LA FEREASTRA INIMII

 

Un gol imens se-ntinde în idee

și cad în el și nu mă mai opresc,

a înflorit de spaimă-o azalee

și nu te văd să-ți spun că te iubesc

ca la-nceputul lumii clandestine

când înflorise-o stea albastră,

și orice tren care din cosmos vine

te are doar pe tine la fereastră

Și fiecare pasăre suavă

ce taie aerul cu dor flămând,

spune luminii întâmplarea gravă

de-a ne iubi în fiecare gând

Și nu mi-e teamă că de-atâtea ori

o să mă sting pe rugul gurii tale;

să nu rămânem visului datori

mi-arunc în foc cămașa de petale

să nu mai fiu nici om, nici altă fiară

ce-n colți își strânge fluturii, și-n pântec,

să fiu doar înrobirea de vioară

ce-ți intră-n trup și se coboară-n cântec

cum au căzut în grotele ideii

doi îngeri răstigniți pe-un curcubeu;

au înflorit sălbatici călțuneii

deasupra sufletului meu

Și totuși stau de veghe două umbre

căzute de pe cerul spaimei gri,

și toate diminețile sunt sumbre

de câte ori tu pleci și întârzii

Și trag calea ferată înspre tine

și plânge-n amintire-o floare albastră,

că orice gând ce emigrează-n mine

te are doar pe tine la fereastră...

28 iunie 2024 (r)

AT THE WINDOW OF THE HEART
(Translation of “La Fereastra Inimii”)

A vast abyss unfolds inside the thought,
I fall into it, endlessly, and deep—
a frightened azalea has just bloomed, distraught,
yet I can’t see you, to say “my love I keep,”
like at the dawn of our forbidden world
when a blue star blossomed from the dark,
and every train from cosmos, forward hurled,
carries only you—your shadow at the spark.

And every tender bird that cuts the sky,
with hungry longing etched across its flight,
tells light the grave event that passes by:
we love within each thought, both day and night.

I do not fear how many times I’ll fade,
burned on the pyre of your devouring kiss;
to not be debtors to the dream we’ve made,
I cast into the fire my petal dress.

To be no more a man, nor beast with claw
that clenches butterflies within its womb—
to be just the enslaved voice of a viola,
that slips inside your flesh and finds its tune.

As fell into the caves of thought, once more,
two angels crucified upon a rainbow arc,
wild anemones in sorrow rose and swore
their bloom above my soul’s eternal dark.

Yet still, two shadows stand their quiet guard,
fallen from the sky of fear-stained grey,
and all my mornings feel so dim and hard
each time you go and twilight comes to stay.

I pull the railway tracks toward where you are,
a blue flower weeps in memories gone astray—
for every thought that migrates from afar
finds only you—still waiting at the window's ray.