Acea femeie, lacrimă de stea
Există doar în amintirea mea.
Și cât era de frumoasă!
Prin cioburi pășește sfioasă
Când luna de rouă albastră
Își întinde brațele pe fereastră
În somnul meu; magie, fluturi sinceri,
Și-n oameni de zăpadă numai îngeri
Femeia aceea nu mai există,
Tandrețea ei e-o amintire tristă.
Desculț prin spini din sânge maci îmi fac,
O-mbrățișez în vis, îi dăruiesc și tac...
13 aprilie 2024
Ea era atât de frumoasă
când trecea fără umbră prin soare
O, cum tremura sufletul meu,
corabie rătăcită pe mare!
Tot universul se zbătea în tâmple,
niciodată n-am fost mai uimit!
Magia avea să se-ntâmple
între minus și plus infinit
Ea nu era din carne și sânge,
locuia dincolo de patima ochilor,
parcă aud universul cum plânge
în privirile plopilor
Umbra mea învelită în fum
urcă pe trepte de ceară,
eu nu-s de aici, nici de-acum,
duc cu mine o taină amară
Nici tu nu ești de aici,
te-am văzut coborând dintre stele,
desculță aprindeai licurici
în fiecare colț al inimii mele
27 martie 2024
De când ieși pe ușă, iubito, te aștept,
îngerul meu te-nsoțește cântând
un cântec de întoarcere mai curând,
inima mea ți se zbate în piept
Răsăritul mă strânge în brațe de rouă,
mi-s umezi ochii drumuri cercetând,
oricând ai veni n-ar fi prea curând
să ne fie lumină și nouă
De când deschizi ușa, iubito, mi-e dor
să-mi cazi în brațe ca roua de vară,
tu ești băutura amară
ce-o beau îngerii nopții în zori
19 martie 2024
Te uiți la mine, dragostea mea,
și știi că acea parte din mine
care ești tu
nu va muri niciodată
Ești cerul albastru,
între ploi curcubeu,
ești rugul aprins
din sufletul meu
Numai când trebuie să ne luăm rămas bun
nu-mi găsesc cuvintele-fluturi.
Iubirea sfâșie bucăți din inima mea
și le aruncă în prăpăstii de vulturi
Printre lacrimi,
ține-mă de mână și
nu spune nimic
Nu trebuie să faci promisiuni
pe care nu le poți ține,
nu renunța la sinceritate
În această lume imundă
fii tu până la sfârșitul timpului
și încă o secundă
Visuri spulberate se-mprăștie
în golul din jur
Nimic n-o să mai fie cum a fost,
dar nu mă pot preface că nu este adevărat
că te-ai pierdut în brațele mele
pe când umbra era doar un ecou
rătăcit printre stele
Nu mă pot preface că
nu te-am auzit, sorbindu-mi privirea:
”Iubitul meu,
aceasta-i fericirea!”
Magia nopților nesfârșite de dragoste,
poemele de nedescris...
Acea parte din mine care ești tu
nu va muri niciodată în vis
Când soarele apune,
iar pasărea paradisului nu mai cântă,
mi-amintesc de noi așa cum am fost;
fire de iarbă plăpânde dintr-un film de altădată
și știu
că acea parte din mine care ești tu
nu va muri niciodată...
17/20 martie 2024
Stau la fereastra timpului și scriu o scrisoare celor pierduți pe lungile coridoare ale vieții noastre. Lumini și umbre, chipuri dragi răspândite pe cărările de lumină ale sufletului. Cuvintele sar din călimara inimii și se preumblă printre îngeri.
Ce mărturie ar putea să lase un bătrân profesor celor ce
vor duce mai departe școala românească?
Până la urmă, reformele s-au terminat. Școala și-a intrat
în rosturile ei firești. Profesorii au redevenit dascăli, iar elevii s-au transformat
în copii fericiți. Învață la școlile cele mai apropiate de casele lor. Merg pe
jos, se hârjonesc, glumesc. Aerul se umple de râsetele lor.
Au uniforme frumoase și sunt mândri de ele. Își salută cu
respect profesorii. Bunacuviință au învățat-o din familie. Acolo este prima
școală, cea mai importantă. Dacă nu este frecventată la timp și cu interes, școala nu va putea produce schimbările
esențiale în devenirea lor. Caracterele se cioplesc greu și e nevoie de sculptori
pricepuți și devotați artei educației.
Părinții sunt primii dintre acești
sculptori. Au înțeles că numai educația poate schimba în bine societatea și s-au
apucat să construiască temeinic. La baza lumii viitoare au pus cărămizi
trainice.
Ce bine e că s-a înțeles la timp că țara noastră are
nevoie de o citadelă care să o protejeze de manipulare, panică și fatalism!
Ce bine e că s-a înțeles că școala adevărată înseamnă
întoarcerea la tradiție și la
bunăcuviință!
Ce bine e că educația nu mai este sufocată de politizare,
birocrație și subfinanțare!
Ce bine e că profesorii nu mai lucrează cu elevi
flămânzi, bolnavi de sărăcie, cu navetiști obosiți și îngeri triști!
Ce bine e că școala a construit ziduri de apărare în
jurul sufletului românesc!
Ce bine e că Istoria românilor a reintrat în drepturile
ei!
Ce bine e că a fost eliminat balastul din manuale, că acestea
au redevenit autentice cărți de căpătâi, că nu mai sunt produse banale de
marketing, menite să satisfacă interesele comerciale nu pe cele academice!
Ce bine e că școala este despre profunzimea ființei umane,
despre suflet, despre cioplirea destinelor și formarea caracterelor, nu despre
fixarea într-un insectar a unor tipologii grotești, nu despre ierarhii
vremelnice și nici despre dresarea elevilor!
Ce bine e că ne-am întors la scrisul de mână, la cititul
cărților!
Ce bine e că profesorii au fost eliberați din lanțurile
birocrației excesive și dăunătoare și că pot să petreacă cât mai mult timp de
calitate alături de elevii lor!
Ce bine e că inima dascălului susține ritmul inimii
fiecărui copil, că s-a risipit în pieptul tuturor!
Ce bine e că tot gunoiul pe care birocrația l-a depozitat
în școala românească, stavilă între prezent și viitor, între formalism și
autenticitate, a fost ars în creuzetul educației, iar cenușa a fost spulberată
de vântul istoriei!
Ce bine e că ne-am întors la esență, la simplitate, la tradiție,
ce bine e că oamenii pot fi ei înșiși!
Ce bine e că inteligența naturală nu a putut fi egalată
de inteligența artificială!
Ce bine e că nu am devenit roboți, că ne-am redescoperit
umanitatea!
Ce bine e că profesorii au rămas cei mai mari
constructori de lumi noi! Ce bine e că societatea le este recunoscătoare!
Stau la fereastra sufletului și
scriu o scrisoare celor ce vor trece cândva pe lungile coridoare ale timpului
nostru. Se aud cârduri de copii. Unii imită cântecul păsărilor, alții se bucură
de zumzetul albinelor, iar cei mai ștrengari se întrec cu fluturii-n zbor.
Cerul este albastru. Cuvintele ies din călimara inimii și se preumblă printre
îngeri...
Cu toată dragostea, bătrânul profesor de istorie,
15 septembrie 2036
Numai inima mă mai doare
în locul de unde trebuia să răsară soarele,
numai inima mă mai doare
în locul de unde trebuiau să țâșnească izvoarele
Câteodată, când trece prin suflet un nor,
sufletul începe să doară
în locul din care
aripile trebuiau să răsară
Fluturii se miră și ei că mai sunt
în locul unde nu trebuia să mai fiu,
cad dintre nori curcubeu pe pământ
și mă mir că mă doare, că sunt om și sunt viu
Numai umbra mea mă mai strigă
în locul în care trebuia să apună soarele,
crește iarba fiarelor prin ferigă,
ruginite-s toate zăvoarele
Și-mi aud ecoul cum din suflet răsare
și plutesc prin mine, peste munții de sare...
23-24 februarie 2024
Sufletele moarte nu pot iubi,
calcă pe cioburi de timp amar,
cerul albastru le pare murdar,
nu știu ce înseamnă să iubești și să fii
Privesc amurgul de vară pieziș
și-alungă păsările cântătoare,
cultivă buruieni otrăvitoare,
de jur-împrejur doar proscriși
Suflete moarte, pe sensul invers,
ce drame ascunse adânc v-au strivit?
Dacă poți să iubești, ești infinit,
dacă ești iubit, redevii univers
Lăsați muzica să-nvingă tăcerea,
prin lumină călcați cu curaj,
ieșiți din supremul sevraj
și iubiți! Iubirea-i ca mierea...
19 februarie 2024
Când am înțeles
că ai plecat pentru totdeauna,
am plâns
Ascuns în mine însumi de mine însumi,
sufocat de o durere sfâșietoare,
am căzut ca un vultur ucis
de-o rază de soare
Lumea cea fericită la care visasem
cu ochii larg deschiși
s-a prăbușit sub propria-i greutate
ca o iluzie, ca un munte uriaș,
și m-a strivit
Mă uitam în acea oglindă
cu-ntâmplări dulci-amare
și plângeam;
singurătatea mă strângea în brațe
până la sufocare
A doua zi am mers
la înmormântarea unui prieten drag
și-am aprins câțiva licurici,
dar nu am mai plâns.
Deja nu mai eram de aici...
6 februarie 2024
Iubindu-te, va fi sfârșitul meu,
i-am zis îngerului
și el m-a pârât lui Dumnezeu.
Dumnezeu a surâs
și toate stelele au plâns
Sufletul meu poartă cicatricele
timpurilor fericite pe când
amurgul era un pretext pentru lumină;
de jur-împrejur magie divină
De pe vulcan
am să m-arunc în prăpăstii de vulturi
Lava ce va țâșni din străfunduri,
amestecată cu sufletul meu,
se va face piatră pe care va călca,
arzându-și tălpile, un alt Odiseu
Te iubesc, te iubesc, ți-am spus,
acesta-i sfârșitul meu,
frica mea a devenit curcubeu,
eșarfă ce-ți acoperă ochii, picioarele
Iubindu-te, va fi sfârșitul meu;
”...și-al meu, și-al meu!”,
plângeau printre pietre izvoarele
În trup mi se zbate sângele tău
strivit de săruturi
și toate acele jocuri ale dragostei magice
pe care îngerii le joacă cu voluptate mereu,
alintându-se:
” Iubindu-te, va fi sfârșitul meu...”
5 februarie 2024
