Cad brumele supreme din ochii stinși ai nopții,
abia de mai respiră înfrigurat pământul,
plâng păsări călătoare din paginile cărții
și-n frunzele amare se risipește vântul
Se-amestecă albastrul cu galbenul hepatic,
de atâta deznădejde lumina se usucă,
în suflet se ascunde un fluture sălbatic
și inima se zbate străpunsă de-o ulucă
Și printre dezacorduri de-a dreptul ruginii
se mai aud, pe seară, înlăcrimări de lupi,
nici de mai ești pe lume aproape nu mai ști
și-amurgul se prelinge ca fagurele-n stupi
Lumină și-ntuneric în ochi se-ngemănează,
iubirea și tristețea se-adună la un loc,
la capătul genunii o lacrimă veghează,
sub brumele de toamnă tot sufletul ia foc...
11 octombrie 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu