Doar vești macabre ne înconjoară,
doar moartea ne aduce vești,
dar vestea aceasta o să doară
că-n vestea asta, Nistore, tu ești
Sătul de atâta rău în lume,
mult prea lucid să nu înțelegi,
te-ai dezbrăcat de viață și cutume
și, inventând tristețea, ai ales s-alergi
prin sufletul câmpiei fără capăt
pe unde ți-a-nflorit copilăria,
cu iarba fiarelor ai descuiat un lacăt
și-ai mai privit o dată România
prin lacrima ce-ți îngropa privirea
în flori de nufăr exilate-n pleoape,
de câte ori cu-n dorn iubirea
în ceru-albastru încerca să sape
Orașul se grăbea să te cuprindă
să îi așezi cuvintele la rând,
dar timpul n-a mai vrut să se întindă
și ai plecat în tine mai curând
În cosmos se mai stinge o lumină,
e vremea marilor înfrângeri,
vor plânge călimările-n surdină
cu lacrimile ultimilor îngeri
Poetul a plecat spre cer, pe schele,
ducând cu sine taine neștiute,
rămân nevindecate vechi sechele,
tristețea încuibată în redute
În urma lui se țes cărări de plumb,
ziarele vor scrie câte-o frază
despre cenușa-i risipită-n vânt,
dar Dumnezeu îi va trimite-o rază
să-l însoțească-n raiul părăsit
căci viața fără moarte a fost promisă,
și îngerii dintâi ce l-au iubit
îi vor întinde-o floare de narcisă
El va zâmbi misterios
ducând cu sine ultima ninsoare,
ce a însoțit omul frumos
din viața asta-n viața viitoare...
12 martie 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu