Hai să murim definitiv, Villon

Mă simt ca un Francois Villon bătrân,
Nici sângele nu-mi curge prin artere,
Sunt condamnat într-un decor postum,
La neființă, grijă și tăcere...

M-au înălțat în ștreangul neputinței
Corbii ce-n mine s-au ascuns de smog,
Și pe altarul inutil al elocinței
E poezia singurul meu drog.

Dau drumul câinilor crescuți sub lună
Să latre-n noapte înscenări de lupi,
Pe unde o femeie brună
A adunat toți fagurii din stupi.

Urăsc scandalul nopților cu broaște,
Mă mai încântă câte-un pleonasm,
O ceată de lăstuni văzduhu-mi paște,
Și îngerii se zvârcolesc de astm.

Prin cartierele cu gropi la poartă,
M-a îngropat adânc în melodramă,
Vreo iubitoare searbădă de artă,
Ce-a stat nepriponită-n altă ramă.

Alături de eroarea timpului trecut,
Ce-o trag cu creta fluturi de neon,
N-a mai rămas vreo rimă de făcut:
Hai să murim definitiv, Villon!


21 martie 2017