De când m-au invadat valuri de ger,
m-a întrebat colțul de cer
cu ce-am greșit, pierduta mea
de-ai fost și n-ai mai fost a mea?
Și totuși te-am iubit fără măsură
amestecat cu umbrele din cești,
zăvoarele au ruginit pe gură
și n-am aflat vreodată cine ești.
Că tu n-ai fost și n-ai să fii comună,
ești floarea ce-n noroi se reculege,
ești noaptea-nveșmântată-n lună,
ești ceva mai mult decât poți înțelege
Câteodată te copilărești,
altădată spargi ferestrele cu furie de furnică,
izbindu-le de cer
și-atunci inima se zbate de frică.
Se teme să nu rătăcești
să nu mai fii cine-ai fost în povești
Când te amesteci cu sufletul meu,
lăcrimează în vis Dumnezeu
Și totuși,
dacă tu n-ai mai fi
cine m-ar mai putea otrăvi
până la sfârșitul timpului și încă o zi?
20 octombrie 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu