Te-am acuzat că ești așa frumoasă

Te-am acuzat de tot ce se întâmplă
Pe-această sferă de cerneală,
Te-am acuzat că viața nu e simplă,
Că locuiești la mine-n tâmplă
Înfășurată-n aurora boreală.

De câte ori o ploaie plângea-n mine
Acel adio care nu s-a spus,
Și rătăceam alături, prin ruine,
Ucis de-atâta dor de tine,
Te-am acuzat de tot ce nu s-a spus.

Oglinda ne privea cu spaimă, 
Iar ochii-n cioburi se-ngropau atunci
Când renunțai la ultima ta haină;
Din noi mâncam la cina cea de taină,
Îmbrățișați de nopțile adânci.


Și nu ne mai găseam de-atâta ură
Cuvintele-ncuiate în sertar
Cu cai cu tot, și cu trăsură, 
Mă săruta-ntunericul pe gură,
Încă-i mai simt aroma de mortar.

Și pentru zborurile stinse
În scrumiera zărilor albastre,
Am răscolit aortele întinse
În iernile haotic ninse,
Să găsesc cheia spaimei noastre.

Nu m-am oprit din zbaterea febrilă,
Deși-mi cădeau potcoavele pe rând,
Mi-a tot trecut prin suflet o șenilă
Ce a strivit și ultima zambilă,
Ostatică a temerii din gând. 

Te-am acuzat de primul răsărit,
De marea ce tot face calea-ntoarsă,
De tot ce Dumnezeu a zămislit,
Te-am acuzat și te-am iubit
Că tu ești tu...Și ești așa frumoasă!


26 martie 2017