SFÂRȘITUL MAGIEI

Când ești uitat, nu mai exiști în avatar,

nu mai ești deloc, nici dulce, nici amar 

Când accepți îmbrățișarea uitării,

degeaba țipă-n inimă cocorii

Pășești pe deasupra apelor printre păsări

smulse din universul interior,

pășești desculț printre spini

ca o ceață de toamnă, ca un fuior

Cerul albastru e doar cer albastru,

copacii sunt doar copii suferinzi

ce vor deveni laolaltă cu tine

scânduri putrede, ape învolburate, oglinzi

Inima-i doar un ceasornic zgomotos,

depărtarea nu te mai doare,

rătăcești prin lume în sus și în jos

și nu-ți mai crește-n surâsul amar nicio floare

Uitarea-i sfârșitul magiei,

trebuie s-o accepți în sfârșit

fiindcă tu nici n-ai existat

pe crucea pe care ai fost răstignit

Poate o săgeată bine țintită

ți-a străpuns nemiloasă sternul;

nu întoarce privirea,

s-ar putea să te îmbrățișeze infernul!

Tu nu mai exiști cu adevărat,

te-ai înșelat de atâtea ori că ești

un vis, o chemare, 

finalul fericit al unei povești

16 octombrie 2022