Deși nu mai sunt

Mă doare sufletul, Doamne, sunt frânt,
poveri nenumărate am cărat pe munte,
cenușa mi se împrăștie-n vânt
așezându-se cerului pe tâmple, pe frunte

Nu mai sunt ființă, nu mai sunt nici trup,
dar simt în palme și-n oase durerea,
sunt un copac cu aripi de lut 
ce-mbrățișează până la sânge tăcerea

Cărările mă duc și vor să mă-ncuie
între viață și moarte, la mijloc,
în inimă întunericul suie
deși par că sunt, nu mai sunt chiar deloc

Se împrăștie umbra în pietre-smaralde,
cenușa mi se-mprăștie-n vânt,
rugul aprins de amurguri mă arde;
mă doare sufletul, deși nu mai sunt...


7 aprilie 2018