Ieşit din oala de cafea cu lapte
cu ochii migdalaţi şi labele-botoşi
cu somnul se lupta şi printre şoapte
mai mârâia la semeţii cocoşi
Adulmeca înserarea şi dădea de ştire
când vulpea inspecta pe la coteţ
şi-amuşina copiii cu iubire
aşa era Codiţă: un isteţ
Aşa era Codiţă… căci s-a dus
a fost o noapte friguroasă
lătrase viforu-n apus
şi s-a întors bolnav, în zori ,acasă.
Nimic nu l-a mai vindecat,
injecţii, lapte, mângâieri fierbinţi ,
nici Dumnezeu la care ne-am rugat
nici lacrima copiilor cuminţi.
Şi a plecat Codiţă dintre rochii ,
să nu-l mai doară întristare noastră ,
pe lângă apa ce-o veghează ochii
ce curge lin ca Dunărea albastră
Nu ne-am văzut din acea zi
în care-a emigrat în cer
însă-l aud cum latră-n poezii
şi dintr-o dată mi se face ger
14 martie 2004
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu