A FOST SAU N-A FOST

      Deşi plouă la greu şi se anunţă o recoltă bogată până şi la Vaslui, echipa de fotbal şi majorete o va lua  spre  Liga a doua în pas de manevră. Probabil Marele Agricultor n-are cui vinde atâta haleală ştiindu-se faptul că în zonă băutura-i de bază, potolul e un moft de care s-ar lipsi fără regrete dacă pârdalnicul de organism ar funcţiona numai cu înmiresmatul carmol şi cu extrasul de pufoaică. Dar nu poţi să le ai pe toate, ştiţi cum se spune la ţară, e imposibil să fii şi cu bucatele în pod şi cu sufletul în rai.
     Aşa că urmaşii plăieşilor lui Ştefan cel Mare - care le-au blocat de mai multe ori traseul turcilor spre Liga Campionilor, pe polonezi i-au pus la jug să le are o nouă arenă numită'' Dumbrava Roşie'', iar ungurilor le-au dat clanţă, nu din răutate ci din obişnuinţă - vor lua iarăşi drumul pribegiei.Vor juca pe doi mici şi o damigeană de genocid cu alde Târlungeni şi Gloria Buzău, prin gropile negre ale istoriei contemporane a fotbalului.Tot va fi un plus câtă vreme mercenarii Vasluiului n-au mai primit nimic de la conducerea clubului, alta decât Adrian Porumboiu, care s-a retras de ceva vreme din hârtii, deşi în spaţiul public s-a manifestat permanent ca stăpânul plantaţiei. Firea autoritaristă a fostului arbitru cu multe semne de mirare pe fluier, l-a făcut să-şi aducă jucători de toate tipurile, el însuşi fiind din rasa bălţata românească antedecembristă, cu scopul vădit de a-i pune la muncă, fenomen extrem de hulit pe plaiurile mioritice, şi de a-i umili public la ore de maximă audienţă cu celebri filozofi de pe la Digi 1, care se trag direct din Socrate, via Dumitru Graur, ca Mutu din etnobotanice.
     Nu l-a interesat să construiască ceva durabil, a vrut doar să   le arate meltenilor cât e de bogat şi că, în secolul XXI, încă mai există stăpâni de sclavi. Ar fi vrut şi oleacă de glorie, ca să nu mai râdă fi-su de el. Dacă n-aţi văzut filmul ''Porumboiu, adjectiv'', sau cam aşa ceva, Vasluiul e ciorba aia lungă şi fără gust pe care o leorbăia personajul principal fără să se sature. Evident, flămând de glorie, la final s-a întrebat: ''A fost sau n-a fost Vasluiul în Liga I ''.
Vorba lui Hamlet din Beceni: asta-i întrebarea...




5 mai 2014
editorial ARENA BUZOIANĂ

MITITELU ŞI MITITICA

   Când eram mic, că după ultimele descoperiri ale cercetătorilor britanici am fost şi astfel, era o echipă care mă făcea să sufăr cumplit pentru că juca mai frumos decât miliţienii mei. Că eu am iubit miliţia din fragedă pruncie şi nu mi-a trecut nici până-n zilele noastre, care oricum sunt naşpa de vreme ce am ajuns să ne bucurăm când le dăm vreo trei pulane pe cocoaşă unora de prin Chiajna. Noi, care le dădeam trei lui Hamburger S.V....
      Echipa aia  minunată se numea Universitatea Craiova şi dădea la Naţională 12-13 jucători la fiecare convocare. I s-a spus Craiova Maxima, dar în anii din urmă a devenit Craiova Minima după ce doctorul în economie subterană Dinel Staicu,f ost miliţian, i-a pasat-o dincolo de linia ultimilor fundaşi unui băiat de la galerie, cu nume predestinat, Mititelu. Ăsta, conform proverbului care zice că olteanu dacă nu-i fudul înseamnă că-i extraterestru, a încheiat contracte fabuloase cu unii jucători şi cu tatăl barbugiilor şi a băgat-o-n faliment. La asta au contribuit şi capii Mafiei din fotbalul autohton, Naşul şi Corleone, care au făcut tot ce le-a stat în putinţă să-l lase fără jucătorii mai valoroşi. Se părea că încă o tragedie oltenească se consumase, dar Mititelu reapare spectaculos în scenă la braţul unei primăriţe minione .
Mititica Vasilescu şi Adrian Copilul Nebun au promis reinventarea   Universului iar buricul, punctul G cum îl numea Arhimede, va fi exact stadionul ''Ion Oblemenco''. Dar la olteni dragostea nu durează trei ani, nici măcar trei luni, aşa că după scurta vară fierbinte a urmat toamna noroioasă, cu două Craiove, una mai ochioasă decât alta, în Divizia B.Aia autentică a lui Mititelu a decedat fiind ajutată în acest sens de inimoasa primăriţă, care i-a făcut tot felul de faze de poartă doar-doar l-o face pe diliman să-i cedeze.Numele şi palmaresul.
Dar, conform aceloraşi cercetători britanici formaţi pe filiera Oxford-Dăbuleni-Cambridge-Moţăţei, oltenii au capul tare şi preferă să-l  izbească de toţi bostanii decât să cedeze insistenţelor unei pretinse doamne. Acum echipa Mititicii, căreia într-un spaţiu al libertăţii i se spunea LOV, e gata să promoveze în prima ligă la un an de la înfiinţare. Na poznă...E ca şi cum un copil ar intra direct la facultate fără să mai treacă pe la şcoala primară.Totuşi, să nu ne mirăm prea tare, asta-i ţara  în care s-a născut Eugen Ionesco, regele teatrului absurd. E adevărat că a fugit de aici cât l-au ţinut picioarele, dar au rămas destui rinoceri.
    Promovarea nu este  morală şi n-are cum să fie nici legală, decât dacă ne aflăm în ţara proştilor. Conform ultimilor studii ale cercetătorilor britanici, afiliaţi pe lângă LPF, chiar acolo ne aflăm

28 aprilie 2014
editorial ARENA BUZOIANĂ

LIGA LUI MITITICĂ SAU ALI BABA ŞI CEI 40 DE INVESTITORI

Nu mică i-a fost mirarea doamnei Dragomir când l-a trimis pe Mitică la brutărie şi satirul bătrân s-a abătut pe la DNA de unde a ameninţat, prin vocea purtătorului de cuvânt, că, dacă nu-şi face singură piaţa, nu se mai întoarce câţiva ani. Poate chiar peste un deceniu când din  Liga lui Mititică, preluată la conclavul Mafiei de aparent mai spălatul Don Gino, nu se va mai vorbi decât în cărţile de istorie ale unui fotbal murdar sau în dosarele penale ale unor scriitori pentru care sportul preferat este cursa de obstacole după gulerele albe cu băieţi îmbrăcaţi în negru din cap până-n picioare aşezaţi în careu.Un fel de baba-oarba cu mascaţi şi transmisii live.
 Cum soţia - având nobila profesie de învăţătoare - l-a ameninţat că-l pune pe coji de nucă de cocos, conform rangului, şi-l bate cu nuiaua la tur până-i vine mintea la cap în retur, Mitică s-a întors acasă după 24 de ore, convins că justiţia din România e corectă ca şi el şi că nu va trimite pe nimeni în zori să bată la uşa unui partener de afaceri, transferat din motive de rigiditate maximă la stabilimentu' ''Pătrunjelu' '', decât dacă sunt însoţiţi de Nelu Ploeşteanu care ştie codul PIN şi are parola ''Deschide gropare, mormântul...'' înscrisă în amprenta vocală. Pare macabră secvenţa, dar DD întâiul le-a transmis tuturor prietenilor şi duşmanilor, la o oră de maximă incoerenţă, că în viaţa asta s-a acoperit de hârtii, iar în subsolul existenţei viitoare va trage peste el nişte pământ. Nu de la Gigi Becali, chiar dacă e un simpatic şi un scump ,ci de la oricine va dori să-i doneze, poate chiar Gino Iorgulescu, că e săritor şi cunoaşte foarte bine circuitul terenurilor şi al banilor negri în natură. Să sperăm că odată cu plapuma de ţărână va trage şi tot rahatul turcesc pe care l-a deversat în fotbalul românesc îmbolnăvindu-şi de diabet toţi partenerii de table pe umeri şi afaceri bazate pe iuţeala de mână şi nebăgarea de seamă a autorităţilor.      
   Singurul antibiotic eficient împotriva acestei maladii, care ameninţă cu extincţia fotbalul mioritic, este DNA, medicament neinclus pe lista scurtă a compensatelor conform principiului neaoş ''boală lungă, moarte sigură''. Profilaxia bolii e treabă de chirurg, dar fotbalul românesc, slăbit de viruşii care au tras de corpul lui mai ceva ca Adrian Cristea şi asociaţii de Bianca Drăcuşanu, poate deceda pe masa de operaţie din lipsă de perfuzii financiare şi apă de gură bogată.
  Şi să te ţii atunci bocete după oracolul mincinos din Bălceşti şi tovarăşii lui de platouri cu icre negre, care au dat o nouă dimensiune celebrei creaţii cinematografice''Ali Baba şi cei 40 de investitori''

14 aprilie 2014
editorial ARENA BUZOIANĂ

VIAŢA DUPĂ GRATII,ÎNTRE PSALMII LUI DAVID ŞI SONETELE LUI SHAKESPEARE

Unii plâng cu lacrimi de crocodil pentru ''lumea fotbalului'', transferată la Jilava şi prin alte şcoli de dansuri din buric şi bune maniere mârlăneşti. Mai întâi l-au plâns pe Boier Căcărează că de ce l-au pitit, că era băiat bun, că a furat de la statul bogat şi a dat la săracii cu duhul, că l-a mituit pe Dumnezeu construindu-i nişte case cu popi înăuntru, că i-a ajutat pe toţi necăjiţii de la natură, câte şi mai câte. Aşa o fi, însă un singur amănunt uită cădelniţarii de ocazie. Gigi a dat cu o mână ce furase cu două şi, evident, i-a mai rămas şi rest. Nimeni nu se bucură de răul omului, mai ales că la închisoare, printre lanţuri şi zăvoare, s-a îmbolnăvit. Îl doare-n ceafă de toată lumea de acolo şi ar vrea să o taie prin străinătate, de parcă ar cere un bilet de învoire de la pension. Judecătoarele, total insensibile la'' fenomenul fotbal, '' l-au tratat cu refuz. Totuşi, ca să nu i se pară şederea tristă şi să se apuce de vreo prostie, cum ar fi cititul cărţilor, sau,Doamne fereşte, însuşirea frauduloasă a limbii române, i-au fost aduse, spre alungarea singurătăţii, neamurile şi unele cunoştinţe din imaculata lume a gulerelor albe cu jeg sub unghii. Aşa că partidele de table din civilie dintre mafiotul Giovani şi vărul său mai de la coada oii s-au reluat cu şi mai mare înverşunare, fiecare dintre ei aşteptînd zarul de fugă. Victor Becali stă cu butelia în braţe de teamă să nu i-o fure vreun găinar mărunt, altul decât MM, care, din plictiseală, sau ca să nu-şi iasă din mâna aia lungă, bate câte-un spectator de rând, deţinut aici pentru că i-a furat calul de la coviltir lui Bănel, ori l-a înjurat pe Nicolae Dică, printre picioarele căruia Turnul Effel pare Turnul din Pisa. Sărmanul domn Copos vrea să-i vândă rapid pe tovarăşii săi, fie conducerii închisorii, fie lui Nati Meyr, escrocul de serviciu pe unitate, fie vreunui arab venit în România călare pe El Zorab. Viaţa nu şi-a pierdut farmecul nici dincolo de zăbrele şi, ca să nu-şi piardă proverbiala îndemânare, impresarii şi patronii din casa Big Brother îl tot vând între ei pe fotbalistul Gică Popescu iar banii îi ascund uşor prin paradisurile fiscale din colţurile întunecate ale celulei, ca să crape de invidie judecătoarele care, condamnându-i, au avut impresia că le-au şutit obiectul muncii şi că se vor îndrepta. Cu siguranţă se vor îndrepta spre alte hoţii, că nu degeaba au urmat cursurile de înaltă calificare de la Jilava. Unde, pe lângă tradiţionalele prelegeri despre nemurirea sufletului susţinute cu capul în poala popii de Prea-Nefericitul Gigi, combinate cu psalmii lui David Beckam, câinele turbat Cristi Borcea i-a învăţat şi sonetele lui Shakespeare, în original, aşa cum le-a auzit pe o plajă din Miami Beach de la un top model din Vaslui. Şi se ştie, aceasta este lectură obligatorie la microbiştii români de pretutindeni fiindcă au fost inventate de Mircea Lucescu, la Doneţk, de unde  marele Wilian a şters-o englezeşte şi nu s-a oprit până la Chelsea Londra.

7 aprilie 2014

VRĂJEALĂ PÂNĂ LA CAPĂT

Într-o ţară în care educaţia e praf, sănătatea nu există, armata a fost desfiinţată iar poporul a fugit de acasă în căutarea ueni vieţi, dacă nu mai bună măcar suportabilă, ceva funcţionează la cei mai înalţi parametri:circul de partid şi de stat, căruia naivii i-au zis „USL – dreptate până la capăt”. Crin Antonescu şi Victor Ponta, cunoscuţi în popor cu cognomenele Leneşul şi Pisicul, ne oferă zilnic un spectacol politic nemaiîntâlnit de pe vremea Convenţiei Democratice Creştin-Decedate.

Pentru că proiectul lor de ţară a eşuat lamentabil, din banalul motiv că nici nu a existat, au hotărât să pună capăt concubinajului pentru nepotrivire de caracter. Crin Antonescu, un cartofor experimentat, a aruncat pe masa de poker politic toate cărţile măsluite, inclusiv un sAS de la Sibiu căruia îi plac copiii ceva de speriat, dovadă dosarele instrumentate de instituţiile de profil. După ce acum vreun an Leneşul critica din toţi rărunchii Departamentul de Stat al SUA şi alte organisme internaţionale care ne îndemnau „mai răsfiraţi, băieţi, mai răsfiraţi!”, deunăzi, dându-se de trei ori de-a berbeleacul, a devenit apărătorul fără mamă, fără tată, doar cu patrie adorată, al justiţiei româneşti. Care justiţie i-a cam transferat principalii colaboratori la ţuhaus, într-un gest meritoriu de igienă politică, iar pe alţii în Biroul Permanent Naţional de la D.N.A.. Altminteri, liberalii sunt obişnuiţi cu puşcăriile, numai că între cei care au putrezit rezistând pentru propriile idealuri şi ăştia moderni, înflorind datorită hoţiilor de cea mai joasă speţă, e diferenţa dintre I.C. Brătianu şi Relu Fenechiu, sau ca să priceapă şi microbiştii, dintre Cristiano Ronaldo şi Cioinac.

Crin a crezut că este momentul potrivit să mai lase electoratul, naiv până la uitarea de sine ,care l-a votat şi să-şi îndeplinească obiectivul personal, acela de a deveni preşedintele imaginar al României. Aşa că a înlocuit sloganul mincinos „dreptate până la capăt” cu autenticul „vrăjeală fără sfârşit”. Garantat  de Traian Băsescu şi Taraful de la Clejani. Pentru postul de guristă se luptă, cu şanse inegale, Elena Udrea şi Mireille Mathieu.

EDITORIAL ,,MUNTENIA DE BUZĂU’’

NEBUNICĂ VODĂ

Nici nu închisese bine Bogdan al III-lea unicul său ochi, că pe tron se aşază fi-su  Ștefăniță care la cei 14 anişori ai săi încă obişnuia să se joace cu instrumentul în țărâna curții domneşti. Sub  supravegherea atentă a portarului Sucevei  Luca Arbore, Moldova merge împleticindu-se înainte, ocolind din instinct şanțurile istoriei. Păstrează cu Polonia aceleaşi relații statornicite după bătălia de la Codrii Cosminului, de egalitate, fraternitate şi spionare reciprocă. În 1522, solia lui Luca Cârje se lămurește că polonii sunt buni numai de caragață, că nu vor mişca nici un deget pentru apărarea Moldovei. După 1523, la leşi îşi găsesc adăpost boierii fugari. În consecință, Ștefăniță ridică taxele vamale cu 8 aspri la ducat pentru mărfurile polone.

Pe întreaga durată a domniei, tinerelul moldav a încercat să-l imite pe Fane Barosanu: i-a ținut la respect pe unguri şi poloni de câte ori au avut ceva de împărțit, a bătut la tătari ca la fasole şi a tăiat într-o veselie la boieri. Cu turcii a fost precaut reuşind să nu-i supere mai mult decât trebuia. Norocu' lui a fost că în acea perioadă erau ocupați cu ofensiva în zona centrală a Europei (Belgrad, Buda) şi nu s-au arătat jigniți de glumițele lui Ștefăniță.

Ca şi ilustrul său bunic, Nebunică a purtat lupte în Valahia. Dar nu pentru vreun scop nobil ci pentru un petec de negreață. Că-i promisese  Neagoe Basarab că-i dă de nevastă o fată şi nu s-a ținut de cuvânt. Ruxandra, tipa avută în colimator era frumoasă de pica Ștefăniță zadarnic în limbă că trufandaua se măritase cu Radu de la Afumați. Care, afumat fiind, promitea să țină mai mult la tăvăleală. Jignit în amorul propriu şi personal, Nebunică atacă Valahia. Radu îi întoarce vizita de curtoazie şi jaf, deşi în iunie (1526) Ștefăniță se însurase cu sora mai mare a Ruxandrei, apriga Stana care, într-un fel sau altul ,îi va veni de hac câteva luni mai târziu (14 ianuarie 1527) când îl va otrăvi cu multă măiestrie, în cetatea Hotinului. Sfârşitul survenit la numai 24 de ani e absolut firesc dată fiind înclinația incredibilă a domnitorului de a-şi face duşmani pe oriunde trecea. După ce între 1517 şi 1523, țara a fost condusă după sfaturile lui Luca Arbore, vechiul slujitor al lui Fane Barosanu, începând cu acest an Nebunică crede că-i destul de copt să ia puterea în propriile-i mâini. Îl înlătură pe Arbore din dregătorie (în martie) şi din viață (aprilie), împreună cu cei doi fii ai săi, Toader şi Nechita. Execuția sumară a marelui dregător cu afinități polone îi fac pe mulți boieri să-şi ia lumea în cap. Printre ei şi postelnicul Șarpe care se refugiază la Cracovia, loc pe care-l ura Nebunică întrucât regele Poloniei îi promisese că acolo îi va da o fiică de nevastă, dar ca şi pe tatăl său, îl păcălise. La 7 septembrie 1523 se desfăşoară lupta dintre răzvrătiți şi armata de țară a voievodului. Nebunică învinge şi boierii – care nu sunt prinşi şi ucişi – fug în țările vecine să-şi scape viața. Averile au fost confiscate de Vodă şi împărțite după bunul său plac. În ultimii patru ani ai vieții sale a condus țara cum l-a tăiat capul. Schimba dregătorii ca pe ciorapi, făcea şi desfăcea alianțe după cum îl apuca damblaua, alerga după muieri de firmă domnească cu limba scoasă şi se credea un mare conducător, cam aşa ca bunicul său, Fănică Barosanu. Deşi s-a străduit - şi-a zis chiar Ștefan-Vodă – n-a semănat cu acesta decât la impulsivitate şi tupeu, în rest a făcut o figură jalnică. Pesemne asta-i soarta clonelor.

În urma sa, Moldova a rămas ca după regimul lui Milică, aşteptând cu ochii țintă să vină unul care să-i asigure că vor fi iarăşi ce-au fost şi mai mult decât atât. Persoana aşteptată n-avea să fie din stirpea lui Ștefăniță, că n-a avut nici un copil legitim, ci doar unul din flori – Ion-Vodă – făcut c-o țiitoare din Hârlău, unde mergea la dame după exemplul marelui fustangiu care i-a fost bunic. Cu alte cuvinte, Ștefăniță nici la măciuci nu a fost bun, deşi Moldova – har domnului Iliescu – îi oferea toate condițiile.

Ultima zi din viața lui Ștefăniță

Iarna se înstăpânise peste Moldova. Dinspre Rusia. La Hotin, Vodă-şi făcea planuri de viitor cu ochii holbați în tavan. Era tânăr, era mahmur, ce mai, avea toată viața de apoi înainte. Gândea că o să-l depăşească în neveste şi fapte de glorie pe Fănel. Avea doar 24 de ani şi era deja la al doilea mariaj fierbinte că Radu de la Afumați, cumnatul său, aprinsese satele Moldovei la sugestia Stanei, nevasta lui Ștefăniță. Îl trecu un fior pe şirul spinării, coborî pe noadă şi pe piele în unghiul cel mai întunecat al duplex-ului. Stana era o munteancă trupeşă, aprigă, dată dracului. Nu era frumoasă ca Ruxandra pe care pusese inițial Ștefăniță pleoapa, dar orişicât ,era corp domnesc, numai bun să-ți faci treaba cu el. El nu prea şi-o făcea că era refuzat politicos, cu nişte migrene de ultima oră , ori de câte ori ataca la baionetă, hotărât să câştige şi această bătălie. „Poate nu-i place cadrul la Suceava, nu-i destul de poetic”, îşi zisese Vodă, şi atunci hotărî să-şi petreacă week-end-ul la Hotin. Nici aici n-a fost atmosfera dorită de Stana, dar Ștefăniță n-a mai ținut cont şi şi-a rezolvat o parte din fantasmele care-i bântuiau mintea cea de pe urmă. Sună clopoțelul. Țiitoarea veni. Era geloasă că Vodă o înşeală cu nevastă-sa dar nu se arăta pe față că ei îi plăcea aşa cum era, plin de ciudățenii şi de poziții noi. Că moldovencele şi-au iubit întotdeauna conducătorii până la epuizare. Vodă-i zâmbi. Îl pupă pe năsuc şi se retrase precipitat că se auzi uşa de la iatacul Stanei. Din mers îi aruncă: „Ai grijă, Fănele, protejează-te, să nu vii la mine cu cine ştie ce boli. Că mi-a zis mie Pamela Aandersoanei că Bucureştii e plini de curve”. Nebunică îi zâmbi cu toți dinții, îi făcu cu ochiul, o ciupi duios de fund şi se prefăcu adormit. Stana intră, îi puse gingaş mâna sub ceafă şi-i duse la buze o carafă plină cu vin. Surprins plăcut, Vodă făcu ochii mari cât cepele şi rânji satisfăcut. Gândi: „Viol, neviol, uite că am dat-o pe nevastă-mea pe brazdă. Cine a zis că femeia nu ştie decât de mandravelă a fost mare om  politic. Să fie sănătos!”. Sorbi tot conținutul şi o moleşeală  plăcută îl cuprinse. Stana se retrăsese vreun metru şi –l privea satisfăcută. „Sunt tare”, glăsui Ștefăniță. „Tare prost” – i-o întoarse Stana triumfătoare – „tocmai te-am otrăvit, moldovean impotent”. „Vai de capul tău, inculto, nici nu ştii să te exprimi ca o doamnă. Nu vezi că folosești pleonasme?”.  „Adică?”. „Păi unde-ai văzut tu moldovean potent?”. „Cum unde, deşteptule? La Suceava. Toți băieții din gardă e potenți”.

PROMOUŞĂN

Şi aşa a ajuns cronicarul să epuizeze textele scrise în anul 2000,cu ocazia sfârşitului lumii.Aşa că ,dragii mei,de data viitoare o să citiţi continuarea acestei istorii nemaivăzute după cum mă taie capul  în anul Domnului 2014 .Urmează Petru Rareş,un demn urmaş al tatălui său.Cine-i tac’su ,nu vă spun de acum,pentru proşti va fi o surpriză.Pentru deştepţi vom fi  iarăşi ce-am fost şi mai mult decât atât...

BOGDAN CEL NASOL

La fel ca în Valahia, şi în Moldova medievală se practica în draci democraţia originală. Domnii veneau la putere după lupte grele între diversele partide boiereşti, prin alegeri. Erau aleşi de poloni (rar)  sau de otomani (des), după cum bătea vântul istoriei. În perioada de după dictatura de 47 de ani şi 3 luni a lui Fane Barosanu mandatele erau destul de nesigure ca durată. În medie, în următoarea sută de ani, un mandat era de cinci ani aşa că 21 de domni au cârmuit efectiv deşi pe răboj au fost trecute 28 de domnii cu 23 de titulari. Unii conducători, mai şcoliţi în şmecherii legislative, marcau mandate după mandate, cu o siguranţă dezarmantă izvorâtă din experienţa anterioară când s-au convins că poporul poate fi impozitat de sentimente la maximum. Şi nu numai de sentimente ci şi de parale, că preluarea puterii costa o avere iar pretendenţii nu prea beneficiau de discounturi din partea otomanilor. Practicând cu asiduitate democraţia originală, moldovenii ajung să plătească tribut turcilor mai mult decât ştiau să scrie. Dacă la decesul lui Fane Barosanu suma era simbolică (3000 galbeni), în 1593 ajunge la 65.000, înregistrând o creştere de 810% în condiţiile în care inflaţia tindea, ca şi actuala economie naţională, spre zero. Norocul moldavilor a fost că o vreme democraţia lor s-a hrănit din ce a produs dictatura lui Ştefan. C-altfel era vai şi-amar de capetele lor ţuguiate!

Superdomnitorului Fane, i-a urmat fi’su, Bogdan al III-lea (1504-1517), un tânăr de 25 de ani cu o faţă de aragaz cu două ochiuri din care unul era veşnic stins. După cum ştiţi, îl pierduse la Codrii Cosminului din proverbiala neglijenţă moldavă care l-a făcut să vadă paiul din ochiul adversarului nu şi săgeata dintr-al său. Datorită look-ului său, mult sub standardele impuse de zglobiul Ştefan, cronicarul îl numeşte şi „cel orb şi  grozav”. Orb era 50%, grozav mai puţin, deşi moştenise tupeul ilustrului tată. Ce-i lipsea era simţul politic şi un ideal care să merite sacrificiile impuse poporului moldav, lesne vărsătoriu de sânge propriu şi nevinovat. Era şi greu să vadă în viitor când trecutul părea modelul demn de urmat. Bogdan era conştient că nu putea să fie mai bun decât tac’su şi s-a străduit să nu se facă de râsul curcilor din bordelurile clandestine. Domnia i-a fost ameninţată în două rânduri. Mai întâi, unul Roman venit din Valahia cu ajutor de la Radu cel Mare i-a provocat ceva junghiuri, alungate de spiritul pacifist al călugărului Maxim care le-a pus ceva ventuze protagoniştilor înmuindu-le suferinţele. Mai apoi, un ciudat, Trifăilă, este bătut bine lângă Vaslui, prins şi, după obiceiul  locului, decapitat pe undeva prin zona gâtului.

Cele mai serioase probleme le avea Bogdan cu femeile că arăta ca dracu. În 1505 o peţeşte tam-nisam pe Elisabeta, sora lui Alexandru, regele Poloniei. Gentil nevoie-mare, retrocedează fără ca cineva să i-o ceară, polonilor, Pocuţia, ţărişoara despre care Ştefan cel Mare spunea că nu o va da „odată cu capul”. Se pare că fi’su gândea cu alt cap! Regina se opune căsătoriei datorită diferenţelor de confesiune, iar Elisabeta ia propunerea drept ofensă aducând drept contraargument faţa de bidon turtit a moldoveanului. În 1506, solia condusă de Ionică Tăutul obţine semnarea unui contract de căsătorie dar fără urmare practică. Lucrul îl deranjează pe Bogdan care atacă Pocuţia cu simţ de răspundere dar  este respins de leşi. Cum nici papa de la Roma nu intervine pentru a i-o băga în pat pe Elisabeta, Bogdan pradă Polonia (în 1509) până la Liov, cetate în porţile căreia izbeşte personal cu suliţa. După care îşi trimite ostaşii pe la casele lor. Tocmai atunci se găsesc şi polonii (oct. 1509) să le întoarcă vizita. A fost jale, leşii ucid bătrâni, copii, femei, ajungând până la Cotnari.

După patru ani de cafteală pentru un petec de negreaţă, moldovenii şi polonii sunt împăcaţi de Vladislav, regele Ungariei. Problema Pocuţiei rămâne, vorba lui Topârceanu, în continuare, lung prilej de bârfe şi de pioneze. Sau cam aşa ceva.

După 1510 tătarii jefuiesc Moldova cu o consecvenţă demnă de o cauză mai nobilă. Bogdan nu  prevede mişcările acestora şi astfel nu reuşeşte să le opună decât rareori, rezistenţă. Singura realizare e că în urma unei lupte este rănit Beti Ghirei, fiul hanului, din care cauză, destul de ascuţită, cam decedează. Palidă consolare faţă de zecile de mii de robi luaţi de tătari, ca să nu mai pomenim de mulţimea vitelor transferate în Bugeac. Vizitele frecvente ale tătarilor au avut partea lor bună, au împiedicat apariţia şomajului, a atât de enervantelor concedieri colective generatoare de plăţi compensatorii şi alte măsuri de protecţie socială cuprinse în programul de guvernare „Capra cu trei iezi  dar cu numai două ţâţe’’. În plus, focurile pe care le provocau tătarii îi încălzeau pe moldoveni atât de temeinic încât au renunţat cu toţii la calorifere. Trebuie să recunoaştem că moldovenii erau nişte capitalişti sălbatici din cale afară: trăgeau foloase din orice, puneau până şi nenorocirea la treabă. Scoteau profit şi din arderea propriei locuinţe, lucru absolut imposibil în vremea lui Fane Barosanu, cam dictator luminat de felul său.

Bogdan are neînţelegeri şi cu voievodul Transilvaniei, însă nu se ajunge la cafteală. Cu turcii nu s-a pus: le-a plătit tribut. La început, în 1505, turcii i-au dat banii înapoi ministrului de externe Ionică Tăutu,despre care aflaseră ei că e mare iubitor de comisioane.. Dar cum turcii nu făceau ceva fără scop, în 1508, dublează haraciul ajungând la 8000 ducați de aur. Ce comision și-ar fi tras de aici Ionică Tăutu, nimeni nu poate ştii, poate bancherii elvețieni să bănuiască  ceva.

După eşecurile matrimoniale, Bogdan s-a însurat cu Nastasia, care îl privi vreun an şi muri(1512). Normal!

I-a urmat, din 1513, fiica lui Mihnea cel Rău, Ruxandra, care, neavând încotro, l-a suportat. Dar adevărata viață sexuală şi-a desfăşurat-o în toată splendoarea ei,cu frumoasa Stana, amanta care i-a dăruit patru băieți (printre care şi Ștefăniță) şi trei fete. Tot din flori se vor naşte şi viitorii domni Alexandru Lăpuşneanu şi Alexandru Cornea.

Bogdan cel Nasol n-a fost nici viteaz ca superstarul de tac'su, nici bun politician, nici megacurvar, dar nici credincios ca acesta. Cu mare caznă a terminat biserica de la Răuseni, zidită de Fane şi a pornit construirea bisericii „Sf. Gheorghe” de la Suceava. A mai dat ceva parale pe la unele mănăstiri dar nu cine ştie ce, că-i trebuiau pentru femei, că la moldovence dragostea e oarbă până la un punct. La 20 aprilie 1517,la miezul nopţii, Bogdan a înghițit cu mare poftă ultima gutuie pe lumea asta. A fost depus la Putna, lângă celebrul său părinte fiind condus din obligație de mulțime de popor fără treabă care  părea că-l regretă. Că murise mai înainte să reuşească a zugrăvi bisericile construite de tac'su. Care datorită megalomaniei sale a ajuns mare barosan în Calendarul Mişto Creştin –Ortodox.

Promouşăn

Aşa-i că vă place istoria noastră?Data viitoare o să aflaţi peripeţiile lui Nebunică Vodă,băiat bun dar cu lipsuri multe...Ochii cât sarmaua că istoria asta e unică şi irepetabilă

ELEGIA FEMEII DIN FOTOGRAFIE

Pe plajă într-un timp haotic
ţintită de-o tristeţe halucinantă
priveşti prin ceaţa astăzi mai pregnantă
cum fuge-n amintiri un zeu exotic

Nisipul este patul tău fără contur
scuipat de mare-n oameni îndărăt
tâmpla şi pumnul sprijinite-n cot
aspiră umbre-n golul dimprejur

Şi trupul tău renunţă la prestanţă
îşi cere dreptul de a fi împlinit
ocnaşii au un ritm nedefinit
recurs vulgar la ultima instanţă

respins de Înalta Curte a Virtuţii

se cern reproşurile-n stol

prin suflet plânge râul de carmol

şi paşii prin nisip sugrumă struţii

S-a sinucis tot ce a fost frumos
în ochii invadaţi de  smog
la tine vin de patimă olog
să îţi sărut azi  fiecare os

Şi într-un târziu acelaşi coregraf
ce-a respirat aerul sărat al vieţii
tribut final învins de spaima ceţii
'ţi  întoarce faţa către fotograf

Şi-n patul risipit şi crud
pe unde marea şi-a croit reflux
prizonieră într-un click de lux
adormi răpusă de un demon nud

Pelicula mă împiedică puţin
să-ţi învelesc plecările spre nord
şi dacă n-am să fac atac de cord
o să-ţi ascult chemările şi vin

Din umbră am să ies şi-am să te strig
uşor să nu comprim videoclipul
şi o să tragem peste noi nisipul
şi nu o să-ţi mai fie frig

Mă poţi utiliza ca şemineu
să stingi în living-room chemarea
femeie din tablou, doar tu şi marea
v-aţi încuiat în trupul meu

şi-aţi aruncat şi cheia pe fereastră
în timpul scurs printre furtuni
de la spitalul de nebuni
a evadat o stridie albastră

Cu ea atât de bine sameni
de parcă te-ai născut sirenă
întreg nisipul e-o cangrenă
scuipat de mare îndărăt în oameni

Şi-n patul meu prea mare şi prea hâd
întins pe-un catafalc de frunze
îţi sorb mirarea de pe buze..
Fotografia mă priveşte crud

15 martie 2014    

APROAPE NIMIC DESPRE FOTBALISTUL GICĂ POPESCU

Consecvent principiului oltenesc că meseria se fură nu se învaţă, Gică Popescu, care în prima parte a vieţii lui a şutit stilul sinucigaşului Costică Ştefănescu, s-a gândit ca după lăsarea la vatră să şmanglească ceva de la Giovani Becali, tatăl hoţilor. Ăsta, băiat salon, care a făcut facultatea la zi, în faţa cinematografului  ”Patria”, schimbând valută după metoda ''Maradona'', şi a devenit doctor cu teza ''Măsluirea contractelor în ţara proştilor'', l-a sfătuit să nu-şi mai piardă vremea cu furatul meseriei şi să treacă direct la fapte. Ca să-şi facă mâna, au început cu un furtişag mărunt de vreun milion de euro, că până la urmă cât puteai să iei pe un jucător ca Bratu care nu ştia decât să dea  mingea în faţă şi să fugă după ea. Şi tot aşa până când coţofana ieşea în aut de poartă. Rareori intra şi în aţe, dar asta numai în campionatul intern unde erau prevăzute clauze în contractul cu adversarele.
Văzând cât de uşor se câştigă banii când ai un profesor ca Becali, Gică a recidivat. Ghinionul lui că tocmai atunci nişte străini care ne-au luat pe garanţie au zis ''Băi, mai terminaţi cu hoţiile în România  ,că îi stricaţi dracu' şi pe-ai noştri de se duce Uniunea Europeană de-a berbeleacul...'' Prins în ofsaid, Gică şi-a recunoscut prostiile şi a dat banii înapoi în speranţa că nu va prinde lotul hoţomanilor pentru pregătirea centralizată. Dorea să fie păstrat pe banca de rezerve, deşi cele două galbene impuneau o etapă din viaţă cu suspendare. După două reprize, la prima instanţă şi la apel, se părea că Gică alunecase periculos, dar nu accidentase grav decât conturile ANAF. În prelungiri, la Înalta Curte, folsindu-se proba video, i-a fost propus un contract ferm pe o perioadă de trei ani, o lună plină şi zece zile nasoale. Titular incontestabil, aşa cum a fost toată viaţa, Gică va fi fundaş la marcaj, în cel mai fericit caz mijlocaş la închidere, fiindcă în fotbalul modern nu se mai joacă cu libero. Probabil, dacă sentinţa ar fi fost dată acum 15 ani, ar fi jucat şi Craioveanu mai mult la Naţională, nemaifiind împiedicat de geloziile retroactive ale lui Gheorghe din Calafat. Dar aşa s-a scris istoria, nimeni nu mai poate întoarce timpul, nici măcar fosta securitate, unde Popescu a dat cu subsemnatul între două cornere şi un aut de poartă. Până la urmă nu-i un capăt de ţară, câteodată, în România, hoţii ajung la puşcărie. Şi - vorba lui Giovani - acolo intri, te mai limpezeşti şi ieşi afară.Totul e să ai ce să povesteşti. Şi, slavă Domnului, Gică are fiindcă a fost un foarte mare jucător de fotbal, un afacerist neinspirat şi un hoţoman mărunt. Păcat de el, cu toate calităţile astea ar fi fost un demn urmaş al lui Mircea Sandu în fruntea FRF.

DE CE S-A SUPĂRAT TRAIAN BĂSESCU...

Unii ar spune că au fost prea puţine cuburi de gheaţă.Alţii că marfa a fost contrafăcută.Cert este că navigatorul în ape tulburi prin haznaua căreia naivii îi spun lumea politică,e supărat pe viaţă.Sare la carotida Pisicului cu înverşunarea cu care altădată făcea gât,pardon de expresie,la Petre Roman.În trecere i-a dat şi Leneşului o flegmă pentru mai târziu după principiul ''unde a scuipat mahmurul te-a pupat  preşedintele ţării şi ţi-a şters ruşinea''.Zice că ar iubi un sas din Sibiu că seamană leit cu Angela Merkel,toplesista din anii '70 de la Costineşti,care, în amintirea vremurilor nebune ,ne-a cam lăsat cu nordul corpului omenesc de-a dreptul gol,ca să nu zicem nud, că n-ar înţelege electoratul USL.
Marea durere a ciclopului de la Cotroceni e că s-a rupt alianţa taman înainte de europarlamentare şi există riscul major ca PNL să  ocupe linia de centură a politicii ,iar micuţa Elena să treacă de la succesurile continentale la eşecele mioritice.Ceea ce ar fi dramatic pentru libidoul prezidenţial şi ar provoca o tristeţe iremediabilă Lupeascăi care,dacă ar fi fost suficient de orientată politic,s-ar fi putut-iertaţi-mi expresia licenţioasă-naşte  la Pleşcoi.Îi vor trece pandaliile,se va drege curând sau va reîncepe să spargă mobilele de prin palatul Cotroceni,acest Titanic de mahala unde orchestra de consilieri prezidenţiali continuă să cânte cu patos ''Trece trenul printre munţi ca un şarpe lung/Eu cu lanţuri la picioare nu pot să-l ajung..''Sau va încerca reţeta clasică cu zeamă de varză şi patru cuburi de gheaţă după principiul aristotelic''cui pe cui se scoate...''