De parcă pustiul n-ar fi fost de ajuns

Așa cum sunt atrase apele de lună,
ghioceii de nenăscutele raze de soare,
mușchii de scoarța copacilor indicând nordul,
gândurile de chipul femeii iubite;
așa invadează sângele cordul,
în această existență întâmplătoare,
cu întrebări fără răspuns, infinite.

Așa cum este atrasă viața de moarte,
păsările călătoare de plecări absolute,
visele de nopți nemiloase,
fluturii de becuri albastre;
așa coboară prin secunde osoase
curcubeie din ploi nevăzute
prin fereastra inimii noastre

Acolo putrezesc îngerii într-o rână
când apele fug izgonite vremelnic de lună.

Și o luăm de la capăt punând întrebări fără răspuns,
de parcă n-ar fi fost pustiul de-ajuns...


20 martie 2017