegeți greșit, că oricum nici nu prea aveau altceva de făcut. Populația Moldovei a crescut de la 1 115 325 de abțiguiți în anul de grație 1826, la 1 463 927 în 1859, iar cea a Valahiei de la 1 920 591 în 1831, la 2 400 000 în 1860! Trai nineacă, tot să ai pe cine pune biruri! Crește și populația orașelor prin migrarea de la sate și prin stabilirea evreilor ruși. Evident că și structura socială a suferit modificări semnificative. Boierii erau tot mai bogați, iar țăranii tot mai săraci. Se înmulțesc clăcașii și se împuținează țăranii liberi. O pătură mai înstărită, dar fără mare influență în societate, era formată din mazili, neamuri și învățători. Clerul se descurca destul de bine, la fel ca întotdeauna. Boierimea era divizată în ceea ce privește viitorul, iar burghezia în formare începe să emită timid pretenții politice. Boierimea intensifică exploatarea, ceea ce va crea permanente tensiuni sociale. Țăranii nu mai primeau pământ după nevoi, ci după contribuția în muncă și alte servicii, lucru posibil pentru că Regulamentele Organice recunoșteau dreptul la proprietate al boierului pe o treime din moșie. Așa că țăranii nu mai aveau dreptul ereditar de a munci pământul, chiar dacă nici până atunci nu erau proprietari. Industria era mai mult o glumă, iar comerțul se desfășura cu aceeași veselie. Ba, mai mult, după 1829, comerțul cu cereale și animale ia un avânt remarcabil. Bunurile de larg consum erau importate îndeosebi pentru casele boierești. Ce s-o mai lungim, era la fel ca în zilele noastre...
14 mai 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu