Noi românii iubim rar, dar când o facem, e jale. Se opresc instantaneu trenurile de mare viteză dintre Bucureşti şi Adjud, păsările îşi îngheaţă zborul, Marea Neagră se face blondă naturală, iar greierii cântă ''Of, viaţa mea '' până conving furnicile siliconate, rupte de greutăţile cotidiene, că se poate trăi şi din muzica marilor compozitori ai lumii interlope, de la Adrian Tatăl Copilului Minune care a fugit în lume şi până la Florin Salam cu Soia. Când ne pică pata, telefonul trebuie setat pe unu unu doi conform distihului shakesperian : ''te iubesc atât de tare /că vor să sune la salvare ''. Până la urmă e ceva normal la un popor care încă de pe la 1870, când o lua pe ulei, făcea revoluţie cât ai zice peşte. E drept că a doua zi, la ciorba de potroace, uita pe cine a pus în capul trebilor ţării, după ce mai spre seară, în clinchet de halbe şi sfârâit de mititei, proclamase Republica de la Ploieşti, dar orişicât gestul contează .
D-aia zic, ne aprindem repede şi ne stingem aşijderea, suntem destul de instabili în dragostea noastră. Totuşi iubim cu o patimă sălbatică sportul. Nu în ideea de a-l practica, Doamne fereşte, dar ne place să ne uităm la el. L-am contempla zile în şir din faţa televizorului. Şi când se întâmplă ca din hăurile României contemporane cu ea însăşi să se aprindă o lumină devenim de-a dreptul pătimaşi.
Aşa au descoperit toţi românii că o iubesc fără măsură pe Simona Halep care ne-a reamintit că e posibil să fim o naţie de învingători. Şi că putem iubi şi pe altcineva în afară de noi înşine .Şi ne-am reamintit că avem o problemă cu ruşii care ne-au luat Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, tezaurul, petrolul, haleala şi ''Roland Garos-ul''. Nasol moment, mişto colivă, vorba filosofului Nicolae Dide, un revoluţionar de la '89, căruia intelectualitatea românească, invidioasă şi exagerat de selectivă, nu i-a apreciat valoarea intrinsecă .
Sigur, noi avem o problemă cu ruşii demultişor date fiind înclinaţiile lor de colecţionari de orice nu le aparţine dar acum problema s-a acutizat de când cu domnişoare Sharapova, pe care am invitat-o deunăzi să ne vedem şi să rezolvăm măcar chestiunea Basarabiei dacă despre tezaur nu vrea să parlim. Se face că nu mă aude ba, mai mult, o frige, din nou, pe Simona Halep ca să ne schimbăm impresia despre fetele înalte şi blonde. Să ştie Maria că dacă o mai bate o dată pe fata noastră o să aibă de-a face cu mine personal fiindcă e vorba de o chestiune naţională aici. Şi cu mine nu te joci când e vorba de '' ţară, ţară, vrem ostaşi ''. Rareori românii sunt uniţi şi îşi apreciază valorile aşa că rusoaica să nu-şi mai bage racheta în treburile noastre interne că ne dă bioritmul peste cap.
Meciul a fost crâncen, Sharapova arăta ca o fiară care nu ştie decât să ucidă iar Halep ca o pradă care nu vrea să moară. Surprinsă de atâta îndârjire, Maria a folosit toate trucurile posibile pe care orice mare sportiv, obişnuit să câştige, le are în arsenalul propriu şi le aruncă în luptă atunci când a dat de dracu'. După trei ore de negocieri intense, cu rachetele pe masă, s-a încheiat un armistiţiu în urma căruia Rusia a rămas cu tezaurul, iar România cu speranţa că într-o zi l-ar putea recupera.
Totuşi, pentru ca şansele să fie pe viitor egale, Sharapovei ar trebui să i se aplice nişte leucoplast peste gură pentru că nu este normal să faci tenis şi să urli de parcă eşti înfiptă în inima pădurii. Şi când te gândeşti că vroiam s-o invit să ne cunoaştem mai bine şi să rezolvăm şi chestiunea Basarabiei din cauza căreia eu vara nu dorm. Iarna nici atât, că mi-e frig. Ce-ar zice vecinii mei, nişte pensionari cumsecade, foşti informatori ai securităţii, când ar auzi-o plasând un lung de linie sau dând lovitura decisivă cu reverul? Ce să zică ş i-ar face cruce cu limba-n cerul gurii şi-ar bolborosi cu evlavie : ''Vai de copiii care învaţă carte şi se fac profesori că uite-i cum urlă în ziua de salariu !.. .'' Să nu mai vorbim de strigătele de bucurie sau de semnele de exclamare ale Sharapovei când loveşte neţul sau comite o dublă dublă greşeală. Nici nu vreau să mă gândesc că mi se face pielea de găină. Şi după cum ştim din poveştile bunicilor noştri care au trecut Prutul şi încolo şi încoace, ruşii ne-au luat ceasurile, petrolul, cerealele, Basarabia, ''Roland Garos-ul''şi pielea de pe noi. Când ne-o vor da înapoi, Dumnezeu ştie...
P.S.Vă întrebaţi poate ce legătură are titlul cu textul. N-are niciuna dar mie îmi place cum sună...
9 iunie 2014
editorial ''ARENA BUZOIANĂ''
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu