Cum trece vremea și ne-ngroapă-n sine,
plâng amintirile-ntr-un colț de cufăr,
înnămolite-s florile de nufăr
și nu știi de ce ninge peste tine!
Pierdut i-amurgul cailor zvâcnind,
pierdute-s diminețile ieșind din mare,
doar sfâșierea razelor de soare
mai strigă-n sufletul plăpând
Sub pinii singuratici, strânse-n piatră,
îmbrățișând neantul cu durere,
se-ascund nemaivăzutele himere
și-un câine orb tot sufletul mi-l latră
Pe lacra dinlăuntru, ninsă,
e harta întâmplărilor din viitor,
din cerul inimii, înrobitor,
se prăbușește-n gol o mână-ntinsă
Și trece vremea și ne-ngroapă-n ea,
văzduhul ne sufocă cu-ntrebări,
corăbii triste rătăcesc pe mări,
corăbiile noastre, draga mea...
29 martie 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu