Un gol imens se-ntinde în idee
și cad în el și nu mă mai opresc,
a înflorit de spaimă-o azalee
și nu te văd să-ți spun că te iubesc
ca la-nceputul lumii clandestine
când înflorise-o stea albastră,
și orice tren care din cosmos vine
te are doar pe tine la fereastră
Și fiecare pasăre suavă
ce taie aerul cu dor flămând,
spune luminii întâmplarea gravă
de-a ne iubi în fiecare gând
Și nu mi-e teamă că de-atâtea ori
o să mă sting pe rugul gurii tale;
să nu rămânem visului datori
mi-arunc în foc cămașa de petale
să nu mai fiu nici om, nici altă fiară
ce-n colți își strânge fluturii, și-n pântec,
să fiu doar înrobirea de vioară
ce-ți intră-n trup și se coboară-n cântec
cum au căzut în grotele ideii
doi îngeri răstigniți pe-un curcubeu;
au înflorit sălbatici călțuneii
deasupra sufletului meu
Și totuși stau de veghe două umbre
căzute de pe cerul spaimei gri,
și toate diminețile sunt sumbre
de câte ori tu pleci și întârzii
Și trag calea ferată înspre tine
și plânge-n amintire-o floare albastră,
că orice gând ce emigrează-n mine
te are doar pe tine la fereastră...
28 iunie 2024 (r)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu