Ne întâlnim în locuri surprinzătoare

Ne întâlnim în locuri surprinzătoare:
în vis, între lumi paralele, în existențe trecute și viitoare.

Tu ești la fel cum te știam, întoarsă cu fața spre diferitele ore,
din cauza secundelor nu-ți văd chipul transfigurat în aurore.

Probabil ești neschimbată ca un tablou de artă;
cel puțin așa te reflectă oglinda spartă.

Eu sunt golul din jur pe care-l respiri odată cu amintirile,
dar nu ni se încrucișează niciodată privirile.

Poate privirea mea câteodată-i prea tristă;
sau acele locuri surprinzătoare nici nu există.


30 martie 2017

Te-am acuzat că ești așa frumoasă

Te-am acuzat de tot ce se întâmplă
Pe-această sferă de cerneală,
Te-am acuzat că viața nu e simplă,
Că locuiești la mine-n tâmplă
Înfășurată-n aurora boreală.

De câte ori o ploaie plângea-n mine
Acel adio care nu s-a spus,
Și rătăceam alături, prin ruine,
Ucis de-atâta dor de tine,
Te-am acuzat de tot ce nu s-a spus.

Oglinda ne privea cu spaimă, 
Iar ochii-n cioburi se-ngropau atunci
Când renunțai la ultima ta haină;
Din noi mâncam la cina cea de taină,
Îmbrățișați de nopțile adânci.


Și nu ne mai găseam de-atâta ură
Cuvintele-ncuiate în sertar
Cu cai cu tot, și cu trăsură, 
Mă săruta-ntunericul pe gură,
Încă-i mai simt aroma de mortar.

Și pentru zborurile stinse
În scrumiera zărilor albastre,
Am răscolit aortele întinse
În iernile haotic ninse,
Să găsesc cheia spaimei noastre.

Nu m-am oprit din zbaterea febrilă,
Deși-mi cădeau potcoavele pe rând,
Mi-a tot trecut prin suflet o șenilă
Ce a strivit și ultima zambilă,
Ostatică a temerii din gând. 

Te-am acuzat de primul răsărit,
De marea ce tot face calea-ntoarsă,
De tot ce Dumnezeu a zămislit,
Te-am acuzat și te-am iubit
Că tu ești tu...Și ești așa frumoasă!


26 martie 2017

SĂPTĂMÂNA PE SCURT (64)

Educația Internetului * Franciza ”Terminatorul” se filmează la noi * Consumați pulpe românești * Cătălina Ponor nu se lasă ușor * Proiectele Mafiei administrative * Iluminații și Neiluminații * Ziua Internațională a Nefericirii * PRD (Partidul România Divorțată) * Adevăratul apel către lichele * Promoție la hârtia igienică ”Moliceanu” * Dezvelirea bustului Olguței * Ultima dorință a lui Viorel Lis * Pisica popii * Sentimentul capului spart * Cui i se (mai) subordonează școala  * Cine a mai dat colțu...*De când e ungurii periculoși 


Digitalizarea excesivă a învățământului va crea pe viitor probleme majore de sănătate în rândul noilor generații care, și așa, nu se mai dezlipesc de telefoane, tablete, laptop-uri și alte gadgeturi cum nu se despart sugarii de biberon. Împotriva promovării acestei mode trebuie să se ridice oamenii responsabili, dacă n-au șters-o cu toții din țară. Tehnica modernă e necesară, dar nu în orice împrejurare și fără nicio măsură. Ea nu poate înlocui profesorul, iar relația dintre acesta și elev este esențială pentru progresul școlar. Copiii nu sunt roboți și nici nu trebuie tratați ca atare. Educația nu trebuie scăpată de sub control, numai pentru că li se pare unora că au reformat sistemul dacă-i țin pe copii prizonieri în fața unui ecran care, mai devreme sau mai târziu, se va dovedi că nu este decât o iluzie la care se vor chiomba prin lentilele unor ochelari cât fundurile de sifoane. Un text scris pe hârtie este mai bine înțeles decât unul în format digital, fiindcă acesta din urmă afectează memoria de lungă durată. Asta înseamnă că pe termen lung se vor înregistra carențe majore în domeniul cognitiv. Dar ce să știe proștii care au fost numiți politic ca să-și dea cu părerea despre educație, adică despre ceea ce ei nu au posedat niciodată?! * A fost anulată continuarea francizei filmului ”Terminator”. Nu la noi, la americani. La noi, ecranizarea programului de guvernare continuă, cu Livache în rolul principal. * Din Brazilia a intrat în UE o cantitate uriașă de carne de pui și vită ”putrezită”. Pentru redarea aspectului comercial, în special al cărnii tocate, au fost adăugate substanțe cancerigene în exces. Fraților, consumați produse românești, luați-le direct de la țărani! Nu știu dacă o să fiți mai deștepți, dar sigur o să fiți mai sănătoși. Și mai fericiți, dacă pulpele e fragede... * La etapa de Cupă Mondială de la Baku, Cătălina Ponor (30 de ani) a obținut medaliile de aur la bârnă și la sol. Un model de urmat, un sportiv excepțional. O româncă de care suntem mândri. * Culmea hoției: Să furi de la Vanghelie! S-a întâmplat. Făptașa e o bonă filipineză, care a încercat să recupereze  de la primarul care a fost câte ceva din tezaurul hașmanglit alegătorilor din sectorul 5. Cinste ei, onoare muncii! Trăiască lupta pentru pace între două dobitoace! Așteptăm nerăbdători să intre-n scenă și celelalte bone filipineze. * În România sunt atâtea proiecte europene și guvernamentale inutile de parcă ar fi gestionate direct de Mafie. Bâhâie țara de realizări în care s-au îngropat munți de bani fără o justificare ulterioară. Terenuri de fotbal în pantă, săli de gimnastică (vorba vine) în localități în care singurul sport olimpic este mersul în cârje, instituții de învățământ în locuri unde nu mai există copii, parcuri în mijlocul pădurii...N-ar fi cazul ca DNA și celelalte sperietori de ciori să se aplece asupra problemei? Toate mărețele realizări, prin care bugetul statului a fost devalizat, n-au avut decât justificare electorală. Pe banii tuturor, unii edili și-au făcut campanie electorală mascată crescându-și cota în ochii cetățenilor, care nu știu să facă diferența între  diferitele triburi de bandiți și rarii oameni cinstiți. Dar n-au crescut numai ei, li s-au umflat și averile, fiindcă în spatele acestor proiecte înfloresc parandărăturile. Sunt mii de asemenea tunuri trase în pieptul țării noastre. În fumul orgiilor bugetare fumegă sângele poporului român. * Pe lângă Iluminații care conduc lumea după cum vrea mușchiul lor țigănesc, în munții noștri viețuiesc Neiluminații. Nu știu dacă se opun modului scandalos în care dirijează circulația omului în natură Iluminații, cert este că bătrânii înțelepți încă se întreabă, în 2017, dacă va ajunge și la ei vreodată curentul electric. * Cică a fost Ziua Internațională a Fericirii. Bună glumă, pe care românii n-au gustat-o fiindcă nu știu cum arată. În schimb, la norvegieni, cea mai fericită nație de pe Terra, e un fel de zi națională. Printre cele mai nefericite țări este Rwanda, dar jalea i-a cuprins recent, după ce reprezentanta lor la ONU, a fost vecină de scaun cu inepuizabila Olguța, nefericita reprezentantă a României. * Maria Olaru, contestatoarea legendarului Octavian Belu, a divorțat de Bogdan Diaconu, pe care anterior îl ejaculase și PRU (actualul PRD-Partidul România Divorțată). Băi, fraților, în politică e la fel ca-n viață: n-ai puță, n-ai drăguță. * Gabriel Liicheanu și alți onaniști metafizici au bălăcărit România la Bruxelles, la inițiativa distinsei consumatoare de meandrele concretului, căreia răutăcioșii îi spun Procuroarea-Șnur, iar partenerii de seminarii pe teme de justiție și limbă împleticită, Monica Bewinski. Dată fiind ora la care s-a desfășurat întâlnirea intergalactică, filosoful nu s-a putut abține și a mâncat rahat. Mult mai bine crescut, Tudorel de la ”Românii e talentați” și-a înfrânat pornirile, deși murea de poftă. * Față de cele întâmplate, spiritul justițiar îmi dă ghionturi să fac un apel către lichelele din societatea civilă (asta glumă) și din politică, ca să cânte la altă masă decât gelateria din Bruxelles, dar ar rămâne mahalaua goală. De ce-or fi având românii, că e posibil ca și ăștia să fie români, vocație de slugă? De ce n-au pic de demnitate? De unde reflexul ăsta Pavlov de a saliva când stăpânii inelelor aprind  un bec într-un tavan insalubru? O fi Liiceanu ăsta deștept, dar prea se crede buricul pământului! Lipsit total de caracter, pupând în bot tot, de la jalnicul Emil Constantinescu și până la oniricul fruntaș Traian Băsescu, prietenul Monstrului cu Barbă nu e decât acea plantă urât mirositoare căreia peizanii îi zic, cu atâta lirism, bășina porcului. * E adevărat, societatea românească are niște probleme cu alde Șerban Nicolae, Nipulicea și alți juriști de gang, Ordonanța 13 a fost o mizerie, dar să te dezbraci de izmene și să le întinzi pe gardul electric al Europei, dovedește că nu suntem capabili să ieșim prin noi înșine din latrina istoriei. Dar ce ne mai place să ne dăm mari între noi, prin curtea plină de bălării, ce ne mai place să râdem de alții! Și când te gândești că, pentru prostovani, alde Monica Bewinski, Gabriel Michiduță Liicheanu și alte excrecențe ale naturii umane sunt adevărate repere morale, îți vine să scoți pixul la ei, să-i dezbraci la pielea goală și să li-l bagi în fund. Deși asta ar fi suprema eroare, fiindcă, pătrunși de acest reper cultural, s-ar bucura ca niște vădane violate. Pe lângă ei, muntele de osânză, care alerga, numai în chiloți cu mânecuță și cu mărul cunoașterii pe cap, prin codrii patriei după vestalele sacrificate pe altarul mișcării transcendentale, pare un om cumsecade, ieșit la pășunat. Așa că-l sfătuim ca, între o ciorbă de burtă și un caltaboș afumat, să-l bage-n viteză și pe autorul cărții autobiografice ”Apel către lichele”, fiindcă, oricum, și-a pierdut chiloții în Belgia, între două citate false și o eroare de memoria minții. Nu știm (încă) dacă i-a găsit Monica, dar să nu-și facă prea multe speranțe, deoarece Procuroarea-Șnur nu știe ce sunt ăia de când a căzut și și-a rupt pista de aterizare politică după un summit desfășurat la cel mai înalt nivel, într-o anexă a Palatului Cotroceni, unde băutura n-a fost destulă. * Revenit la șatră, cu onoarea nereperată, Liicheanu s-a apucat de pus ghilimele la expresii pe care nu le-a rostit nimeni. Adică e un fel de Victor Ponta pe invers. * Fiindcă au auzit că e o promoție la hârtia igienică  ”Moliceanu”, mai mulți fripturiști s-au înghesuit la ”Asociația Proștilor de la Guvernare” ca să aibă cu ce se șterge la gură după masă. Alde Daniel Constantin și alți monstruleți s-au supărat fiindcă la marea împărțeală a ciolanului puterii n-au mai apucat să roadă Ministerul Agriculturii, unde tronează moș Tăgârță. Așa că s-au prezentat presei în nudul gol anunțând omenirea umană că nu e de acord să facă ca Călin. Și atunci, pentru ce-i trebuia atâta hârtie igienică? Doar ca să protejeze mediul infracțional din jurul oliței? Tot mai speră să-l dea sub brazdă pe șantajabilul Tăriceanu și să pape el tot? Naiba știe. Chiar dacă-i la bulău. * După numeroasele măriri succesive, concomitente și la rând, pe care le va face negreșit în orele, zilele și lunile următoare, Olguței îi va fi dezvelit bustul în fiecare oraș al țării. N-ar fi prima oară. Istoria neromanțată a acestei martire a luptei cu tirania culturii, a acestei statui vii, posesoare de centură de castitate de culoarea neagră, a început pe aleile parcului Romanescu, pe unde se plimba de mână, ca o vestală neprihănită, cu limba engleză. Pe care, însă, o înșela sistematic cu limba franceză. * Tibi Ușurelu, un bistrițean care n-are toată țigla pe acoperișul mansardei situate deasupra gâtului, a câștigat, pentru a doua oară consecutiv, cel mai greu maraton din lume, desfășurat în zonele arctice. Pe acolo nici câinii nu-i scoți din casă, evident dacă ar avea cineva așa ceva. Cred că lui Tibi i s-a părut atât de nașpa prin România încât a preferat să alerge 560 de kilometri la -20, -30 de grade Celsius, făcându-i să lăcrimeze de invidie pe urșii polari. Băiatul e bine, dacă se poate spune așa, în ciuda degerăturilor de la picioare, iar la această oră linge o înghețată în lada frigorifică în care locuiește până o da înghețul și s-or auzi renii lui Moș Crăciun...* Oana Lis ne anunță, cu sinceritatea-i dezarmantă, că-i va respecta ultima dorință a lui Viorel: la moartea lui va râde cu gura până la urechi. Nu știu de ce se îndoia domnul Lis că nu va fi așa. * Elenei Merișoreanu nu-i merge bine dacă-i iese în cale o pisică neagră sau un popă de treflă. Nici nouă, mai ales dacă-i pisica popii. * Din perspectiva retragerii Europei bogate în fieful tradițional, coloniile economice precum România par nepregătite să facă față provocărilor zilei de mâine. Ce fac conducătorii noștri la ora marilor dezastre ale istoriei? Ce au făcut dintotdeauna: se ceartă, se pârăsc la licuricii mari și mici, fac cele mai josnice lucruri numai să rămână agățați de prepeleacul puterii. Dacă ar avea mame, le-ar vinde fără să clipească. Chelneri de bacșișuri mici, dușmanii propriei țări.  Niște mutanți urduroși. Acești ordinari care ne conduc prin pustiul economic ar trebui să renunțe, în ceasul al 12-lea, la obsesiile interne belicoase, în condițiile în care viitorul nu se sprijină pe date sigure. Numai solidaritatea națională mai poate urni căruța românească din mlaștina istoriei. Dar când s-a mai pomenit ca românii să fie solidari cu ei înșiși? Niciodată. Românii, dacă nu-și dau în cap unii altora, nu se simt împliniți, un gol istoric îi cuprinde. Singura trăire care îi pune în mișcare e sentimentul capului spart. * Prea Sfinția Sa, Destul de Înaltul Teodosie Șpagoveanu, a decretat: școala este subordonată bisericii! Dar cui nu-i este subordonată școala? Politicienilor cu două clase mai mult decât trenul, tractoriștilor din fruntea primăriilor, legumicultorilor din consiliile locale, păsărilor călătoare, cârtițelor, gândacilor de Colorado... Așa că o subordonare în plus ce mai contează câtă vreme principiul după care se bazează educația este ”Dumnezeu cu mila”...* S-au făcut 60 de ani de când s-au pus bazele CEE, mama UE. În cinstea mărețului eveniment, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, a înaintat actele de divorț. * S-a dus și Rockefeller, la numai 101 ani. Puștiul ajunsese destul de rău, nu mai deținea în conturi decât vreo 3,3 miliarde de dolari, banii de semințe ai unui politician român care a trecut o dată pe la masa puterii. Deși a vrut să creeze Statele Unite ale Lumii, nu i-a ieșit decât Statele Umilite ...* Băi, mânca-v-aș găinile, și voi mie câinele, știți de când avem noi probleme cu ungurii? Nu știți? Ia fiți atenți acilea, și băgați la cap ce vă învață istoria necenzurată a cronicarului Adi Sfinteș:  ”Odată cu stingerea dinastiei arpadiene, Ungaria trece printr-o nouă criză de epilepsie. Din motivul ăsta, destul de întemeiat, i-au lăsat pe valahi în pace, deși aceștia începuseră să-i calce des și apăsat pe bătături. Mai exact, după instalarea la Câmpulung a unuia Basarab de se dădea mare că-i fiul lui Tihomir, românașii îi alungă pe unguri de prin părțile subcarpatice. Din considerente umanitare, o mare parte a rămas pe loc, că voievodul și-a dat acceptul să fie izgoniți câți mai puțini, iar pentru cei rămași a dat ordin oamenilor săi să-i tragă în țeapă sau să le taie capetele cu cea mai mare considerație. Adică, evenimentele să se desfășoare în așa fel încât nimeni să nu sufere. După trebușoara asta, Basarab le-a propus colegilor regionali din stânga și din dreapta Oltului să facă o singură țară, una mișto de tot, că, zicea el, ”dacă ținem cu toții de un curmei, mergem mai liniștiți la femei. Și dacă ungurii mai vin, îi caftim puțin...” După cum poate ai observat, iubite cetitorule în stele verzi, Basarab era român sadea, nu precum cumanul de Neagu Djuvara, și din cauza asta vorbea în versuri sau, în momentele de mai puțină inspirație, în proză.   
       Aflând vestea cea mare, ungurii s-au crucit de invidie dar, neavând încotro, au tăcut mâlc o vreme. Ba unii, mai entuziaști, l-au felicitat pe voievodul valah, zicându-i de la obraz că a fost inspirat când a acceptat denumirea de Ungrovlahia pentru țara lui, care s-ar traduce în francofonă cam așa: ”Vlahii de lângă unguri”. Dar admirația în care căzuseră cloșcă foștii suzerani n-avea să țină decât până în momentul în care au considerat că ar fi cazul să-l pocească un pic. Așa că pe la 1330, Carol Robert de Anjou a organizat o serie de petreceri în cinstea viitoarei cuceriri a țării lui Basarab. Auzind amuzanta veste, voievodul i-a trimis o însemnată solie regelui numindu-l, la mișto, ”tată”, dăruindu-i, în semn de prețuire și respect, 7000 de mărci de argint, bugetul ”Grindeanu”pe opt ani, în speranța că s-o răzgândi maghiarul și s-o întoarce la Buda unde oricum era mai confortabil decât prin codrii valahi. Daniela Ghiorfi, purtătoarea de vorbe meșteșugite a lui Basarab, i-a transmis rigăi mot a mot: ”-Voievodului nu-i place cafteala fără rost, dar dacă ești fraier și n-accepți banii, rămâi ca un prost că-i hotărât s-o pună cu tine. Să știi că s-a jurat pe barba sa/ că primejdia ce planează asupra ta/ n-o poți înlătura/ tra la la la la...”  Semeț din cale-afară, Carol Robert s-a adresat solilor la modul general, făcând abstracție de talentele cât de cât ascunse ale Danielei: ”- Băi, aceștia, să-i spuneți ăluia de v-a trimis să faceți playback de pomană că o să-l scot din vizuina în care s-a ascuns de frica mea trăgându-l de barba aia de sălbatic. Și-l avertizez că i-o voi smulge fir cu fir că d-aia mi-am luat patentul la mine. De asemenea, anunțați-l să nu-mi mai trimită mie solii că eu n-am nicio gară cu ciobanii. Clar?”
* Promoușăn: Nasol moment, mișto colivă. Nu mă credeți? Credeți-mă, altfel aveți soarta lui Carol Robert de Anjou...


CONTELE DE MONTE-CRISTO
25 martie 2017           

Pe baricade

Suntem tot mai puțini pe baricade,
Păduchii s-au încuibat în cojoc,
Poporul acesta decade,
Nu are un dram de noroc.

Batem cu visul la poarta stelară,
Dar nu se deschide, trântită de vânt,
Existența-i atât de amară
C-ai vrea să renegi întregul pământ.

Nici mâine curând n-o să vie,
Pe ieri l-au ucis dromaderi,
Iisus nu mai vrea să învie
Și îngerii noștri-s șomeri.

E o vreme de stat în furtună,
Cu brațele desfăcute spre cer,
În jur e o lume nebună
Și-n suflet se face mai ger.

Ne luptăm cu hidra perversă,
Mai tăiem câte-un cap de bandit,
Dar în lumea parșivă, submersă,
Războiul acesta cumplit

Ne sfârtecă tainele sfinte,
Din dreptul de-a fi ne suprimă;
Dar mergem pieptiș înainte
Pentr-o Patrie măcinată de crimă.

Pentr-un neam lipsit de curaj
Aruncăm în neant cu grenade,
El doarme-n supremul sevraj,
Iar noi înălțăm baricade...


25 martie 2017

Trec prin cetate cu cerșetorii după mine

Trec prin cetate cu mâinile în buzunarele sufletului,

Caut cu înfrigurare câțiva bănuți de aur

Pentru copilul-cerșetor de la colțul străzii.

N-are mamă, n-are tată, n-are patrie adorată.

Are doar un demon care vine tiptil, fără să fie văzut,

Ca să cerceteze ce se ascunde în groapa pălăriei;

N-a găsit decât doi bănuți de aur

Pe care i-am dăruit copilului-cerșetor,

Ca să meargă la școala de corecție a vieții.

Demonul i-a luat și i-a schimbat în prima cârciumă

Pe o sticlă plată de vodcă

Trec prin cetate cu mâinile în buzunarele sufletului,

Cerșetorii se țin după mine;

N-au mamă, n-au tată, n-au patrie adorată.

Dar dacă ar mai primi câțiva bănuți de aur

Și-ar astâmpăra setea,

Ar stinge pustiul Sahara.

Îi aud cum tropăie ca o turmă de rinoceri intrată în sevraj,

Dar buzunarele sufletului meu sunt goale.

Trec prin cetate și viața se târăște pe lângă mine ca o cerșetoare, 

Fără să mă salute...

24 martie 2017

Oriunde-mi ești

În dimineața-n care nu ai să-mi mai fii,
Iar eu n-am să mai fiu printre cei vii,
Te-aștept în marea-adâncă la povești,
Și cum ai fost, și cum mai ești.

Te-aștept în norii închiși într-un surâs
Căzând prin răsărit dinspre apus,
Te-aștept în Univers la o cafea,
Și chiar de-mi cântă-n pleoape-o cucuvea

Mi te privesc cum strângi din curcubeu
Lumina sufletului meu.
Să fii ca-ntotdeauna de frumoasă,
Minunea mea melodioasă... 

Îmi amintesc de-acele violine
Cu toate acordurile fine,
Și-i imposibil ca să nu ne fim
Măcar o umbră-a ceea ce iubim.

Te-aștept pe Marte-n fiecare zi, 
Cât încă suntem disperați și vii,
Te-aștept pe țărmuri sterpe, la povești,
Cu ochii-nchiși oriunde-mi ești...


24 martie 2017

S-aprinzi în suflet luna cu ultimul chibrit

Se-ntorc pădurile plecate în existențe efemere
Și-aduc din iarna nesfârșită un dram de viață înapoi,
Mai zboară câte-o libelulă, prizonieră între ere,
Iar verdele ne strânge-n brațe cu setea golului din noi.

Au înflorit și călțuneii, și timpul a întinerit,
E-o nouă șansă pentru suflet să-nmugurească ca un drog,
Pe drumul ce-l căram în spate, iubito, ne-am reîntâlnit,
Cu Dumnezeul tainei noastre, de aceea astăzi mă tot rog

Să fie iarăși înlunare, să fim ca florile de corn,
Să nu se-ntoarcă niciodată plecările la drum de seară,
Să nu mai bată iarna-n cuie tristețile de unicorn
Să ne iubim definitiv, să ne iubim ca prima oară,


Când coborau îmbrățișate din sânge dorurile noastre,
Și risipeau întreaga spaimă a dezmembrărilor de cai,
Îți amintești cum înfloreau în noi fântânile albastre,
Dă-mi mâna ta încă o dată și-ascunde-mă la tine-n rai!


Să nu mai vină iarna din scorburi niciodată,
Să nu ne mai înghețe tăcerile în munți,
Am șters fantoma vieții din erată,
Suntem ca-n ziua neîntâmplatei nunți

Când se-ncuiau în umbre toți demonii de spaimă,
Și-acorduri de vioară din tine m-asurzeau,
N-a mai rămas  din timp decât o biată haină
Și un pahar de rouă pe care-n vis îl beau.

Și n-o să mai rămână-n privire nicio umbră,
Că am ascuns tristețea, supremul laitmotiv,
Întinde-te în suflet, femeia mea de tundră,
Acolo doarme-un înger ucis fără motiv.

Dă-i sărutarea aspră, de mare și de alge,
Și va deschide ochii de parcă n-a murit,
Să vină primăvara, și-n noaptea ce se sparge
S-aprinzi în suflet luna cu ultimul chibrit...


23 martie 2017  

Hai să murim definitiv, Villon

Mă simt ca un Francois Villon bătrân,
Nici sângele nu-mi curge prin artere,
Sunt condamnat într-un decor postum,
La neființă, grijă și tăcere...

M-au înălțat în ștreangul neputinței
Corbii ce-n mine s-au ascuns de smog,
Și pe altarul inutil al elocinței
E poezia singurul meu drog.

Dau drumul câinilor crescuți sub lună
Să latre-n noapte înscenări de lupi,
Pe unde o femeie brună
A adunat toți fagurii din stupi.

Urăsc scandalul nopților cu broaște,
Mă mai încântă câte-un pleonasm,
O ceată de lăstuni văzduhu-mi paște,
Și îngerii se zvârcolesc de astm.

Prin cartierele cu gropi la poartă,
M-a îngropat adânc în melodramă,
Vreo iubitoare searbădă de artă,
Ce-a stat nepriponită-n altă ramă.

Alături de eroarea timpului trecut,
Ce-o trag cu creta fluturi de neon,
N-a mai rămas vreo rimă de făcut:
Hai să murim definitiv, Villon!


21 martie 2017

De parcă pustiul n-ar fi fost de ajuns

Așa cum sunt atrase apele de lună,
ghioceii de nenăscutele raze de soare,
mușchii de scoarța copacilor indicând nordul,
gândurile de chipul femeii iubite;
așa invadează sângele cordul,
în această existență întâmplătoare,
cu întrebări fără răspuns, infinite.

Așa cum este atrasă viața de moarte,
păsările călătoare de plecări absolute,
visele de nopți nemiloase,
fluturii de becuri albastre;
așa coboară prin secunde osoase
curcubeie din ploi nevăzute
prin fereastra inimii noastre

Acolo putrezesc îngerii într-o rână
când apele fug izgonite vremelnic de lună.

Și o luăm de la capăt punând întrebări fără răspuns,
de parcă n-ar fi fost pustiul de-ajuns...


20 martie 2017

Nu-i nimeni

Tăceau copacii și umbrele-și întindeau în amurg spaimele,

de câte ori prin tăcere treceam spre apus,

cerul își arunca la întâmplare hainele

de-nfrunziri viitoare răpus

Era întuneric, nicăieri nicio lampă cu gaz

nu-și înălțase din feștilă privirile;

luna, ca o vampă-n extaz

înghițea necontenit amintirile

Pe undeva, prin trahee,

era un drum desenat cu creta, îngust,

un drum șovăielnic ca o femeie

evadată dintr-un secol vetust

Odată cu păsările călătoare

urmele de pe inimă i s-au șters,

de parcă au fost întâmplătoare

călătoriile printr-un suflet pervers

Tăceau copacii când treceam ca un înger proscris;

doar o frunză câteodată  cădea peste arborii tineri

”Cine e?”, întreba îngeru-n vis.

Și-i răspundea ecoul: ”Nu-i nimeni...”

20 martie 2017