O, OCTOMBRIE, FRUNZELE DOR...

Nici nu mai știu de câte ori ne-am îmbrățișat

în serile de octombrie

Și-ți era frig, și erai febrilă

și ne plângeau toți îngerii de milă

Nu mai știu de câte ori am atins cerul cu degetele

în sfâșierile de octombrie.

Nu mai știu nimic, nimic, nimic;

s-au înecat corăbiile

Numai frunzele căzânde mi le amintesc

Și când cocorii din ecouri strigă

peste inimă se-ntinde-o gheară sfâșiind

arborii îngropați în ferigă

Fereastra timpului se sparge

și cade-n citadela sfărâmată,

abia ținându-și mâna de catarge,

icoana îngerului de-altădată

O, octombrie, nopțile tale dor

și mă sfâșie cu privirile lor!

Mă zdrobește o emoție nedeslușită 

dintr-un vis, dintr-o stare,

dintr-un dor de iubită

Și nu mai știu de câte ori i-am fost cer

când privea prin retină invers,

în această căutare continuă

prin univers

Și nu mai știu de câte ori i-am fost copac

frunzei-trup, frunzei-inimă, frunzei zeu,

e atâta durere în sufletul meu!

O, octombrie, frunzele dor

și mă sfâșie cu privirile lor...

01-02 octombrie 2021