Tăceau copacii și umbrele-și întindeau în amurg spaimele,
de câte ori prin tăcere treceam spre apus,
cerul își arunca la întâmplare hainele
de-nfrunziri viitoare răpus
Era întuneric, nicăieri nicio lampă cu gaz
nu-și înălțase din feștilă privirile;
luna, ca o vampă-n extaz
înghițea necontenit amintirile
Pe undeva, prin trahee,
era un drum desenat cu creta, îngust,
un drum șovăielnic ca o femeie
evadată dintr-un secol vetust
Odată cu păsările călătoare
urmele de pe inimă i s-au șters,
de parcă au fost întâmplătoare
călătoriile printr-un suflet pervers
Tăceau copacii când treceam ca un înger proscris;
doar o frunză câteodată cădea peste arborii tineri
”Cine e?”, întreba îngeru-n vis.
Și-i răspundea ecoul: ”Nu-i nimeni...”
20 martie 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu