Inaugurate de Nicolae Mavrocordat, domniile fanariote au dus intriga, bacșișul, mita și alte tare ale politicii machiavelice orientale pe noi culmi de progres și civilizație imorală. Fiul marelui dragoman al Porții n-a fost nici prea-prea, nici foarte-foarte. A deschis șirul celor 36 de domnii fanariote din Moldova, cu patru mai puține decât cele din Tara Românească. Au fost multe și scurte întrucât la fiecare trei ani turcii pretindeau mucarerul pentru reînnoirea domniei, prilej de păpat bani nemunciți. Bine, bine, anual pretindeau și mucarerul mic că, vorba aia, pofta vine mâncând. La tron erau abonate familiile Mavrocordat (înrudită cu fostul domn Alexandru Iliaș, prin cotoarbele lor), Moruzi, Sutzu, Caragea, Ipsilanti, Ghica (albanezi grecizați), Calimachi și Racoviță (ambele românești).
Nicolae Mavrocordat stăpânește Moldova între 1711 și 1715 și iese în evidență cu un bir nou, țigănăritul, pe care până la urmă, sătul de atâtea blesteme colorate, rostite cu mare artă, l-a anulat tot cu un blestem înfricoșător. Mutat în Țara Românească din motiv de deces mortal al lui Brâncoveanu și al urmașului și uzurpatorului său, pe tron se aburcă Mihai Racoviță (1716-1726) care uită să mai coboare deși austriecii, mînă în mână cu stolnicul Vasile Ciaurul, au vrut să-l rezolve încă din primul an de huzur. N-au reușit, dar distracția a continuat până în 1717 când Racoviță, în schimbul unor sexoase pungi cu galbeni, cedează Bugeacul tătarilor ce uitaseră să mai plece de acolo după bătălia de la Stănilești (1711). Așa se face că după cetatea Hotin, transformată de turci în raia încă din 1713, Moldova pierde și Bugeacul. Că Mihai Racoviță iubea banul ceva de speriat! A introdus noi biruri, inclusiv văcăritul, iar justiția domnească a transformat-o în supermarket. Unor evrei care săvârșiseră un omor ritualic asupra unui copil de cinci ani nu le-a aplicat pedeapsa capitală prin spânzurare, firească pentru vremea aceea, ci i-a iertat în schimbul unei mari sume de bani. Până la urmă sultanul îl mazilește dându-i satisfacție lui Nicolae Mavrocordat și plângerilor altor evrei pe care Racoviță îi taxa la drumul mare, crezându-se mai catolic decât Papa.
Urmează Grigore al II-lea Ghica (1726-1734), nepot de-al lui Nicolae Mavrocordat, fiul surorii sale Ruxandra și totodată nepot al fostului domn Grigore Ghica. Uns cu toate alifiile, afemeiat mai mult decât prevedea legea bunului simț, a introdus mucareaua, taxa pe care trebuia s-o plătească popii, s-a ciorovăit cu tătarii pe care i-a convins să restituie pagubele provocate cu ocazia distracțiilor prin estul Moldovei, dar cărora, în semn de prețuire și admirație nețărmurită, le-a mai cedat o parte din Bugeac. După cum se vede, cedarea de teritorii devenise un obicei al fanarioților. După ce era să-și piardă tronul în 1730, după revolta de la Constantinopol care-l lăsase pe sângerosul sultan Ahmed al III-lea fără obiectul muncii, reorganizează școala domnească din Iași. După care se mută cu serviciul la București.
La Iași vine vărul său, Constantin Mavrocordat, în etate de 22 de primăveri. De la ta-su, Nicolae Mavrocordat, învățase o mulțime de trucuri ceea ce-l va ține pe tron, cu întreruperile inerente jobului de fanariot, timp de 21 de ani, între 1730 și 1769, totalizând șase domnii în Țara Românească și patru în Moldova. Băiatul nu era rău, atâta doar că a adus prea mulți greci la Curtea Domnească, ceea ce nu i-a încântat deloc pe boierii moldoveni. Până în 1735, când se întoarce în Țara Românească, pune biruri peste biruri că, vezi bine, avea imaginație!
Se întoarce Grigore al II-lea Ghica (1735-1741) care jefuiește cu sârg săraca țară a Moldovei. Ceea ce vor face și rușii în 1739, că Grigore s-a retras din fața lor tot timpul întrucât nu-i plăcea să ia bătaie. Că bătaia rusească doare al dracului de tare! Salvat de pacea de la Belgrad, domnește până în 1741 când este mazilit și chemat, cu mare cinste, la Înalta Poartă. Vă dați seama cât a costat ”marea cinste”!
Revine Constantin Mavrocordat care, ajuns la 30 de ani și cu mintea mai coaptă, introduce reformele sale experimentate deja în Țara Românească. Îi cere sfatul și lui Ion Neculce, cronicarul și fostul hatman al lui Dimitrie Cantemir. Boierii se supără un pic că le-a cam dat nas țăranilor, dar le-a trecut repede că viile Moldovei ascundeau nenumărate prilejuri de veselie și desfrâu și-ți luau tristețea cu mâna. Domnia a fost scurtă, până în 1743, cînd este mazilit în urma pârilor trimisului suedez la Poartă, nemulțumit că vodă oprise înscrisurile fostului secretar al lui Grigore Ghica, decedat la Iași, dar însemnată în realizări fiscale și culturale. Totuși, deși stabilise ca birul să fie plătit în sumă fixă (”patru sferturi”), când a considerat că are nevoie de gologani a luat ”șase sferturi”. De unde se poate trage concluzia că și reformatorii sunt împinși de la spate de lăcomie. Că p-aia cu ”să n-ai încredere în greci nici când îți fac daruri” n-o mai zicem, e fumată demult.
Vine vesel nevoie-mare fratele său Ioan Mavrocordat (1743-1747) care se pișă pe reformele lui Costică, reintroduce văcăritul, goștina pe oi și alte nenorociri de nu mai știa țăranul român cum să-și dea pielea la întors. Dar nu numai că le-a reintrodus, dar le lua și de două-trei ori pe an! Ca să fie masa domnească bogată și copiii țăranilor morți de foame. În schimb, domnul i-a lăsat pe boieri la butoane, el ocupându-se cu îndeletniciri mult mai plăcute, cum ar fi bețivănitul și curvăsăritul. Chestia cu zugrăvirea unor biserici e vrăjeală de adormit somnul națiunii, care încă nu se formase. Sfârșitul i se trage de la spânzurarea unui evreu pe care în preludiu l-a deposedat de avere. Mazilit, este înlocuit de Grigore al II-lea Ghica. La plecare, o bătrână din Iași a aruncat cu pietre după trăsura lui, lovindu-i calul. Deși calul nu avea nicio vină, respecta cu strictețe fișa postului. Sfârșitul vieții, pe malul Bosforului, l-a prins ”în grea sărăcie”, ce-o fi însemnând asta la fanarioți. Că, în orice caz, nu e același lucru cu sărăcia noastră.
Grigoraș (1747-1748) n-a făcut prea mulți purici, fiind transferat la București, și se întoarce Constantin Mavrocordat (1748-1749) care apucă să desființeze rumânia (vecinia). Dar pentru că nu a vrut să-i dea marelui vizir 300 de pungi cu galbeni pentru prelungirea mandatului, a fost mazilit și închis în insula Lemnos, unde fusese inițial doar exilat. Având acest neprevăzut timp de gândire, a consimțit să dea cele 300 de pungi și a fost eliberat.
Urmează Constantin Racoviță (1749-1753) care aduce cu el doi dregători greci, Iordache Stavarache și Iordache Genet, două belele care se pun cu birurile pe țară. Boierii se revoltă, fug la tătari, iar Racoviță e silit să-i trimită la Stambul pe lacomii săi dregători. Racoviță a continuat politica lui Constantin Mavrocordat de alungare a negustorilor turci (laji) din Moldova, negustori veroși ce se transformaseră în cămătari nemiloși și care, ca supradobândă, necinsteau casele moldovenilor. Este transferat în Țara Românească de unde vine Matei Ghica (1753-1756), petrecăreț de profesie, ceea ce îi va aduce până la urmă mazilirea și un final al vieții într-o sărăcie lucie, fiind victima propriului anturaj, chiar foștii săi dregători, în frunte cu socrul său, deposedându-l de bunuri în urma unor procese! Că băiatul nu fusese atent la detaliile petrecerii continuie în care trăia lăsând treburile țării pe mâna acestor șnapani.
Se întoarce Constantin Racoviță (1756-1757) care desființează văcăritul dar este mazilit rapid din cauza combinațiilor omului său de încredere de la Stambul, Iordache Stavarache, care trăsese sforile pentru Scarlat Ghica, fratele lui Matei. Scarlat (1757-1758) mare iubitor de petreceri, aceasta fiind moștenire genetică, este mutat rapid în Țara Românească.
Vine Ioan Calimachi (1758-1761), moldovean get-beget, dar care își începe domnia taman când tătarii jefuiau Moldova. Colac peste pupăză se transferă și Iordache Stavarache de la Stambul ca să se pună cu birurile pe moldoveni care, sătuli până peste cap de binefacerile noilor dregători, încep a ”murmurisi! Doisprezece boieri sunt legați și trimiși hanului tătarilor ceea ce duce la o revoltă destul de nasoală. Stavarache scapă cu fuga, iar pentru a face rost de parale Calimachi introduce birul numit ajutorință, un fel de fumărit. Bătrînul domnitor, care a dezvoltat Iașii, a fost înlocuit de fiul său Grigore Calimachi (1761-1764), care nu se remarcă în niciun fel. Cea ce nu era puțin lucru. Este mazilit în urma manevrelor lui Iordache Stavarache, fiind înlocuit cu Grigore al III-lea Ghica (1764-1767), nepotul lui Grigore al II-lea Ghica. A fost unul dintre cei mai buni domni fanarioți, om învățat, cumpătat și înțelept, aplecându-se și asupra durerilor celor mulți. Bun gospodar, harnic, a construit poduri, o postăvărie la Chipărești, a încurajat învățământul și a combătut luxul! Asta nu i-a împiedicat pe turci să-l înlocuiască cu Grigore Calimachi (1767-1769), care, nefiind la înălțimea cerințelor sultanului, este mazilit și decapitat alături de protectorul său Nicolae Sutzu. Domnul nu reușise să asigure aprovizionarea armatei turcești care se afla în război cu rușii. Se întoarce bătrânul Constantin Mavrocordat (iulie-decembrie 1769). Dar rușii îi înving pe turci și-l iau prizonier pe domnitor. În timpul negocierilor, un ofițer rus îl rănește la cap pe domnitor, care, deși prizonier și bolnav, nu se sfiește să le dea peste nas rușilor. Evident că rușii aveau încă de pe atunci nasul cât se poate de sus și de roșu și erau nervoși cu nervii. Așa că jignirile lui Costică le-au creat pretextul de a-l garnisi cu câteva scatoalce. Rana dobândită s-a infectat așa că atunci când a ajuns la Iași, medicii au constatat că, pe repede înainte, vodă a-nghițit gutuia (15 decembrie 1769). A fost înmormântat cu mare pompă, dar asta nu i-a mai folosit la nimic, dovadă că nici astăzi nu știm unde-i este locul de veci.
Războiul ruso-austriaco-turc, aflat în plină desfășurare, au transformat Moldova și Țara Românească în teatre de operațiuni în care învingătorii nici nu se mai oboseau să numească domnitori, considerând că pot jefui și fără ajutorul acestora. După pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774) fu numit Grigore al III-lea Ghica (1774-1777) în condițiile în care rușii Ecaterinei a II-a nu părăsiseră Moldova, iar austriecii Mariei Tereza ceruseră Bucovina, cu vechile cetăți de scaun Suceava și Baia, și cu Putna marelui Ștefan. Chiar dacă Maria Tereza spunea: ”În afacerile moldovenești n-avem deloc dreptate”, miniștrii și fiul ei, Iosif al II-lea, hrăpăreți cum le este firea austriecilor, au pus gheara pe ”țara pădurilor de fagi”. Domnitorul se opune, trimite un memoriu sultanului în care avertizează că, dacă Poarta nu va apăra cel mai mănos pământ al țării, se va adresa altei puteri. Sultanul nu gustă inițiativa și-l trimite pe Kara Hissarli Ahmed să-l omoare pe cel pe care-l considerau omul rușilor. Hotărârea i-a fost ușurată și de pârile unei părți a boierimii care se plângea cu deosebit talent de anturajul grecesc al domnitorului și de dorința arzătoare a austriecilor de a-l lichida pe opozantul anexării Bucovinei. La 12 octombrie 1777, la Iași, trimisul sultanului îl invită pe domnitor să-l viziteze, pretextând că este bolnav. Deși fusese sfătuit de apropiați să nu dea curs solicitării, se duce și este poftit într-o odaie retrasă. Acolo este sugrumat de ieniceri și decapitat. Capul a luat calea Stambulului iar trupul a fost înmormântat la biserica Sf. Spiridon din dulcele și macabrul târg al Ieșilor. Așa a sfârșit domnitorul care a încercat să pună ordine în retribuirea tuturor dregătorilor și a încurajat prin susținere financiară propășirea științelor, artelor și literelor în Moldova.
Cu o zi înaintea uciderii lui Grigore Ghica fusese numit Constantin Moruzi (1777-1782). După ce reprimă opoziția boierească conduce fără să iasă în evidență până când sultanul îl mazilește, dând satisfacție plângerilor consulului rus de la București. În 1787 este surghiunuit în insula Tenedos unde, după numai 40 de zile, decedează mortal.
Îi urmează extravagantul Alexandru Mavrocordat (1782-1785), ”prințul nebun” (Dely bey), fiul lui Constantin Mavrocordat. În timpul său evreii acaparează comerțul, spre nemulțumirea negustorilor turci, destul de șnapani și aceia. După mazilire se joacă de-a mama și de-a tata în palatul său de pe malul Bosforului unde-și va găsi sfârșitul pe la 1812.
Îl succedează tot un Alexandru Mavrocordat (1785-1786), ca să nu se mai încurce moldovenii în numele domnitorilor, că se schimbau atât de des încât istoria lor devenise un fel de mica publicitate. Acesta era fiul lui Ioan Mavrocordat, dar n-a stat pe tron nici cât stă capra la țap fiind bănuit de turci că o arde în secret cu rușii. Ca să nu aibă soarta lui Grigore Ghica, o rade la Moscova abandonându-și cea mai mare parte a casei sale domnești (vreo sută de persoane), inclusiv soția. Interesantă metodă de a scăpa de o nevastă cicălitoare, de altminteri fiică de domn, tatăl ei fiind celebrul Caragea.
Vine Alexandru Ipsilanti (1787-1788) care, în condițiile noului război ruso-austriaco-turc, înclină de partea austriecilor. Aceștia ocupă Iașii, îl iau ”prizonier” și-l duc la Viena. Turcii îl numesc pe Emanuel Giani Ruset (1788-1789) care, din cauza schimbărilor permanente ale rezultatelor luptelor, va sfârși pribeag prin Rusia. Rușii îi bat la meserie pe turci, ceea ce-l face pe prințul Potemkin, care în vremuri de pace îi regla la mare artă tensiunea țarinei Ecaterina a II-a, să se viseze rege al regatului dacic. Pacea încheiată la Iași, în 1792, ni-i aduc oficial pe ruși la granițele Moldovei deoarece turcii au cedat toate teritoriile dintre Bug și Nistru. Ceea ce după cum veți vedea, sau după cum știți deja, a fost cam nasol pentru istoria noastră. Sau poate nu, depinde câtă zeamă de varză ai băut cu urmașii lui Marx și Engels.
Este numit domn Alexandru Moruzi (1792-1793), fiul lui Constantin, care după niciun an este transferat în Țara Românească, lăsându-i locul cald lui Mihai Sutzu (1793-1795), care este mazilit ”ca să se odihnească”. În timpul lui Alexandru Moruzi mulți țărani au fost atrași de ruși dincolo de Nistru unde se formase Moldova Nouă, o făcătură rusească, condusă de Alexandru Mavrocordat-Firaris. În compensație, în vremea lui Sutzu, în Moldova sunt întemeiate noi sate de către coloniștii transilvăneni și galițieni, nemulțumiți de regimul austriac.
Alexandru Calimachi (1795-1799) a adus prosperitatea dar, în ultimul an al domniei, a izbucnit ciuma care a secerat ”mult norod”. A murit în 1821, la 83 de ani, după ce, orb fiind, a fost închis pentru presupuse legături cu Eteria.
Rea nu a fost nici domnia lui Constantin Ipsilanti (1799-1801), fiul lui Alexandru, chiar dacă a fost mazilit repede ca urmare a intrigilor fanarioților de la Stambul.
Un an de zile (1801-1802) domnește Alexandru Sutzu, nepotul lui Mihai Sutzu, după care se întoarce Alexandru Moruzi (1802-1806) care se dovedește un bun gospodar. Stabilește inclusiv drepturile sătenilor asupra fânețelor și imașurilor în funcție de numărul de vite și de suprafața disponibilă. Țăranii erau împărțiți în fruntași, cei care aveau între 12 și 16 vite, mijlocași, între 8 și 12 vite, și codași, între 4 și 6 vite. După cum lesne se poate constata, codașii de la 1800 erau peste fruntașii din 2023 care pasc gazonul din fața Palatului Parlamentului. A gospodărit bine Iașii, ridicându-l la standardele epocii. A încercat să elaboreze un cod de legi, dar nu a reușit mare brânză întrucât moldovenii țineau prea mult la ”obiceiul pământului”, pe care de cele mai multe ori îl aplicau după ureche. Or chestia asta nu-i pica prea bine domnului care, deși un pic prea sever pentru gustul localnicilor, era ”drept la giudecăți”. Considerat prea apropiat de ruși, este mazilit tocmai când se pregătea să inaugureze curțile domnești, restaurate după ce fuseseră pârjolite în timpul lui Alexandru Mavrocordat Firaris.
Scarlat Calimachi ajunge la Iași la 26 octombrie 1806 dar este mazilit a doua zi și se întoarce Alexandru Moruzi care e alungat de ruși, iar în primăvara lui 1807, sultanul îl mazilește. În 1812 este trimis la galere din cauza trădări fratelui său, dar este eliberat. Dă colțul în 1816.
În timpul războiului ruso-turc dintre 1806 și 1812 numirile erau pur formale, nici Alexandru Hangearli (1807), nici Scarlat Calimachi (1807-1810) nereușind să domnească efectiv. Ba, culmea ghinionului, Scarlat cade prizonier la 15 iunie 1810, împreună cu pașa de la Razgrad! În perioada ocupației rusești înflorește comerțul, moldovenii o duc destul de foarte binișor, în contrast cu fiscalitatea excesivă a fanarioților. Tristețea îi cuprinde când, în urma păcii de la București (1812), teritoriul dintre Prut și Nistru, numit impropriu Basarabia, este anexat de ruși. Degeaba au așteptat moldovenii ca turcii să revină asupra deciziei, mita oferită de ruși îi atinsese adânc la corazonul inimii.
Vine Scarlat Calimachi (1812-1819) care mai fusese numit de două ori dar nu reușise să guste din plăcerile domniei. ”Om învățat, blând și cu minte”, a alcătuit Codul civil, a înființat primul teatru de societate la Iași și a întemeiat un curs de inginerie practică susținut timp de cinci ani de Gheorghe Asachi. A organizat administrativ teritorial județele și a introdus cultivarea cartofului, care, la început, nu era pe gustul moldovenilor. După ce au constatat că se pot face chipsuri din barabule au înțeles că nu-i lucru de șagă cu dracovenia și s-au dat pe brazdă.
La mazilire, Scarlat Calimachi primește din partea sultanului o blană de zibelină, semn de mare respect pentru faptele sale. Moare în 1821 în urma unui atac de apoplexie în condițiile în care fratele său Ioan era decapitat iar ta-su era trimis la galere. După cum se vede, nici la turci marele respect nu ținea cine știe ce.
Mihai Sutzu (1819-1821), nepotul fostului domnitor cu același nume, strică tot ce făcuse bun Scarlat Calimachi, întrucât se pune cu jaful pe moldoveni. Partizan al Eteriei, îl susține pe conducătorul acesteia, Alexandru Ipsilanti, dar când constată că rușii se fac că plouă în privința mișcării de eliberare a grecilor, o rade la Chișinău, moment care simbolizează sfârșitul domniilor fanariote în Moldova. Care Moldovă arăta destul de nașpa după ce a scăpat de fanarioți. Și nu numai că era nașpa, dar era și mai mică. Basarabia, Bucovina și alte teritorii de mai mică întindere fuseseră cedate străinilor. Asta a produs inevitabiul; moldovenii îl vor scoate la interval pe Eminescu ca să poată pune punctul pe y (în traducere i grec): ”Cine a îndrăgit străinii, mânca-i-ar inima câinii!”
PROMOUȘĂN
Așa-i că v-am zăpăcit? Stați să vedeți ce se întâmplă în Țara Românească!
28-29 ianuarie 2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu