Pe când nu devenisem lumină în amurg
ningea între noi cu disperare,
îmbrățișarea a fost singura salvare
să nu ne-nghită iernile din burg
În viața aceea ne-am iubit suav,
în timpul meu te cățărai pe sfori,
erai cea mai frumoasă dintre flori,
plângea de teamă sufletul concav
Și aruncai în calea mea luceferi
să lumineze zorile de zi,
să nu mă-nghită vifore pustii,
să ne întorceam pe planetă teferi
Și ți-am adus în palme răsăritul
să-ți fie albe nopțile de lut,
și te-am iubit cu sete de recrut,
și ai cules din mine infinitul
Și se topeau în dor stamine,
ninsorile se-mprăștiau prin burg,
te-am răstignit pe-o cruce în amurg
și m-am întins alăturea de tine,
căci răstignindu-te, m-am răstignit pe mine...
26 iunie 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu