După ce-i fac felul și lui Ștefan Cantacuzino, turcii îl transferă din Moldova pe Nicolae Mavrocordat (1716, din februarie până în noiembrie) care, însă, e repede luat prizonier de austrieci, în condițiile războiului ruso-turc (1716-1718), și transferat la Sibiu. Asta s-a întâmplat după ce Mavrocordat a reușit să decapiteze câțiva mari boieri, aliați de conjuctură cu austriecii. În cei doi ani cât a stat la Sibiu a scris lucrarea filosofică ”Despre datorii”, apreciată de puținii știutori de carte ai acelei vremi. Nu știm dacă în timp ce scria se gândea și la Mitropolitul Antim Ivireanul pe care-l surghinuise la muntele Sinai, dar care n-a mai ajuns la destinație fiind ucis pe drum de garda turcească.
La București este înscăunat Ioan Mavrocordat, fratele său, în timpul căruia Oltenia este cedată austriecilor (pacea de la Passarovitz, 1718), care o stăpânesc până în 1739 (pacea de la Belgrad). Ioan decedează în 1719, de ciumă sau de tifos, fericită ocazie pentru Nicolae să se întoarcă la butoane de unde nu va mai pleca timp de 11 ani și jumătate (1719-1730), fiind cea mai lungă domnie fanariotă neîntreruptă. A obținut reducerea haraciului față de turci, trasarea unor granițe cu imperiul care se tot întinsese ca o coardă bătrână în regiunile Brăila și Dârstor, a încercat și o reformă fiscală apăsătoare pentru săteni, a ctitorit biserica de la Văcărești, a sprijinit financiar episcopia Buzăului pentru întemeierea unei școli în greacă și slavonă, a adus făină de la turci în perioada dificilă de la începutul domniei, ce s-o mai lungim, a fost gospodar. Dar ciuma l-a răpus și pe el în 1730, fiind îngropat la mănăstirea Văcărești.
Boierii îl aleg domn pe Constantin Mavrocordat, un puștulache de vreo 19 ani, fiul decedatului. Turcii încunviințează alegerea în schimbul a 2000 de pungi de galbeni, dar o revoltă la Stambul, de care profită Mihai Racoviță (1730-1731), îl aduce pe acesta la București. Nu stă mult că șeful revoltei de la Stambul, Patrona Halil, este ucis, iar el este mazilit și închis. Scapă cu viață după ce decartează 500 de pungi cu galbeni, dar pe tron se întoarce Constantin Mavrocordat (1731-1733). Acesta se căsătorește cu Ecaterina, o moldoveancă beton, iar în 1733 se mută și cu serviciul în țara soției sale printr-un schimb făcut la mica publicitate a istoriei cu vărul său Grigore al II-lea Ghica (1733-1735) care credea că se poate îmbogăți mai ușor în Țara Românească. După cum lesne se poate constata, încă de pe atunci moldovenii considerau că e mai bine la București.
Grigore a mărit taxele și a organizat serviciul vamal astfel încât când s-o întoarce Constantin Mavrocordat (1735-1741) să n-aibă prea multe bătăi de cap. Ghinion, însă! Începe războiul ruso-austro-turc (1735-1739) care, paradoxal, are un final fericit: Oltenia revine la Țara Românească (1739). Prilej pentru turci de a spori haraciul cu 200 de pungi de galbeni. Oltenii s-au bucurat fiindcă rigoarea austriacă, pe care au suportat-o cu mare greutate aproape 22 de ani, le cam stricase tabieturile. Nu mai vorbim de fiscalitatea excesivă și de rigiditatea ”directorului superior”, generalul Steinville, mai marele banului Gheorghe Cantacuzino, care, potrivit cronicii lui Radu Popescu, devenise din cal măgar, meteahnă veche a politicii românești.
În această domnie Constantin s-a pus cu reformele pe țară ceea ce a făcut din el un personaj util al istoriei tulburi din acea vreme. Faptul că nici ta-su nu era prost (chiar dacă nu știa românește când a ajuns în Moldova, în 1711) și că prindea repede, l-a ajutat foarte mult pe încă tânărul domn. De unde se vede că valoarea nu așteaptă numărul anilor. Dar cum Mihai Racoviță (1741-1744) își dorea să se transfere în Țara Românească, considerată mai bogată, Costică o ia la pas spre Moldova că știa drumul mai bine ca oricine.
Racoviță ia la mișto reformele lui Costică ceea ce-i face pe 15000 de țărani să se care la sud de Dunăre. Este mazilit până la urmă, dar scapă cu viață după ce-i unge la meserie pe dregătorii turci, fiind doar exilat în insula Tenedos. Se întoarce pentru a patra oară Constantin Mavrocordat (1774-1748) care desființează șerbia (1746) cu scopul imediat de a-i readuce la vetrele lor pe țăranii izgoniți de măsurile lui Racoviță. Ceea ce a prins bine tuturor țăranilor până la urmă. Interesant este că nici măcar Costică nu și-a putut respecta reforma fiscală, adunând mai mult de ”patru sferturi” când problemele fiscale impuneau jaful ca politică de stat.
Și iar vine Grigore al II-lea Ghica (1748-1752), și iar o ia Costică la pas spre Moldova! Culmea e că Grigore respectă reforma fiscală a lui Costică și conduce făreă mari apăsări până dă colțu în urma unei doctorii administrate de doctorul Mihail Manu.
Fiul său, Matei (1752-1753), a fost dus de nas de anturajul grecesc și a fost mutat rapid în Moldova de unde a fost adus Constantin Racoviță (1753-1756). După un conflict prelungit cu boierii, Racoviță cere să se întoarcă în Moldova, iar tronul fu ocupat pentru a cincea oară de Constantin Mavrocordat (1756-1758). Probabil scaunul domnesc luase deja forma sudului corpului omenesc pe care-l poseda Costică. N-a mai avut timp de reforme structurale pe care nici pe atunci nu le lua nimeni în serios că niște scrisori în care se detaliau anumite secrete de stat și acte de corupție ale tuturor dregătorilor ajung în mâna sultanului în timp ce acesta, după cum îi era obiceiul, umbla deghizat prin suburbiile Stambulului. Costică este mazilit și închis la Edicule! Cu semnul mirării că băiatul chiar nu merita un asemenea tratament!
Este transferat din Moldova Scarlat Ghica (1758-1761) care-și pierde domnia în urma în urma intrigilor lui Iacoreschi Rizu, omul său de încredere trimis la Stambul să-i reprezinte interesele. Dar interesul poartă fesul, așa că Rizu făcea jocurile pentru ginerele său. Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târgul Constantinopolului și la București se întoarce pentru a șasea oară Constantin Mavrocordat (1761-1763) care, cu o mie de pungi de galbeni, îl face pe sultan să uite de corupția dregătorilor otomani trimiși să aibă grijă de imaginea și interesele Porții în țările române.
Dar boieri Dudești nu dorm. Complotează până-l conving pe sultan să-l mazilească pe Costică sub pretextul că a adunat în 16 luni 10 000 de pungi cu galbeni. În realitate fuseseră 7200 de pungi pe care le înhățaseră fauna coruptă din jurul sultanului și a domnitorului. Așa ajunge Costică pentru a doua oară la Edicule, iar pe tron se întoarce Constantin Racoviță (1763-1764) pe care-l împinge ucigă-l toaca de-l arestează pe Constantin Dudescu și pe acoliții acestuia. Bucureștenii se revoltă, îi eliberează, iar Racoviță, care bea mai mult decât Băsescu în zilele lui bune, aruncă pe șoseaua gâtului trei-patru sticle de”spirt de melasă”, băutura lui preferată, și decedează mortal. Mortal dar fericit.
Urmează Ștefan Racoviță (1764-1765), dar adevăratul stăpân al țării era, ca și pe vremea răposatului, Iordache Stavarache, fanariotul fără scrupule. Uciderea unor boieri, revolta bucureștenilor și jaful sistematic al lui Stavarache îi aduc mazilirea și exilul. Iar lui Stavarache moartea prin sugrumare. După care a fost și spânzurat de poarta unuia dintre palatele sale. Că, după atâtea meditații, avea mai multe. I-au fost confiscate și vreo trei mii de pungi cu galbeni, bani de buzunar pentru demnul reprezentant al tagmei jefuitorilor.
Este numit Scarlat Ghica (1765-1766) care, după ce pune capăt dezordinelor provocate de bostangii de pe moșia sultanei, moșie din apropierea Brăilei, pe care o ia sub administrare domnească, se îmbolnăvește de ciumă și moare. Fiul său, Alexandru Scarlat Ghica (1766-1768), a fost schimbat la intervenția hanului tătar (care-și spunea tot sultan) în condițiile izbucnirii războiului ruso-turc. Grigore al III-lea Ghica (1768-1769) a fost luat prizonier de ruși și trimis plocon la Petersburg Ecaterinei a II-a ca să se joace de-a mama și de-a tata. Izvoarele istorice nu precizează dacă s-au jucat, în schimb zic că prizonierul a fost primit bine. Asta este, mai cercetăm.
Fostul ban al Craiovei, Emanuel Giani Ruset (1770-1771) ajunge domn, dar războiul îl lasă fără obiectul muncii. În vremea asta, boierii munteni și moldoveni sunt primiți de Ecaterina a II-a căreia doresc să-i închine țara. Dar pacea de la Kuciuk Kainargi(1774) restabilește autoritatea Porții în țările române.
Alexandru Ipsilanti (1774-1782) a fost un fanariot cumsecade în timpul căruia valahii n-au dus-o tocmai rău. E drept, scăpaseră de război, nu prea le mai ardeau de nebunii, considerând că e mai mișto să te simți bine când Vodă nu e chiar așa de bulangiu. Reformează tot ce poate ușurând chiar și poverile fiscale (scade oieritul!). Crește numărul instanțelor de judecată și reorganizează învățământul. Ridică școala de la Sf. Sava. Stabilește să funcționeze cu 12 dascăli iar educația să dureze 12 ani, începând de la vârsta de 7 ani! Înființează școli noi la Buzău și Craiova asigurând inclusiv plata dascălilor. Ce s-o mai lungim, în comparație cu majoritatea fanarioților, Alexandru a fost cool. Dar cool erau și cei doi fii, Constantin și Dumitru, care în timpul unei vânători fug în Austria provocând (auto)mazilirea tatălui. Deși fiii s-au întors din călătoria inițiatică, la străduințele urmașului său Nicolae Caragea (1782-1783) este exilat, pentru câteva luni, în insula Rhodos. Caragea n-a făcut mulți purici fiindcă s-a pus ca ghilanul cu birul pe țară. Singura faptă memorabilă a fost că a procreat la greu iar una dintre fiice l-a luat la ștangă pe poetul Ienăchiță Văcărescu, într-o grădină, lâng-o tulpină, care, astfel, a devenit ginere de domnitor fanariot.
Mihai Sutzu (1783-1786) s-a dovedit a fi mai omenos, drept pentru care a fost înlocuit cu Nicolae Mavrogheni (1786-1790), mult mai pilos, fiind protejatul marelui amiral al flotei turcești. Noul domn nu-i prea halea pe boieri în schimb avea un feeling pentru oamenii de rând. Umbla travestit prin București iar pe cei pe care îi prindea cu înșelătorii îi pedepsea pe loc. Hoții erau atârnați în ștreang pentru ca publicul să-și satisfacă curiozitatea. Timp de o zi, ca să nu se plictisească și să nu polueze mediul înconjurător. După care băga marfă proaspătă. A ctitorit biserica ce-i poartă numele și a înzestrat o armată de zece mii de oameni, foarte necesară în condițiile războiului ruso-austriaco-turc. Nu a sporit dările dar i-a taxat la greu pe boieri și negustori. Dileala lui cea mare era să se plimbe prin București cu o trăsură trasă de doi cerbi. A, era să uit, la un moment dat și-a numit calul clucer în semn de dispreț față de boierimea avidă după blazoane. Cu armata sa, la care s-au adăugat turcii, Mavrogheni le-o dă de câteva ori pe coajă austriecilor, dar în 1789 este nevoit să se retragă la sud de Dunăre. Revine de două ori un an mai târziu, dar, din ordinul marelui vizir, un vechi dușman personal, pe baza unui firman falsificat, Mavrogheni este executat. Capul i-a fost trimis la Stambul și a fost țintuit pe poarta Seraiului. Printre cei care au contribuit cu răspundere la moartea lui Mavrogheni, prin pârile întocmite cât se poate de poetic, a fost și Ienăchiță Văcărescu. Dar și vizirul a fost executat (în 1791) fiind dovedită reaua lui credință în condamnarea și uciderea domnului. Lucru nu lipsit de importanță deoarece astfel doamna Maria și cei nouă orfani ai domnului au putut să-și păstreze averea.
Între 1791 și 1793 domnește ”cu blândețe și fără lăcomie”, ca și prima oară, Mihail Sutzu. În timpul său ”țara a mai răsuflat de greutățile și răutățile nenumărate ale răsmerițelor”. În 1792, sultanul îl laudă printr-un firman, ceea ce era o raritate și pe vremea aceea. Asta nu-l împiedică să-l retrogradeze în Moldova ca să-i ia locul intrigantul Alexandru Moruzi (1793-1796), bun gospodar de altfel și cu reale calități de întreprinzător. Dar, ca orice grec, lacom de bani. În perioada foametei, speculează piață și vinde grâu morilor din București la prețuri de cinci-șase ori mai mari. O ciumă combinată cu o invazie de lăcuste seceră peste 15 000 de vieți. Iar Pasvan-Oglu, pașa de la Vidin cu aere de independență, pradă constant Oltenia.
Pe tron vine Alexandru Ipsilanti (1796-1797), bătrân și bolnav, ”alb ca oaia”, care după numai 13 luni este înlocuit cu Constantin Hangearli (1797-1799) care a dus jaful la nivelul următor, pe noi culmi de progres și neomenie. Slujbașii domnești, de regulă turci, îi schingiuiau fără milă pe țărani, nefăcând diferențe de vârstă, sex ori orientare sexuală, cu scopul de a plăti birurile îngrozitoare chiar și atunci când nu aveau de unde. După ce protectorul său este învins de Pasvan-Oglu, Hangearli este împușcat și decapitat chiar în iatacul domnesc.
Se întoarce Alexandru Moruzi (1799-1801) care, după ce inițial îi plătește tribut lui Pasvan-Oglu, i se opune fără mare succes. Kara Mustafa arde Craiova (1800) aproape în întregime. În 1801, după tulburările din București în urma cărora 128 de evrei au avut de suferit, își cere mazilirea. Zavera se iscase pentru că evreii erau bănuiți că au ucis ritualic un copil de cinci ani pentru a-i bea sângele!
A treia domnie a lui Mihai Sutzu (1801-1802) e nașpa findcă fiul său e pus pe căpătuială. Învins de Pasvan-Oglu, o rade spre Transilvania, iar de aici, obținând iertarea sultanului, se întoarce la Stambul. Își vinde averea ca să-și plătească datoriile și moare în sărăcie după puțină vreme.
Timp de câteva luni domnul Moldovei, Alexandru Sutzu, asigură și conducerea Țării Românești în calitate de caimacam, după care este numit fiul lui Alexandru, Constantin Ipsilanti (1802-1806), cel din pricina căruia își pierduse tronul. În ziua intrării în țară, la 26 octombrie 1802, se produce un cutremur devastator în București și împrejurimi. În 1804, la 9 septembrie, izbucnește un incendiu care, în 12 ore, transformă în cenușă curtea domnească și mahalalele din jur. În 1805, Dâmbovița se revarsă de două ori nimicind toate locuințele din luncă, după cum consemna la vremea respectivă Naum Râmniceanu. Cu Pasvan-Oglu era pe felie, nu pe gratis, evident, iar cu rușii era prieten la cataramă. Când turcii vor să-l mazilească și să-l execute, își ia averea, trece în Transilvania, ajunge la Kiev, unde își lasă familia, și de aici o tunde la Petersburg. În urma lui a fost jale. Turcii îl arestează pe Alexandru Ipsilanti, tatăl fugarului, și, după ce-l chinuie la meserie timp de 34 de zile, la 25 ianuarie 1807, îl execută. Păcat de acest bun conducător că n-a reușit să-și educe copiii în spiritul vremii! Că dacă aceștia nu părăseau NATO poate mai trăia și acum.
Domnitor este numit Alexandru Sutzu, dar nici nu apucă să vină în țară că este mazilit și înlocuit cu Constantin Ipsilanti, la insistențele Rusiei. Turcii fac acest hatâr cu speranța că vor împiedica izbucnirea războiului. Ceea ce nu s-a întâmplat, între 1806 și 1812 țările române redevenind teatru de război.
Constantin Ipsilanti (1807-1808) conduce sub ruși iar auspiciile par favorabile mai ales după ce încă tânărul rebel turc Pasvan-Oglu moare în februarie 1807. Constituie un corp de oaste în care se remarcă Tudor Vladimitrescu, devenit comandant al primului batalion de panduri. În 1811 sub flamura Vladimirescului erau înrolați 6000 de panduri. Dar Ipsilanti nu reușește să se mențină la putere decât până în 1808 când, de nevoie, se retrage la Kiev de unde nu se va mai întoarce niciodată. Sub ocupație, Principatele sunt conduse de un președinte(!) rus, Cușmicov,
După pacea de la București (1812), rușii se retrag ca să-l înfrunte pe Napoleon, iar la domnie vine Ioan Vodă Caragea (1812-1818), mare iubitor de cultură și de bani. A inventat biruri noi, birul temniței și birul ”femeilor rele”, iar abuzurile oamenilor domniei erau revoltătoare. Epidemia de ciumă din vremea sa, adusă de la Stambul, a ucis peste 70 000 de suflete. În 1818, forțat de împrejurări, își ia calabalâcul și se stabilește în Italia (până în 1830), după o scurtă escală în Elveția. Ultimii ani ai vieții și i-a petrecut la Atena, tot în avuție, fiindcă jefuise cu atâta măiestrie Țara Românească. A lăsat în urmă Legiuirea care-i poartă numele, teatrul ”Cișmeaua Roșie” (construit la inițiativa fiicei sale Ralu) și susținerea școlii de la Sf. Sava unde-și desfășura activitatea Gheorghe Lazăr.
Alexandru Sutzu (1818-1821) este ultimul domn fanariot. Moare în noaptea de 30 spre 31 ianuarie 1821, în împrejurări neclare (de boală sau otrăvit de doctorul său) și este înlocuit cu Scarlat Calimachi. Care, însă, nu ajunge să domnească efectiv fiindcă Tudor Vladimirescu schimbă macazul istoriei cu prețul jertfei sale. Astfel se încheie o perioadă de decădere morală, de suferință și amărăciune a istoriei noastre. Dar, așa după cum vom vedea, nu va fi ultima. Diferența este că de la 1821 încoace s-au ridicat cu o frecvență neverosimilă mulți patrioți români care vor fixa destinul românesc pe harta lumii. În ciuda faptului că tarele fanariote ne marchează și astăzi destinul...
Promoușăn
Așa-i că vă e dor de viața românilor transilvăneni? Ochii cât cepele, revenim după o scurtă pauză publicitară!
30 ianuarie 2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu