Corbiţă era căţelul cuminte
ce se juca pe lângă foc
şi ne iubea fără cuvinte
dar astăzi nu mai e deloc
că l-au ucis dulăii cenuşii
ca să îi fure o iubită
şi nimeni nu mai poate şti
dacă-a avut o moarte fericită
aşa cum i-a fost viaţa de căţel
El zilnic se ducea la şcoală
ştia şi geografie , fel de fel ,
doar muzica i se părea nasoală
că mai răgea câte-un măgar
de se cutremura natura
a fost un căţeluş şucar
şi-n colb mi se dădea de-a dura
când mă-ntorceam de la oraş
se gudura să-i dau bomboane
avea privire de pungaş
cerşea fără să-i fie foame
Şi toţi copiii îl iubeau
şi-i ascultau vocea plăcută
şi-l alintau şi se-alergau
s-a stins o lume absolută
Şi când venea acasă fiica mea
îi povestea tot ce-a făcut
i se-aprindea în ochi o stea
şi-un fluture-i zbura din trup
Acum pe unde-o fi zburat
eu sunt convins că-n raiul sincer
Corbiţă dintre noi nu a plecat
ne va păzi fereastra ca un înger
Doar trupul s-a călătorit
că l-au pisat în colţi dulăii
Ce tristă-i lumea care l-a iubit
şi plâng de dorul lui chiar şi călăii
12 august 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu