În timp ce România obținea o victorie spectaculoasă, realiza un egal și contabiliza două înfrângeri clare, golaveraj 4 la 6, David Popovici redevenea campion european la 100 și 200 de metri. Mă rog, n-a observat prea multă lume.
Echipa României a fost mediocră. Sufletistă, dar neputincioasă. Au luptat, au dat tot ce au putut, dar ceilalți pot mai mult. N-au reușit să se ridice la înălțimea pretențiilor suporterilor pentru că aceștia au ridicat prea sus ștacheta. Totuși, nu s-au făcut de râs, ceea ce nu e puțin lucru. Au format o orchestră din instrumentiști decenți, dar le-a lipsit pianistul. Cu Ucraina, locul acestuia l-a ocupat Stanciu, dar de la meciul cu Belgia nu s-a mai putut apropia de instrument. Cu un pianist de calitate, orchestra ar putea da spectacole la un nivel respectabil.
Dirijorul Iordănescu și-a făcut treaba, numai că antrenorul secund, Dumnezeu, atât a vrut. Niță a fost ridicat în slăvi pentru niște intervenții corecte, dar a gafat când ne era lumea mai dragă. Horațiu Moldovan, adevăratul artizan al calificării României la turneul final, n-a primit nici un minut de joc. La români, recunoștința e floare rară. Toți au jucat bine, la nivelul lor, merită felicitați, chiar dacă la meciurile cu Belgia și Olanda, păream sparing parteneri. Una peste alta, generația de suflet a creat un sentiment de solidaritate națională pentru toți năpăstuiții sorții. A fost frumos că am putut visa, dar realitatea meciului cu Olanda ne-a readus cu picioarele pe pământ. Vă mulțumim pentru tot, dar mai este mult până departe....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu