S-aprinzi în suflet luna cu ultimul chibrit

Se-ntorc pădurile plecate în existențe efemere
Și-aduc din iarna nesfârșită un dram de viață înapoi,
Mai zboară câte-o libelulă, prizonieră între ere,
Iar verdele ne strânge-n brațe cu setea golului din noi.

Au înflorit și călțuneii, și timpul a întinerit,
E-o nouă șansă pentru suflet să-nmugurească ca un drog,
Pe drumul ce-l căram în spate, iubito, ne-am reîntâlnit,
Cu Dumnezeul tainei noastre, de aceea astăzi mă tot rog

Să fie iarăși înlunare, să fim ca florile de corn,
Să nu se-ntoarcă niciodată plecările la drum de seară,
Să nu mai bată iarna-n cuie tristețile de unicorn
Să ne iubim definitiv, să ne iubim ca prima oară,


Când coborau îmbrățișate din sânge dorurile noastre,
Și risipeau întreaga spaimă a dezmembrărilor de cai,
Îți amintești cum înfloreau în noi fântânile albastre,
Dă-mi mâna ta încă o dată și-ascunde-mă la tine-n rai!


Să nu mai vină iarna din scorburi niciodată,
Să nu ne mai înghețe tăcerile în munți,
Am șters fantoma vieții din erată,
Suntem ca-n ziua neîntâmplatei nunți

Când se-ncuiau în umbre toți demonii de spaimă,
Și-acorduri de vioară din tine m-asurzeau,
N-a mai rămas  din timp decât o biată haină
Și un pahar de rouă pe care-n vis îl beau.

Și n-o să mai rămână-n privire nicio umbră,
Că am ascuns tristețea, supremul laitmotiv,
Întinde-te în suflet, femeia mea de tundră,
Acolo doarme-un înger ucis fără motiv.

Dă-i sărutarea aspră, de mare și de alge,
Și va deschide ochii de parcă n-a murit,
Să vină primăvara, și-n noaptea ce se sparge
S-aprinzi în suflet luna cu ultimul chibrit...


23 martie 2017