Nu mă lăsa, iubito, să mă nărui,
nisip aș fi și m-ar călca desculți
toți demonii ce-au răstignit prigorii
și de-aș cânta n-ai știi pe cine asculți
Și când pe țărmul stins de ebonită
și-ntinde marea mâna-i ca o cange,
tu n-ai să știi, nu ai să știi, iubito,
de ce în cioburi sufletul se sparge
Degeaba trage cerul rochia peste tine
și-alergi prin spini ca să poți prinde
ce-a mai rămas nerisipit din mine
când mâna mea nu se mai poate întinde
Așa că dă-mi acum îmbrățișarea
pe care ți-am împrumutat-o cu-n surâs,
să nu mă sfâșie înserarea
și să mă plângi apoi ca pe Iisus
Și dacă n-ai să poți de-atîta soare
desculță să mă calci și fără teamă,
îngroapă-mi umbra pe un țărm de mare,
căci umbra mea nu-ți cere nicio vamă...
30 iulie 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu