După defectarea lui Dimitrie Cantemir, turcii îl înscăunează pe Nicolae Mavrocordat, al cărui tată trăgea sforile la Stambul cum trag politicienii de la București mâța de coadă. Faptul că de câteva decenii domnitorii pământeni o ardeau pe față și pe dos cu habsburgii, rușii și alți creștini dubioși, profitând de declinul Porții, îi cam deranjau la pitpalacul inimii pe purtătorii de turban. După eșecul de la asediul Vienei (1683), otomanii făcuseră pași pe covoraș din Ungaria și Transilvania, dar nu aveau nici cea mai mică intenție să cedeze Țara Românească și Moldova. Ba dimpotrivă. Voiau să le jecmănească cu și mai mare măiestrie, așa că au început, cu oarecare subtilitate, să introducă în sfera puterii din acest spațiu economico-erotic elementul grecesc. Nimic de zis, grecii își băgau și singuri coada așa că planurile sultanului Ahmed al III-lea le-au venit mănușă, dată fiind și influența din ce în ce mai mare a urmașilor lui Ahile și Nana Mouskouri, colocatari ai Fanarului, în conducerea treburilor imperiului.
Așa se face că din 1716 ne-am procopsit cu Nicolae Mavrocordat la butoane și în Țara Românească, deși dintre numeroasele limbi pe care le vorbea de dimineața până seara lipsea tocmai limba română. Amănuntul acesta nu-i deranja pe turci la lingurică întrucât noii domnitori aveau un statut precar, de funcționari ai imperiului, durându-i la bască de așa zisa autonomie internă a valahilor, garantată de vechile tratate. Că tratatele încă de pe atunci erau respectate de cei neputincioși. Prin Mavocordat și urmașii săi Poarta otomană conducea organizația de bază a jefuitorilor externi, fiind preocupată doar de consolidarea puterii centrale în raport cu boierimea și de crearea unui sistem fiscal eficient care să-i spolieze la maxim pe valahi întrucât nevoile imperiului aflat pe toboganul istoriei erau presante. Spolierea țărilor române era o piedică pe care turcii o puneau în calea uitării declinului economic. Cumpărarea domniei, peșcheșurile, haraciul și toate celelalte obiceiuri tradiționale pe malul Bosforului au fost perfecționate cu atâta pricepere încât politicienii de astăzi aproape că au crăpat de invidie în prima fază a evoluției lor de fiare hrăpărețe.
Ca să nu le vină vreo idee năstrușnică la encefalul minții, armata a fost desființată și înlocuită cu o gardă domnească formată din arnăuți, greci, albanezi și de alte naționalități care n-aveau toată țigla pe casă și care-i siluiau și-i batjocoreau pe localnici cât era ziulica de lungă. Nicio diferență între ei și contemporanii noștri, jefuitori înrăiți ai banului public. La toate astea se adăugau mârlănia dregătorilor greci și răutatea maladivă a acelor domnitori duși cu pluta pe apa sâmbetei fiindcă nici atunci sănătatea mintală nu era criteriu eliminatoriu în așezarea la butoanele puterii. Ce să ne mai învârtim în jurul cozii, era aproape la fel ca-n zilele noastre. Între fanarioții de atunci și patrihoții de astăzi diferențele sunt insesizabile.
Nicolae Mavrocordat, fiul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, negociatorul păcii de la Karlowitz (1699) mai domnise un pic prin 1710, dar nu s-a înțeles deloc cu marea boierime. Și cine nu se înțelegea cu stăpânii pământului avea zilele domniei numărate. Așa că, pățit fiind, după ce se întoarce la putere, lasă sarcina încasării taxelor pe seama marii boierimi, pe care o privea cu mâinile streașină la ochi, sperând să vină mai degrabă după teren cu nenumăratele pungi de galbeni. De altminteri toți domnii fanarioți din prima jumătate a secolului al XVIII-lea respectă această cutumă ceea ce face ca marea boierime să-și sporească averile și puterea, formând protipendada. Fenomenul a fost mai accentuat în Țara Românească, dar nici moldovenii nu s-au lăsat pe tânjală. Lucrurile se nasolesc pentru marii latifundiari din a doua jumătate a secolului când elementul grecesc tinde să devină decisiv în luarea măsurilor fiscale. Cât despre cele politice, ele erau dictate de turci în condițiile în care mai tot timpul se băteau cu austriecii și cu rușii în spațiul carpato-danubiano-pontic transformat în teatru de război. Cele șase războaie s-au lăsat cu pierderi teritoriale pentru români ceea ce a dus la subminarea regimului fanariot care se străduise din răsputeri să se consolideze și să se perpetueze la putere. Așa se face că uneori, după cum vom vedea mai la vale, domnii fanarioți au fost înlocuiți cu domnii pământeni, dar care, pe ansamblu, nu au schimbat direcția și mecanismele de funcționare ale regimului. Asta nu pentru că nu ar fi fost posibil ci pentru că nu a apărut nicio personalitate excepțională care să schimbe cursul istoriei așa cum s-a întâmplat din când în când în Evul Mediu.
În anul 1713 turcii transformă cetatea Hotin în raia, în 1718 (pacea de la Passarowitz) austriecii iau Oltenia (până în 1739, pacea de la Belgrad, când mâncătorii de praz se întorc la sânul planturos al țării), în 1775 (pacea de la Kuciuk Kainargi) Bucovina e hașmanglită tot de habsburgi, iar în 1812 (pacea de la București) rușii pun gheara pe Basarabia. După cum bine vedeți, regimul fanariot era de rahat, turcii folosind țările române ca monede de schimb cu tovarășii de zburdălnicii războinice. Asta pentru că Imperiul otoman nu se simțea prea bine iar rușilor, lupi hămesiți ieșiți la drumul mare, le plăcea de minune să se hrănească cu noi teritorii. Ceea ce vor face necontenit în această parte de lume. Pe ansamblu, regimul fanariot a fost nașpa de tot, chiar și reformele lor au fost săvârșite pentru propriul interes nicidecum pentru emanciparea societății. În timp ce prin alte părți ale Europei Iluminismul își făcea de cap, la noi întunericul se făcea tot mai mare. Iar luminițele ce se întrezăreau aveau rolul de a-i ajuta pe hoți să-și înșface mai bine prada. Scânteia iluministă n-a fost niciun moment în pericol să devină flacără. Asta nu pentru că nu ne-ar fi dus capul ci pentru că ni s-a părut mai comod așa. Orice situație dificilă, orice problemă nerezolvată avea o justificare filosofică creștin-ortodoxă: așa a vrut Dumnezeu!
Reformele cele mai importante le-a înfăptuit Constantin Mavrocordat, fiul lui Nicolae Mavrocordat, care a domnit de zece ori, totalizând 21 de ani, cu întreruperi, în perioada 1730-1769, alternativ, în Moldova și în Țara Românească. Reforma fiscală prin care a stabilit să fie plătită o sumă fixă, în patru rate trimestriale, avea rolul de de a colecta mai ușor paralele necesare susținerii regimului. Desființarea șerbiei (1746 în Țara Românească, 1749 în Moldova) se înscrie în tendința generală a epocii, în ciuda opoziției boierești, iar măsurile culturale sunt frecție la un picior de lemn și țin mai mult de educația domnitorului decât de posibilitatea reală de a fi aplicate pe scară largă. Dar nici măcar turcii nu pun mare preț pe reformele lui Costică și le încalcă frecvent, limitându-le efectul. Totuși, faptul că au fost aplicate și în Moldova și în Țara Românească a dus la o formă primară de unificare a legislației, lucru valorificat și de domnitor care și-a pus pe scut stemele ambelor țări. Probabil se săturase și el să facă naveta între Iași și București și să se încurce în steme!
Alexandru Ipsilanti (1774-1782, 1796-1797) a reintrodus reformele fiscale ale lui Costică Mavrocordat cu scopul nobil de a colecta birul mai ușor, și a încercat să separe administrația de justiție, dar fără prea mare succes. După cum lesne se poate observa, degeaba ai voință dacă nu ai putirință.
Dar să nu-i plângem pe fanarioți că nu este cazul, vedeți ce bine o duc și în zilele noastre! Că dacă ați crezut că domniile lor s-au sfârșit în 1821, v-ați înșelat amarnic. Obiceiurile lor au plăcut atât de mult clasei conducătoare încât n-au vrut să renunțe la tradiție cu niciun chip. Tot așa, numirile se fac de către Înalta Poartă, armata a fost desființată și înlocuită cu un corp de mercenari menit să-i țină la putere sau să-i dea jos dacă le vine ideea năstrușnică să fie independenți sau să discute în secret cu rușii. Singura diferență e că în locul firmanului, domnul primește o șapcă model Los Angeles Lakers 2019. Cât despre jaful generalizat, îmbogățirea fără muncă, reformarea teoretică a societății și batjocorirea oamenilor de valoare, nu s-a schimbat nimic. Chiar și memoriile marilor boieri, susținători ai Cantemireștilor sau Cantacuzinilor, prin care încercau să obțină recunoașterea formală a privilegiilor țărilor române în raport cu Poarta, n-au fost decât lupte pentru ciolanul puterii fiindcă domniile lor se simțeau amenințați la buzunar de dregătorii greci. Deși în urma unor memorii boierești țarina Ecaterina a II-a i-a propus lui Iosif al II-lea (în 1781, la Moghilev) să se constituie un stat tampon numit Dacia, rezultat din cele două țări române, între pârile vechilor boieri și ale neisprăvițilori de astăzi, care târăsc țara pe la tot felul de porți mai mari sau mai mici cu scopul evident de-a le fi numai lor bine, iar poporului român cât se poate de nașpa. Nu de țărișoară le pasă, ci de burdihanele lor. Nu setea de dreptate îi mână în luptă, ci lăcomia. D-aia nu reușim să mai ieșim din hrubele istoriei. Am fost învățați că așa e lumea făcută, din bogați lacomi, pe care nu poți sătura nici dacă le-ai turna aur topit pe șoseaua gâtului, și săraci de profesie cărora e bine să le îndrugi minciuni cât e ziulica de lungă, să-i ții în întuneric, fără căldură, hrană și demnitate, ca să nu se obișnuiască cu binele...
PROMOUȘĂN: Nu vă speriați, n-am terminat cu fanarioții, distracția de abia începe. În episodul următor îi luăm la palme pe cei din Moldova că atât s-au tot schimbat între ei de-au zăpăcit cronicarul. Deși părea imposibil...
27 ianuarie 2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu