Prin retină mi-au țâșnit aripi de ceară

Credeam că am găsit punctul de sprijin

cu care să răstorn lumea

ce se învârte amețitor

cu susul în jos

Mi-am înfipt ghearele în suflet,
l-am întors pe dos,

și, 

sub jetul de lumină albastră,

l-am lipit de cer

Dintr-odată mi-au țâșnit 
prin retină

aripi de ceară

Vânătorii primitivi

aruncau cu pietre

în pasărea văzduhului

Nu știau, săracii, că doar lumina soarelui,
galbenă, enigmatică, invadatoare,

poate ucide Dedalul

ce bântuie somnul robilor

chinuindu-se

să-i ridice din genunchi 

să-i îndrepte cu fața spre soare

Punctul acela de sprijin nesigur
cu care am răsturnat de atâtea ori lumea,

ca să nu se mai învârtă 

în sensul invers

al acelor de ceasornic,

era fixat pe o cruce grea,

din lemn câinesc, desigur

27 aprilie 2018