Și dintre toate întâmplările sublime
ce mi-au marcat definitiv robia,
s-a întâmplat să-mi fie dor de tine,
mai dor decât îmi e de România
Era o simfonie magică de toamnă,
ardeau copacii-n trupuri răstigniți,
la reverie frunzele mă-ndeamnă,
eram așa de tineri și de îndrăgostiți!
Am răsturnat asupra-ți universul
să înflorești fără să știi,
și-a fost și magic și bizar demersul
de-a face noaptea aceea întâia zi
din restul vieții noastre prin lumină,
înconjurați de magice culori,
și toți copacii-ngălbeniți de vină
umblau desculți prin mine până-n zori
De atâta desfrunzire absolută
din trupul tău biserică-am cioplit,
m-am cățărat pe ultima redută
cu tine-n brațe, nu m-am mai oprit
Spre cer m-am dus reinventând o scară
țesută de păianjeni sinceri,
dar viața e o băutură amară
când demonii se-ascund în îngeri
Și totuși n-am ieșit din vis:
eram atât de tânăr și frumos!
mergeam numai pe sensul interzis
s-ajung la capătul pământului, pe jos
Și mi-am deschis cât cerul mâinile
și aripile s-au țesut albastre,
dar a lătrat în suflet câinele
și-a sfâșiat magia lumii noastre
În jur n-au mai rămas decât ruine,
copaci bolnavi s-au scuturat în oase,
se-aude numai iarna care vine
cu toate viscolele dureroase...
13 octombrie 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu