Epoca modernă a pătruns tiptil în spațiul carpato-danubiano-erotic îndeosebi după mișcarea revoluționară de la 1821, în ciuda istericilor de ocazie care susțin, între o ciorbă de burtă și doi mititei cu muștar de Tecuci, că noi ne dădeam în bărci cu modernismul încă din vremea lui Mihai Viteazul și a urmașilor săi. Aiurea! Am stat tupilați în Evul Mediu până mai alaltăieri și dacă numărăm feudele baronilor locali din zilele noastre, încă nu ne-am desprins de tot, încă ne cântă greierii-n călcâie.
Dar de ce ne plăcea nouă atât de mult feudalismul? Aia e, că nu ne plăcea, dar conducătorilor noștri, mai tot timpul impuși de marile puteri, oricare ar fi fost ele, le plăcea la nebunie. Și cum să nu le placă câtă vreme stăteau pe capra trăsurii, nu trăgeau la jug! Norocul nostru a fost că din când în când, din neantul istoriei, s-a ridicat câte un erou, a îmbrăcat cămașa morții și a glăsuit cu pasiune, bărbăție și talent oratoric: ”Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor.” Și poporul, să vezi minune, l-a urmat, că oricum nu erau programe interesante la televizor.
În preajma revoluției, lucrurile deveniseră atât de nașpa în Valahia încât haiducia era singura formă de justiție pe placul sărăcimii care forma, ca și astăzi, grosul populației. Haiducii se înmulțiseră atât de tare că aproape nu aveau pe cine jefui la drumul mare. N-am găsit altă rimă. Ăsta era semnul că lumea veche, cu orânduielile ei nedrepte, perfecționate de fanarioții veroși, devenise de nesuportat și trebuia pârjolită cât mai repede cu putință. Prăbușirea era inevitabilă.
Cel care avea să-i dea lovitura de grație a fost Tudor din Vladimiri, un patriot român provenit din rândul moșnenilor gorjeni și care, prin merite personale, se ridicase pe treapta micii boierimi. După ce învățase cititul cu popa din sat, de la 12 ani a ucenicit la curtea boierului Ioniță Glogoveanu căruia, la un moment dat, îi va administra și unele moșii. Din comerțul cu vite și porci precum și din exploatarea unor mori cu apă și a unor hanuri, Tudor a reușit să strângă suficient capital ca să cumpere atât pământ cât să fie independent financiar. Mintea îl ducea, vorbea limpede în grecește și se descurca în rusește, seriozitate avea cât pentru toată Oltenia, așa că prestigiul lui creștea constant. În afaceri era foarte corect ceea ce îl va aduce pe baricade diferite de boierul Glogoveanu, protectorul său, pe care îl acuză de necinste în chestiuni legate de administrarea unor moșii.
Între 1806 și 1812, în timpul războiului ruso-turc, participă voluntar, în calitate de comandant de panduri, ostași care în vremuri de pace păzeau granițele, la confruntări, fiind decorat de ruși, care între timp îl avansaseră la gradul de locotenent.
Bărbat frumos, mai degrabă înalt, cu părul castaniu și mustața gălbuie, cu o rostire laconică și la obiect, cu o seriozitate ieșită din tipare, poruncitor atunci când era cazul, Tudor era exact personajul care-i trebuia istoriei noastre pentru a-i da două palme și a o trezi la realitate. Datorăm atât de mult acestor luptători atipici care au aprins un băț de chibrit în bezna minții noastre. Și, cu toate acestea, deși nu facem cât o ceapă degerată în comparație cu ei, obișnuim să ne dăm deștepți și să-i judecăm după criteriile noastre bizare, fixându-i greșit în insectarul istoriei.
La vremea lui, Tudor era considerat cel mai capabil conducător militar din Țara Românească, iar doamnele, de care, slavă Domnului, spațiul mioritic n-a dus niciodată lipsă, l-ar fi strâns în brațe până i-ar fi sărit ochii ăia alunecoși din cap. Cunoscut în toate mediile (chiar și Iordache Olimpiotul, șeful gărzii domnești, îi era un fel de prieten), de la marii boieri și până la hoții la drumul mare, era considerat omul ideal pentru a organiza o armată de voluntari care să fie un suport pentru obținerea autonomiei țării, dar care să sprijine și Eteria, organizația secretă a grecilor ce milita pentru eliberarea vechii Elade de sub dominația turcească.
Eteria sau ”Frăția” (în traducere exactă ”Societatea Prieteniei”) fusese înființată la Odessa, în 1814, de trei negustori greci, putred de bogați, și-acum îl avea în frunte pe Alexandru Ipsilanti, general în armata rusă și aghiotant al țarului, fiu al fostului domnitor Constantin Ipsilanti și, totodată, nepot al domnitorului omonim.
Ipsilanti, bazându-se nejustificat pe sprijinul Rusiei, chiar dacă era personaj de vază la curtea țarului, altul decât Vladimir Putin, voia să proclame declanșarea revoltei grecești pe teritoriul Principatelor dată fiind originea domnilor fanarioți și a principalilor purtători de caftan, care, teoretic, ar fi trebuit să sprijine logistic mișcarea revoluționară. Dar socoteala de acasă nu se potrivește cu cea de la târg. Dacă domnul Moldovei, Mihai Șuțu, era pe felie cu Ipsilanti, cel al Țării Românești, Alexandru Șuțu, nu avea nicio intenție să se bage în combinație. Ceea ce i-a și provocat un deces neașteptat după un tratament aplicat greșit de doctorul său. Ca să vezi coincidența naibii!
Boierii pământeni nu doreau deloc creșterea influenței grecești, ba dimpotrivă, se străduiau să-i înlăture pe urmașii lui Aristotel și Nana Mouskouri de la butoanele puterii, cu scopul evident de a le lua locul și de a-și spori averile.
Cât despre mișcarea condusă de Tudor Vladimirescu, aceasta capătă un pronunțat caracter social și chiar național. Dacă, la început, marii boieri îl considerau pe Tudor omul lor, că doar ei îi încredințaseră misiunea constituirii unei armate taman în noaptea morții domnitorului Alexandru Șuțu, dacă nu cumva mai înainte, după Proclamația de la Padeș și după expunerea documentului programatic numit ”Cererile norodului românesc” încep să aibă îndoieli, iar barosanii o tulesc la Brașov. Treburile se nasolesc cu eteriștii deoarece aceștia doreau să dețină controlul desfășurării evenimentelor și nu le plăceau deloc aerele de independență ale revoluționarului căruia poporul îi spunea deja ”Domnul Tudor”. Interesele celor trei tabere, care la început păreau comune, odată cu desfășurarea evenimentelor, devin contrare. Cu toate acestea, Tudor a încercat să mențină un echilibru între oștirea sa, formată din nemulțumiții societății, marii boieri, care l-ar fi putut alege domn, și eteriștii care însă îl voiau subordonat scopurilor lor. După cum vom vedea, când a constatat că rușii joacă în echipa adversă, a încercat să obțină drepturile țării de la turci, combinând diplomația (firească, ținând cont de raportul de forțe) cu o eventuală rezistență armată în nordul Olteniei, unde se simțea ca peștele-n apă. Schema nu i-a reușit și va avea parte de un final tragic. Dar până acolo mai sunt destule de povestit...
Între noiembrie 1820 și martie 1821, boierii negociază cu Vladimirescu posibilitatea organizării oștirii și a declanșării răscoalei, considerându-l omul potrivit, deși, în ciuda aparențelor, olteanul nu putea fi controlat până la capăt
La 23 ianuarie 1821, la Padeș, în apropierea mănăstirii Tismana, dă vestita sa proclamație către țară, la care aderă țărani din toate colțurile Olteniei, deoarece formulările revendicărilor erau pe gustul lor iar talentul oratoric incontestabil i-a lovit pe toți la corasonul inimii. Iar pe cei mai scunzi, i-au scos din opinci.
„Fraților locuitori ai Țării Românești, veri de ce neam veți fi! Nici o pravilă nu oprește pe om a întâmpina răul cu rău! Șarpele când îți iasă înainte, dai cu ciomagul să-l lovești, ca să-ți aperi viața, care mai de multe ori ni se primejduiește din mușcarea lui. Dar pe balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisericești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi? Veniți dar, fraților, cu toții, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine!
[...]Să se aleagă căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noștri și cu noi dinpreună vor lucra binele, precum ne sunt făgăduiți.
Nu vă leneviți, ci siliți dă veniți în grabă cu toții; care veți avea arme, cu arme, iar care nu veți avea arme, cu furci de fier și lănci; să vă faceți de grabă și să veniți unde veți auzi că se află adunarea cea orânduită pentru binele și folosul a toată țara.
Și ce vă vor povățui mai marii Adunării aceia să urmați și unde vă vor chema ei acolo să mergeți. Că ne ajunge, fraților, atâta vreme de când lacrămile de pe obrazele noastre nu s-au uscat.
Și iar să știți că nimenea dintre noi nu este slobod [...], ca să să atingă măcar de un grǎunți, de binele sau de casa vreunui neguțător, oroșan sau țăran sau de al vreunui lăcuitor, decât numai binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să să jertfească: însă al cărora nu vor urma nouă - precum sunt făgăduiți - numai al acelora să să ia pentru folosul de obște!”
Ce s-o mai lungim, Vladimirescu era de belea, nu degeaba umblase pe la Viena taman când bagabonții din fruntea marilor imperii europene puneau bazele Sfintei Alianțe (1815) și prin alte părți ale Europei ori de câte ori avea chef să-și mai lărgească orizontul economic și cultural.
Știința de carte nu-i era străină, se lipea de el ceva de speriat, lucru apreciat și de Petrache Poenaru, inventatorul stiloului, sau după cum îl brevetase el, ”condeiul portăreț fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală”, care-i era secretar particular. Acest Petrache Poenaru, pe care Tudor l-a trimis la studii la Viena și Paris, a fost și primul român care a mers cu trenul, în 1827, între Liverpool și Manchester.
Iubitorii de adevăr și dreptate, slujitori ai cărții, se bucurau de mare trecere în ochii lui Tudor. După cum probabil ați observat, și dacă n-ați observat, v-o spun de la obraz, în zilele noastre lucrurile stau cu totul și cu totul altfel.
Boierii au început să aibă frisoane după citirea proclamației, care fusese împrăștiată prin toată Oltenia, chiar dacă Tudor le garanta păstrarea averilor acelora care erau de partea mișcării. Cât despre autoritățile grecești de la cârma țării, o cam băgaseră pe mânecă deși Ipsilanti era cu mica lui oștire la doi pași, în dulcele târg al Ieșilor, începând cu 22 februarie 1821, unde, tot printr-o proclamație, anunță declanșarea războiului de eliberare al grecilor. Cu sprijinul domnitorului Mihai Șuțu, Ipsilanti înrolează vreo două mii de recruți și, la 1 martie, o taie spre București ca să-și unească forțele cu ale lui Tudor Vladimirescu, unul dintre favoriții tatălui său Constantin Ipsilanti pe vremea când acesta stăpânea, cu ajutorul rușilor, Țara Românească. Nici nu prea mai avea mare lucru de făcut câtă vreme țarul Rusiei condamnase la Lublau acțiunile lui și pe cele din Țara Românească, dându-i mână liberă sultanului să reinstaureze ordinea.
Din tabara sa de la Țânțăreni, Tudor trimisese mai multe epistole sultanului și marilor puteri în care solicita autonomie internă, drepturi și libertăți comerciale nepermise până atunci și multe alte reforme absolut necesare pentru schimbarea în bine a societății. Tot acolo primește, în două rânduri, delegații marilor boieri, în frunte cu Nicolae Văcărescu și Constantin Samurcaș, cărora le spune cum stă treaba cu poporul și cu tagma jefuitorilor.
Între 4 și 21 martie 1821, în fruntea a peste 8000 de oameni, mărșăluiește spre București, anunțând, încă din 6 martie, la Slatina, cu ocazia trecerii Oltului, că dorește independența țării și înlăturarea regimului fanariot. Încă mai spera că rușii îl vor sprijini și că după eventualul ajutor acordat pentru înlăturarea suzeranității turcești, se vor retrage dincolo de Prut. Era naiv și Tudor. Rușii nu sunt ce par a fi. Numai că sprijinul țarului, clamat și de Ipsilanti, n-a existat. Și nu avea cum să existe câtă vreme țarul însuși fusese inițiatorul Sfintei Alianțe, înțelegere ce stătea la baza noilor realități geo-politice de după înlăturarea lui Napoleon.
În ciuda perspectivei deloc optimiste, unii boieri încă îl susțineau, mai degrabă în secret, pe Tudor. Relația cu Ipsilanti se înrăutățește după ce se convinge că grecul avea în cap numai vrăjeală, că era mai degrabă un aventurier pe care-l interesa, în virtutea faptului că era fiu de domn, să pună laba
măcar pe Țara Românească. Îi cere acestuia să părăsească Principatele și își separă armatele care, în teorie, după ce Ipsilanti ajunsese la București, la 6 aprilie 1821, luptau pentru aceeași cauză.
La 1 mai 1821 turcii intră în Țara Românească. Ipsilanti se retrage spre Târgoviște, dar Tudor rămâne în București, având controlul guvernării. Deja era numit Domnul Tudor, deși nu este clar dacă a avut vreo ceremonie religioasă de încoronare. Unii zic că da, alții că nu, cert este că nu i-a folosit la nimic.
La 15 mai pleacă cu oastea de la Cotroceni spre nordul Olteniei unde spera, în mănăstirile întărite, să poată rezista până vor fi recunoscute drepturile țării.
Pe drum îi pedepsește cu severitate pe arnăuții din armata sa care se dedau la jafuri, 22 dintre ei fiind executați. La Golești îl execută și pe Ioniță Urdăreanu, unul dintre căpitanii săi, o cruce de voinic, care era rudă cu majoritatea căpeteniilor, ceea ce provoacă o nemulțumire generală. Așa se face că, suspectat pe nedrept de înțelegere cu turcii, la ordinul lui Ipsilanti, este arestat și ridicat din tabara de la Golești de Iordache Olimpiotul, fără nicio împotrivire, dus la Târgoviște și, în urma unui simulacru de proces, cum se fac la Târgoviște, este ucis. ”Câinele de Caravia”, un bețiv dezaxat, l-a schingiuit după care împreună cu alți doi eteriști l-au împușcat, înțepat cu sulițile și l-au ciopârțit cu topoarele în spatele curții judecătoriei de ocol. Trupul i l-au aruncat într-o fântână părăsită.
Oastea lui Tudor se destramă, ce-a mai rămas din ea a fost înfrântă la Drăgășani, iar cea eteristă este măcelărită pur și simplu, ultimele cuiburi de rezistență fiind lichidate la mănăstirile Sculeni și Secu. Ipsilanti o rade spre Transilvania unde primește domiciliu forțat.
Deși înfrântă, revoluția condusă de Tudor Vladimirescu, prin obiectivele sale expuse în ”Cererile norodului românesc”,
de a se pune capăt amestecului puterilor străine în treburile țării și de alegere a unui domn pământean, stoparea jafului generalizat și a corupției, au schimbat macazul istoriei fără ca măcar istoria să-și dea seama. Elitele conducătoare au început să-și schimbe modul de gândire, palma dată de Tudor societății avea să stea la baza modernizării Principatelor în deceniile următoare. Și, după cum vom vedea la momentul potrivit, revoluționarii de la 1848 vor aprecia că mișcarea lor este o continuare firească a revoluției de la 1821.
Finalul dramatic al lui Tudor a fost influențat și de faptul că în armata lui au luptat și mulți haiduci, printre care și Iancu Jianu. Dar nu toți erau ca Jianu, mulți erau obișnuiți cu fărădelegile, iar Vladimirescu pedepsea cu asprime orice act de nesupunere, neacceptând nicio nedreptate. niciun derapaj de la morală, niciun abuz, nici măcar tradiționalele jafuri comise de ostașii aflați în misiune. Steagul oștirii sale, care avea ciucuri roșii, galbeni și albaștri, nu trebuia pătat de fapte neomenești. Din această cauză a ajuns să fie predat eteriștilor. De unde putem trage concluzia că în spațiul românesc strâmbii îi mănâncă pe cei drepți.Dar să nu ne mirăm! Sfârșitul vieții sale este tipic pentru eroii românilor care, într-un fel sau altul, au vrut să scoată țara din mizerie.
30 iunie 2023
Promoușăn:
Stați pe aproape, începe modernizarea țării. Sarcină grea, fraților!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu