Pe țărmul mării în ruine,
ai coborât din mine pe nisip,
treceau prin suflet fluturi și drezine
și toamna colorase un alt chip
Atâtea vise spulberate,
atât ecou adus din depărtări,
atâtea gânduri destrămate
și-atât de multe întrebări
răzbat din țărmul înhămat la stele
pe care-l trag în sus și-n jos,
se-ntind în gol brațele mele
pe unde-a fost omul frumos
Și-am fost în noaptea vieții atât de aproape
să înflorim iubindu-ne sublim,
și-am navigat pe-aceleași ape,
dar n-am putut să ne oprim
pe-aceeași insulă de alge
pe care ne-am născut dintr-un sărut,
se-aude marea cum se sparge
din viitor peste trecut
Și totuși îmi zâmbești în amintire,
fotografia nu-mi va spune nu,
c-a fost suprema, unica iubire,
și chiar de-ai renunțat, o știi și tu...
Și ce păcat că n-ai mai coborât
din altă viață ca să dau de tine,
e-așa târziu și s-a făcut urât
și toată marea s-a-ncuiat în mine...
14 septembrie 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu