ÎN VALEA JIULUI MAI REPEDE SE MOARE

 

În mine mor minerii vinovați
că vor să supraviețuiască,
ei sunt pe viață condamnați
să moară fără să trăiască

Atâta au: o hrubă către moarte
și dreptul la revoltă primitivă,
ei nu cerșesc, ei vor numai dreptate,
altminteri cad în recidivă

Au fost iubiți pentru curajul prim
de-a înfrunta în Vale dictatura,
ei sunt o parte de popor sublim
la care prima lege ajunse ura

Ei sunt copii bătrâni care dărâmă
castele de nisip alambicate,
se zbat ca o sălbatică furtună
adusă-n personalele de noapte

Și nu cunosc misterele puterii
și nu disting ce-i rău de ce e bine,
prizonieri risipei și durerii,
zdrobesc surâsuri și destine

Și se întorc acasă condamnați
să caute-n adâncuri un alt soare,
și totuși, oameni, nu uitați:
în Valea Jiului mai repede se moare...

10 decembrie 1991

CURG LACRIMI DIN ABECEDARE

 

Copiii țării sunt săraci de tot, 
n-au bani să-și cumpere hăinuțe,
părinții, martori la complot,
își cară timpul în căruțe

Copiii noștri află tot mai rar
 ce sfinți îi priveghează-n calendare,
și-acceptă soarta ca pe-un dar,
curg lacrimi din abecedare

Privesc vitrinele-ntristați
și pofticioși ca nevinovăția,
voi, oameni mari, de ce-i sfidați?
de ce le-asasinați copilăria?

La margine de Orient
ei vor de câțiva lei bomboane,
în zâmbetul de înger inocent
coboară sfinții din icoane

Și, uneori, sunt și bolnavi de SIDA,
nu știu cu ce sunt vinovați,
ei nu cunosc mânia, nici obida,
se nasc impuri și nu pot fi salvați

Părinții lor atipici poartă vina
că au în sânge virusul fatal,
că au uitat că ei le sunt lumina
purtându-și măștile de carnaval

Măcar să nu le-ndatorați pământul,
aceasta este țara lor,
din viitor îi bate vântul
stârnit de lașitatea voastră, corbilor

Lăsați copiii țării-n pace,
să crească precum cerbii din Carpați,
când steagul României s-o desface,
să-l ducă-n luptă un popor de frați...

10 decembrie 1991/20 februarie 2020

COPERTA O SĂ VINĂ PESTE MINE

 

Definește timpul ce nu-și oprește mersul, 
în mine se scufundă Universul, 
din orizont lumina ta coboară
iubită și frumoasă domnișoară, 

N-aș vrea să rătăcesc cărarea către tine,
și-n ciuda înfloririi dintre noi,
coperta o să vină peste mine
și-n cărți o să ne-nchidă pe-amândoi

Și totuși, vino, e seară în suflet,
vino să-mblânzești lumea mea,
vino și dăruiește-mi un zâmbet,
vino cu toată inocența ta!

De îngeri se teme neantul,
golul din jur se umple de cântec, 
numai câteodată sunt altul,
când te joci cu-obiecte ascuțite prin suflet...

22 octombrie 1990/19 ianuarie 2020

SFAT DUPĂ APUS (IUBIRE)

 

Întoarce amintirea-n ochii goi
întoarce timpul pe partea cealaltă
curăță stelele de noroi
și fii cât mine de înaltă


Alungă toamna cu ploaie cu tot,
ucide rugina ce sapă-n poveste,
mai încearcă, iubito, un ultim complot,
vulturul te așteaptă pe creste

Sărută himera ce arde pe rug,
mai pune vreascuri, toarnă benzină,
să nu mă legi în sfori, n-am să fug,
locul meu e-n lumină

Să nu-mi scrii nimic pe mormânt,
niciun cuvânt să nu-mi lași moștenire,
cenușa să mi-o-mprăștii în vânt
să scrie pe cerul albastru: iubire...

1 octombrie 1990/19 ianuarie 2020  

PREA DEVREME UITARE

De ce tremură copacii acum?
și frunzele de ce plâng?
vântul se pierde prin fum,
pe chipu-ți toamne se răsfrâng

Să se întoarcă întâmplările de-atunci,
să plângă iarăși umbra prin ruine,
să ningă cu uitare și cu stânci
și să mă vindec uneori de tine

Ce se mai întâmplă printre îngeri?
de ce nu scotocesc printre himere?
s-atâți îndrăgostiți ce îi așteaptă sinceri,
iubirea drepturile-și cere

Să mă întreb de ce copacii râd,
de ce părinții mor, de ce copiii cresc?
nu are rost, răspunsul nu-l aud,
cad frunzele din noi, ne părăsesc

Adie vântul sufletelor moarte,
și tremură copacii și se frâng,
e toamnă-n amintiri, mă-ncui în carte,
prea devreme uitare, prea devreme amurg

1 octombrie 1990

RUGĂ PENTRU NEBUNI

 

Oameni fără de păcat,
dați-mi dreptul la revoltă,
dați-mi petecul de cer,
peste voi să fac o voltă

Oameni buni cu straie alese
sunt destui nebuni pe lume
fără drept la rugăciune
ce se risipesc în vânt
Însă nimeni nu-i privește,
nu-i niciunul să-i asculte,
ei n-au dreptul la cuvânt
Ascultați o clipă sfatul,
ruga marelui nebun
înainte de-a fi scrum
Vor sări din rai amarii
înveliți în nenoroc
și-or aprinde-n suflet focul
care-l va topi pe loc

Oameni buni, priviți la ei,
au lumină-n ochi pierduți
sunt hilari, da, par urâți,
dar nu-s lacomi, nici mișei,
sunt copii-bătrâni, înfrânți,
aveți grijă și de ei...

4 octombrie 1990

INCERTITUDINI

 

Poate e o singură lumină aprinsă,
poate e un vis extraordinar,
poate e un poate într-o zi surprinsă
alergând haotic orele-n zadar

Doar conjucții sobre-n lumile ucise,
flăcările albastre pe femei proscrise,
iar veniră unii să îmi vândă cerul
au greșit dugheana, eu nu-s efemerul

Iar și iar iubire și din nou cuvânt,
iar și iar sihastre morile de vânt,
poate peste ceruri se învârt culori,
poate iar ciudații vânzători de nori

Între poate și poate și iar
între durere și cer și iubire
un suflet se zbate-n zadar
să vindece timpul răstignit în privire

Între poate și poate și-ai săi,
între iad și mine și rai,
se-nvârte planeta-n văpăi
spulberând cenușa din noi

7 octombrie 1990

SINGURUL ATOM

 

O singură stea și o mie de luni
luminează noaptea copiilor nebuni,
un singur glas și o mie de șoapte
îndulcesc iubirea dintre viață și moarte

Se-nvârte planeta într-un singur sens
dezmierdând eclipse dinspre rău spre bine
a pătruns argintul până și în vers
numai eu, iubito, nu mai știu de tine

Mulți copaci de gheață umbresc acel pom
ce așteaptă-n freamăt ziua înfloririi,
sunt pe lumea asta singurul atom
ce-a găsit cenușă în locul iubirii...

7 octombrie 1990

AMĂGIRE

 

Doar tu exiști pentru mine,
doar tu și norii plumburii,
ce lung e drumul pân la tine
și cât te-am așteptat să vii!

Nu-ți spun că este toamnă afară,
o știi și tu, și Dumnezeu,
dar fiecare zi e seară
când tu lipsești din visul meu

Sunt curios de-ai să mă crezi,
eu sunt nebunul sufletului tău,
și dacă adesea mă visezi,
să nu spui că îți pare rău!

Pe lumea asta numai fum
ești vântul sufletului meu,
să mergem împreună pe un drum
pe care ne așteaptă Dumnezeu...

4 octombrie 1990/19 ianuarie 2020

VALSUL MORȚII

 

Ceasul a bătut ora douăzeci
pe unde clipa ți-o petreci?
de ce asculți un cântec trist
când eu am zile încă zeci
și mai exist?

Lacrimile îneacă melci,
pe drumu-acela de ce treci?
de ce să plângi un aiurit?
de ce tu sufletu-mi încerci?
nu am murit

Când zilele se depărtau
și când durerea ți-o creșteau
de ce tu nu plângeai atunci?
tu plângi acum când eu nu vreau
și mă străpungi

Am zile trei sau am un veac
nu pot să știu și ce să fac?
să plâng cu tine-n patul meu?
și între lacrimi eu să zac?
ce-ar zice Dumnezeu?!

De ce să plângi plecarea mea?
nu are rost, fă altceva!
mai bine încerci să cânți șoptit
un cântec despre acel ceva
când ne-am iubit

Eu de-am să mor tu ai să uiți
că ochii tăi îngroapă munți,
și-acum de ce să plângi așa,
eu nu voiesc și tu insulți
durerea mea

Sărută-mă, mă duc curând,
e rândul meu sau peste rând,
cad frunzele pe-un trup rănit
și-ți spun și-n ceasul desfrunzit
tu nici nu știi cât te-am iubit...

4 octombrie 1990