Ăia răi zic că n-ar trebui să ştie nimic, ca să avem linişte. Mare greşeală, întrucât, oricum, din patru în patru ani am stat liniştiţi, că ai noştri ca brazii uscaţi, nu s-au calificat şi nu ne-au mai creat emoţii la pitpalac. Şi câtă vreme practicanţii de piţurcă sunt lăsaţi de capul lor nici n-o să avem, din banalul motiv că o să stăm cuminţi în spaţiul carpato-danubiano-pontic ascultând balada ''Muioriţa'', rezemaţi în ghioaga ancestrală.
Dar febra CM ne cuprinde pe toţi coborâtorii din maimuţă că planeta a devenit un sat mai măricel şi de peste tot te invadează reclamele la produse care mai de care mai ochioase, ce n-au nicio legătură cu datul în băşică, dar aceia care le produc încearcă să te convingă că au. Şi tu, dacă eşti prost, -şi, har Domnului, spaţiul mioritic are excedent - chiar crezi în acest surogat de realitate.
Aşa că-ţi poţi rade codrii de pe faţă nu cu drujba lui Verestoy Atilla ci cu lame în culorile ghetelor lui Neymar, poţi bea apă plată cu gust de leşie amazoniană, sau îţi poţi face o operaţie de mărire de creier model CR7 (Cristiano Ronaldo, iar 7 se citeşte cum se scrie. Explicaţia suplimentară este pentru cititorii care se uită la meci ca viţeii la poarta nouă). Seara îmbracă pijamalele cu numărul preferat al soţiei, amantei, iubitei (sau toate trei întruna, în cel mai fericit caz), de la 1 până la 69, sau chiar mai departe, depinde de imaginaţia zburdalnică a fiecăruia.
În pauze ai putea să-i povesteşti cum a început totul, nu între voi, că ai uitat deja, ci povestea Cupei Mondiale. E cam demult din 1930, dar ca să te dai cult la cap poţi să-i spui că în mileniul trecut. O să cadă, încă o dată, pe spate de admiraţie. Că ea nici n-a auzit de Uruguay sau, dacă e mai citită şi a văzut telenovele, s-ar putea să ştie şi atunci ai punctat decisiv. E posibil să ţi se schimbe numărul de pe tricou şi din portar (1) poţi ajunge fundaş dreapta(2). Dacă-i mai spui că Ungaria a ajuns de două ori în finală şi e româncă de la mama ei, te-ai scos. Nici nu ştiţi ce poate scoate patriotismul dintr-o femeie care doarme cu tricoul Naţionalei aruncat la întâmplare prin casă...
Despre Mexic 1970, la care România l-a dus pe Dobrin să se uite la gagici, poţi să-i zici că a fost primul CM difuzat colorat la TV pe tot mapamondul lumii. Tot aici, dar 16 ani mai târziu, Diego Armando Maradona a rescris istoria fotbalului cu mâna lui Dumnezeu şi cu golul tuturor CM, după ce a driblat echipa Angliei, antrenorii, brancardierii, mexicancele extaziate din tribune, propria umbră şi insulele Malvine. Şi-ar mai fi driblat şi acum dacă Dumnezeu nu arunca plasa porţii peste el.
Despre România ar fi câte ceva de spus însă subiectul trebuie tratat cu mare grijă ca să nu-i strici libidoul şi până la 1 noaptea să stai singur cuc pe facebook cu prieteni virtuali la fel de neinspiraţi sau de-a dreptul tălâmbi. Am mers de la început la CM, dar cele mai frumoase amintiri le avem din 1994 când, după nişte meciuri spectaculoase, am fost eliminaţi stupid, la penaltyuri, de suedezi, deşi astrele ne erau favorabile. Dar dintotdeauna românii se îneacă la mal ca Bănel Nicoliţă la Madrid, sau Ilie Dumitrescu în limba română. Singura consolare ar fi că am făcut fericite nişte suedeze că, în rest, vorba filosofului Gică Hagi, ''românii nu sunt făcuţi pentru marile bucurii ale vieţii''. Tare! Aproape la fel de tare ca aia cu ''dacă ţi-e frică de lup , nu intri în pădure.'' Adică, regele aromânilor a vrut să ne zică în stilul lui kantian, că, dacă nu vrei să participi la CM, pune-l pe Piţurcă antrenor şi ţi se garantează necalificarea.
N-are rost să-i mai povesteşti soţiei, iubitei sau amantei despre ultimul nostru mondial, cel din 1998, când, după ce au învins Anglia, într-un acces de prostie tipic românească, s-au vopsit blonzi cu toţii confirmând teoria că ''unde nu-i cap, e vai de picioare''. Sau cum spunea bunicul meu: ''unde-i deşteptăciune multă, e şi prostie multă''. Aşa că fiţi inteligenţi, ţineţi cu Argentina, convingeţi-vă partenera că dacă în viaţa asta s-a născut în România, e aproape sigur că în cealaltă a trăit la Buenos Aires, ca Evita Peron. Cum, nu ştiţi cine-i Evita? N-aţi văzut nici filmul? Vai de capul vostru! Uite, n-am să vă povestesc nimic despre ea, deşi a fost de curând într-un concert la Bucureşti, mai puneţi mâna şi pe carte că nu vă muşcă ...
Ascultaţi sfaturile mele şi o să aveţi parte de un CM memorabil, mai ales că meciurile se joacă şi de la 1 noaptea, când până şi defectele tale, îndelung analizate de-a lungul timpului, par însuşirile unui prinţ din basmele bunicii. Nu fiţi fraieri, puneţi-vă tricoul lui Messi şi succesul este garantat. Eu toată viaţa am jucat cu numărul 10 şi uite unde am ajuns! În faţa calculatorului, scriind editoriale pentru cel mai tare ziar de sport de pe faţa pământului şi de pe planetele învecinate, cu excepţia lui Mercur. De ce nu şi de pe Mercur? Ei, asta-i altă poveste, prea vreţi să le ştiţi pe toate...
luni, 16 iunie 2014
luni, 9 iunie 2014
Ce faci, fă, Sharapovo ?
Noi românii iubim rar, dar când o facem, e jale. Se opresc instantaneu trenurile de mare viteză dintre Bucureşti şi Adjud, păsările îşi îngheaţă zborul, Marea Neagră se face blondă naturală, iar greierii cântă ''Of, viaţa mea '' până conving furnicile siliconate, rupte de greutăţile cotidiene, că se poate trăi şi din muzica marilor compozitori ai lumii interlope, de la Adrian Tatăl Copilului Minune care a fugit în lume şi până la Florin Salam cu Soia. Când ne pică pata, telefonul trebuie setat pe unu unu doi conform distihului shakesperian : ''te iubesc atât de tare /că vor să sune la salvare ''. Până la urmă e ceva normal la un popor care încă de pe la 1870, când o lua pe ulei, făcea revoluţie cât ai zice peşte. E drept că a doua zi, la ciorba de potroace, uita pe cine a pus în capul trebilor ţării, după ce mai spre seară, în clinchet de halbe şi sfârâit de mititei, proclamase Republica de la Ploieşti, dar orişicât gestul contează .
D-aia zic, ne aprindem repede şi ne stingem aşijderea, suntem destul de instabili în dragostea noastră. Totuşi iubim cu o patimă sălbatică sportul. Nu în ideea de a-l practica, Doamne fereşte, dar ne place să ne uităm la el. L-am contempla zile în şir din faţa televizorului. Şi când se întâmplă ca din hăurile României contemporane cu ea însăşi să se aprindă o lumină devenim de-a dreptul pătimaşi.
Aşa au descoperit toţi românii că o iubesc fără măsură pe Simona Halep care ne-a reamintit că e posibil să fim o naţie de învingători. Şi că putem iubi şi pe altcineva în afară de noi înşine .Şi ne-am reamintit că avem o problemă cu ruşii care ne-au luat Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, tezaurul, petrolul, haleala şi ''Roland Garos-ul''. Nasol moment, mişto colivă, vorba filosofului Nicolae Dide, un revoluţionar de la '89, căruia intelectualitatea românească, invidioasă şi exagerat de selectivă, nu i-a apreciat valoarea intrinsecă .
Sigur, noi avem o problemă cu ruşii demultişor date fiind înclinaţiile lor de colecţionari de orice nu le aparţine dar acum problema s-a acutizat de când cu domnişoare Sharapova, pe care am invitat-o deunăzi să ne vedem şi să rezolvăm măcar chestiunea Basarabiei dacă despre tezaur nu vrea să parlim. Se face că nu mă aude ba, mai mult, o frige, din nou, pe Simona Halep ca să ne schimbăm impresia despre fetele înalte şi blonde. Să ştie Maria că dacă o mai bate o dată pe fata noastră o să aibă de-a face cu mine personal fiindcă e vorba de o chestiune naţională aici. Şi cu mine nu te joci când e vorba de '' ţară, ţară, vrem ostaşi ''. Rareori românii sunt uniţi şi îşi apreciază valorile aşa că rusoaica să nu-şi mai bage racheta în treburile noastre interne că ne dă bioritmul peste cap.
Meciul a fost crâncen, Sharapova arăta ca o fiară care nu ştie decât să ucidă iar Halep ca o pradă care nu vrea să moară. Surprinsă de atâta îndârjire, Maria a folosit toate trucurile posibile pe care orice mare sportiv, obişnuit să câştige, le are în arsenalul propriu şi le aruncă în luptă atunci când a dat de dracu'. După trei ore de negocieri intense, cu rachetele pe masă, s-a încheiat un armistiţiu în urma căruia Rusia a rămas cu tezaurul, iar România cu speranţa că într-o zi l-ar putea recupera.
Totuşi, pentru ca şansele să fie pe viitor egale, Sharapovei ar trebui să i se aplice nişte leucoplast peste gură pentru că nu este normal să faci tenis şi să urli de parcă eşti înfiptă în inima pădurii. Şi când te gândeşti că vroiam s-o invit să ne cunoaştem mai bine şi să rezolvăm şi chestiunea Basarabiei din cauza căreia eu vara nu dorm. Iarna nici atât, că mi-e frig. Ce-ar zice vecinii mei, nişte pensionari cumsecade, foşti informatori ai securităţii, când ar auzi-o plasând un lung de linie sau dând lovitura decisivă cu reverul? Ce să zică ş i-ar face cruce cu limba-n cerul gurii şi-ar bolborosi cu evlavie : ''Vai de copiii care învaţă carte şi se fac profesori că uite-i cum urlă în ziua de salariu !.. .'' Să nu mai vorbim de strigătele de bucurie sau de semnele de exclamare ale Sharapovei când loveşte neţul sau comite o dublă dublă greşeală. Nici nu vreau să mă gândesc că mi se face pielea de găină. Şi după cum ştim din poveştile bunicilor noştri care au trecut Prutul şi încolo şi încoace, ruşii ne-au luat ceasurile, petrolul, cerealele, Basarabia, ''Roland Garos-ul''şi pielea de pe noi. Când ne-o vor da înapoi, Dumnezeu ştie...
P.S.Vă întrebaţi poate ce legătură are titlul cu textul. N-are niciuna dar mie îmi place cum sună...
9 iunie 2014
editorial ''ARENA BUZOIANĂ''
D-aia zic, ne aprindem repede şi ne stingem aşijderea, suntem destul de instabili în dragostea noastră. Totuşi iubim cu o patimă sălbatică sportul. Nu în ideea de a-l practica, Doamne fereşte, dar ne place să ne uităm la el. L-am contempla zile în şir din faţa televizorului. Şi când se întâmplă ca din hăurile României contemporane cu ea însăşi să se aprindă o lumină devenim de-a dreptul pătimaşi.
Aşa au descoperit toţi românii că o iubesc fără măsură pe Simona Halep care ne-a reamintit că e posibil să fim o naţie de învingători. Şi că putem iubi şi pe altcineva în afară de noi înşine .Şi ne-am reamintit că avem o problemă cu ruşii care ne-au luat Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, tezaurul, petrolul, haleala şi ''Roland Garos-ul''. Nasol moment, mişto colivă, vorba filosofului Nicolae Dide, un revoluţionar de la '89, căruia intelectualitatea românească, invidioasă şi exagerat de selectivă, nu i-a apreciat valoarea intrinsecă .
Sigur, noi avem o problemă cu ruşii demultişor date fiind înclinaţiile lor de colecţionari de orice nu le aparţine dar acum problema s-a acutizat de când cu domnişoare Sharapova, pe care am invitat-o deunăzi să ne vedem şi să rezolvăm măcar chestiunea Basarabiei dacă despre tezaur nu vrea să parlim. Se face că nu mă aude ba, mai mult, o frige, din nou, pe Simona Halep ca să ne schimbăm impresia despre fetele înalte şi blonde. Să ştie Maria că dacă o mai bate o dată pe fata noastră o să aibă de-a face cu mine personal fiindcă e vorba de o chestiune naţională aici. Şi cu mine nu te joci când e vorba de '' ţară, ţară, vrem ostaşi ''. Rareori românii sunt uniţi şi îşi apreciază valorile aşa că rusoaica să nu-şi mai bage racheta în treburile noastre interne că ne dă bioritmul peste cap.
Meciul a fost crâncen, Sharapova arăta ca o fiară care nu ştie decât să ucidă iar Halep ca o pradă care nu vrea să moară. Surprinsă de atâta îndârjire, Maria a folosit toate trucurile posibile pe care orice mare sportiv, obişnuit să câştige, le are în arsenalul propriu şi le aruncă în luptă atunci când a dat de dracu'. După trei ore de negocieri intense, cu rachetele pe masă, s-a încheiat un armistiţiu în urma căruia Rusia a rămas cu tezaurul, iar România cu speranţa că într-o zi l-ar putea recupera.
Totuşi, pentru ca şansele să fie pe viitor egale, Sharapovei ar trebui să i se aplice nişte leucoplast peste gură pentru că nu este normal să faci tenis şi să urli de parcă eşti înfiptă în inima pădurii. Şi când te gândeşti că vroiam s-o invit să ne cunoaştem mai bine şi să rezolvăm şi chestiunea Basarabiei din cauza căreia eu vara nu dorm. Iarna nici atât, că mi-e frig. Ce-ar zice vecinii mei, nişte pensionari cumsecade, foşti informatori ai securităţii, când ar auzi-o plasând un lung de linie sau dând lovitura decisivă cu reverul? Ce să zică ş i-ar face cruce cu limba-n cerul gurii şi-ar bolborosi cu evlavie : ''Vai de copiii care învaţă carte şi se fac profesori că uite-i cum urlă în ziua de salariu !.. .'' Să nu mai vorbim de strigătele de bucurie sau de semnele de exclamare ale Sharapovei când loveşte neţul sau comite o dublă dublă greşeală. Nici nu vreau să mă gândesc că mi se face pielea de găină. Şi după cum ştim din poveştile bunicilor noştri care au trecut Prutul şi încolo şi încoace, ruşii ne-au luat ceasurile, petrolul, cerealele, Basarabia, ''Roland Garos-ul''şi pielea de pe noi. Când ne-o vor da înapoi, Dumnezeu ştie...
P.S.Vă întrebaţi poate ce legătură are titlul cu textul. N-are niciuna dar mie îmi place cum sună...
9 iunie 2014
editorial ''ARENA BUZOIANĂ''
luni, 2 iunie 2014
PIEI, SATANO!
E vremea ieşirilor din scenă. Startul l-a dat Papa Benedict care s-a retras pe linia de fund, printre copiii de mingi, ceea ce m-a făcut să mă gândesc cu evlavie la nemurirea sufletului. Ce dracu, ne retragem toţi? Unde o să ajungă omenirea? La ''Acces Direct'' ? Păi s-a lăsat la vatră Nicolae Badea de la Dinamo, Copos e în cantonament prelungit, Adrian Năstase îşi scrie opera, cu un cui, la Şcoala de Literatură şi Masaj Tailandez de la Jilava, Gheorghe Becali, fost Gigi, a fost primit, în sfârşit, în Academie, după îndelungi dezbateri ale Comisiei de Disciplină şi Miştouri a penitenciarului Poarta Albă, ce s-o mai lungim, mulţi miliardari şi-au găsit un loc călduţ, bine păzit, ca să scape de criza de personalitate. Uite, până şi Crin Antonescu a cerut schimbarea după ce n-a ajuns în primăvara europeană, numai Victor Piţurcă tace ca porcu-n păpuşoi, vorba lui Ştefan cel Mare după o beţie la Cotnari, şi nu se dă dus de la echipa naţională, al cărei prim 11 nu-l ştie nici el, deşi e antrenorul cel mai longeviv din istoria fotbalului românesc. Probabil, când face echipa, dă cu zarul prin vestiar, amintindu-şi cu nostalgie de vremurile când l-a încălţat Miliţia, l-a îmbrăcat, l-a hrănit şi l-a cazat vreo două săptămâni, să se mai răcorească, să-şi mai adune gândurile...Dar nu ne apucăm să-i scriem biografia acestui intelectual rafinat despre care Boloni spunea că era uns cu toate alifiile, iar Valentin Ceauşescu mai avea un pic şi-l lua de nevastă, atât de drag îi era, dar ne întrebăm şi noi de ce nu ne iartă, cu ce i-am greşit de ţine morţiş să fie ceea ce nu ar fi trebuit să ajungă niciodată, adica selecţionerul României.
Mi-aduc aminte de ruşinoasa evoluţie din meciul cu Ungaria, la sfârşitul căreia declara că ''am făcut un meci bun'', deşi a fost jalea de pe lume. Tocmai cu vecinii noştri dragi, pe care atât îi iubim că i-am strânge în braţe până le-ar sări ochii din careul de 16 metri. Reciproca e şi mai nasoală: ne-ar obliga să mâncăm carne direct de sub şaua calului. Tocmai pe noi, vegetarienii Europei, hrăniţi de două mii de ani cu urzici şi barba caprii. Piţurcă aplică la fotbal strategia de la table, se bazează pe poartă-n casă şi zar de fugă.
Dar ne răcim gura de pomană, el nu-şi recunoaşte greşelile nici dacă-i seamănă ca două picături de apă iar tribunalul îl îndeamnă să plătească ceva pensie alimentară. D-aia ziceam că ar cam fi cazul să ne lase. A distrus Craiova, a prăbuşit Naţionala de două ori, ajunge! Tu nu înţelegi nimic din ce se întâmplă în jurul tău fiindcă te uiţi numai în oglindă şi-ţi dai cu scuipat prin păr. Retrage-te la cazinou! Fă-ne şi tu o bucurie, cum ne-a făcut Hagi cu Ungaria. Ştii faza. A revenit la Naţională şi în 45 de minute a rezolvat cazul după modelul Basarab I, la Posada, în 1330. Du-te, tu n-ai stofă de spaţiul Schengen, ţi-a demonstrat-o Olanda. Ne-a umplut poarta de goluri ca să înţeleagă întreaga Uniune că nu suntem o ţară sigură câtă vreme suntem incapabili să păzim o graniţă de 7,43 m.Ce să mai vorbim de frontierele cu Ucraina, Serbia, Marea Neagră şi Moldova...(Bine, p-asta de la urmă trebuie s-o mutăm mai harcana, dincolo de Nistru, iar în Pontul Euxin ar putea să-şi înmoaie gânditorul de la Hamangia muşchiul ţigănesc şi obrazul scorţos)
În urma ta, Piţurcă, nu rămâne decât infatuarea şi siluirea cu mare cruzime a limbii române. Mai ne amintim vag de cele 13 meciuri banale ca jucător la Naţională şi numărul 666 de la maşină. Despre calificări nu-i mare lucru de spus.Una au făcut-o dinozaurii generaţiei de ceva aur, iar cealaltă este rezultatul prostiei tradiţionale a unui arbitru din Grecia. Am zis Grecia? Să nu te încrezi în ei nici când îţi fac daruri de nuntă. Că îţi bagă calul troian în cort şi-ţi fură mireasa de n-o mai găseşti până-n Brazilia.
D-aia ziceam să ne laşi în durerea noastră, că ne faci iar pocinogul chiar dacă la viitorul Campionat European nu se califică decât Andora şi Luxemburg. Şi România, dacă rămâi tălică antrenor. Ştiu că ai un serviciu bun, bani mulţi, muncă puţină, rezultate deloc, dar dă şi tu o dată în viaţă dovadă de altruism, nu mai sta la pomană.Toată lumea te-ar da afară, dar cică ai pleca cu un sac de bani. Şi care-i problema? Tu meriţi toţi banii din lume numai să ne laşi şi să te duci unde a înţărcat Satana copiii, adică la Vica Blochina, sau unde te simţi cel mai bine.Vrem să fii fericit, ceea ce ne dorim şi nouă.
Pe conducătorii a ceea ce numim cu generozitate fotbalul românesc, îi sfătuim să-l plătească ca să putem trăi şi noi cu speranţa că ne vom duce la următorul turneu final. Să nu se culce pe urechea aia bleagă că la un moment dat am putea fi gazde şi-n mod obligatoriu vom fi prezenţi. Cu Piţurcă antrenor putem rata şi o calificare din oficiu.
2 iunie 2014
editorial ''ARENA BUZOIANĂ''
Mi-aduc aminte de ruşinoasa evoluţie din meciul cu Ungaria, la sfârşitul căreia declara că ''am făcut un meci bun'', deşi a fost jalea de pe lume. Tocmai cu vecinii noştri dragi, pe care atât îi iubim că i-am strânge în braţe până le-ar sări ochii din careul de 16 metri. Reciproca e şi mai nasoală: ne-ar obliga să mâncăm carne direct de sub şaua calului. Tocmai pe noi, vegetarienii Europei, hrăniţi de două mii de ani cu urzici şi barba caprii. Piţurcă aplică la fotbal strategia de la table, se bazează pe poartă-n casă şi zar de fugă.
Dar ne răcim gura de pomană, el nu-şi recunoaşte greşelile nici dacă-i seamănă ca două picături de apă iar tribunalul îl îndeamnă să plătească ceva pensie alimentară. D-aia ziceam că ar cam fi cazul să ne lase. A distrus Craiova, a prăbuşit Naţionala de două ori, ajunge! Tu nu înţelegi nimic din ce se întâmplă în jurul tău fiindcă te uiţi numai în oglindă şi-ţi dai cu scuipat prin păr. Retrage-te la cazinou! Fă-ne şi tu o bucurie, cum ne-a făcut Hagi cu Ungaria. Ştii faza. A revenit la Naţională şi în 45 de minute a rezolvat cazul după modelul Basarab I, la Posada, în 1330. Du-te, tu n-ai stofă de spaţiul Schengen, ţi-a demonstrat-o Olanda. Ne-a umplut poarta de goluri ca să înţeleagă întreaga Uniune că nu suntem o ţară sigură câtă vreme suntem incapabili să păzim o graniţă de 7,43 m.Ce să mai vorbim de frontierele cu Ucraina, Serbia, Marea Neagră şi Moldova...(Bine, p-asta de la urmă trebuie s-o mutăm mai harcana, dincolo de Nistru, iar în Pontul Euxin ar putea să-şi înmoaie gânditorul de la Hamangia muşchiul ţigănesc şi obrazul scorţos)
În urma ta, Piţurcă, nu rămâne decât infatuarea şi siluirea cu mare cruzime a limbii române. Mai ne amintim vag de cele 13 meciuri banale ca jucător la Naţională şi numărul 666 de la maşină. Despre calificări nu-i mare lucru de spus.Una au făcut-o dinozaurii generaţiei de ceva aur, iar cealaltă este rezultatul prostiei tradiţionale a unui arbitru din Grecia. Am zis Grecia? Să nu te încrezi în ei nici când îţi fac daruri de nuntă. Că îţi bagă calul troian în cort şi-ţi fură mireasa de n-o mai găseşti până-n Brazilia.
D-aia ziceam să ne laşi în durerea noastră, că ne faci iar pocinogul chiar dacă la viitorul Campionat European nu se califică decât Andora şi Luxemburg. Şi România, dacă rămâi tălică antrenor. Ştiu că ai un serviciu bun, bani mulţi, muncă puţină, rezultate deloc, dar dă şi tu o dată în viaţă dovadă de altruism, nu mai sta la pomană.Toată lumea te-ar da afară, dar cică ai pleca cu un sac de bani. Şi care-i problema? Tu meriţi toţi banii din lume numai să ne laşi şi să te duci unde a înţărcat Satana copiii, adică la Vica Blochina, sau unde te simţi cel mai bine.Vrem să fii fericit, ceea ce ne dorim şi nouă.
Pe conducătorii a ceea ce numim cu generozitate fotbalul românesc, îi sfătuim să-l plătească ca să putem trăi şi noi cu speranţa că ne vom duce la următorul turneu final. Să nu se culce pe urechea aia bleagă că la un moment dat am putea fi gazde şi-n mod obligatoriu vom fi prezenţi. Cu Piţurcă antrenor putem rata şi o calificare din oficiu.
2 iunie 2014
editorial ''ARENA BUZOIANĂ''
luni, 26 mai 2014
MEIN REGENKAMPF
Întâmplarea a făcut ca să-l cunosc pe Reghe la o şedinţă de partid. Lungă, plictisitoare, cu intrări la intimidare, cum sunt partidele din Liga I. Se tot foia pe scaun aşa că prezidentul i-a zis cu delicateţe: '' Mă, băiatule, văd că stai ca pe ghimpi. Dacă ai vreun antrenament poţi să te duci, nu-i supărare. Aşa-i politica ,la televizor pare frumoasă, dar în realitate e plictisitoare. Du-te!...Dar nu s-a dus. A suportat cu stoicism, alături de prea ciudata lui soţie, ba a stat şi la fursecurile de după rumegându-le cu nedisimulată plăcere.
Tot cam aşa s-a întâmplat şi la Steaua. A rezistat, suferind în tăcere, până l-au pitit unii pe Gheorghe - fost Gigi - după care s-a destrăbălat în voie, alături de ghiduşul M.M.- până l-au transferat şi pe ăsta la un club de fiţe în care colanţii şi vestimentaţia în dungi sunt aproape obligatorii - şi, evident, distinsa Ana-Maria, cea mai mare vânzătoare de trupuri de fotbalişti din câte au existat pe faţa şi pe lateralele pământului.
Rămas singur acasă, doar cu cocoşul impresar, Laur - cum i se spune în telenovele - a început s-o facă pe bengosul. Să se dea mare, cum spun băieţii de cartier, model 1990, fără îmbunătăţiri. Să fie arogant, deşi nu era cazul. E adevărat, a câştigat două titluri, dar în condiţiile celor mai slabe întreceri interne din ultimii 50 de ani, în care pur şi simplu Steaua n-a avut adversar, nu pentru că era prea bună ci pentru că echipele celelalte arătau ca adunate de pe gârlă. A câştigat şi atunci când, şi dacă vroia, n-avea cum să piardă. Totuşi, asta nu înseamnă că Reghe nu-i un antrenor bunicel pentru Liga I şi pentru campionatele arăbeşti unde până şi cămilele aleargă cu frâna de mână trasă de parcă ar vrea să le dribleze Adrian Copilul Minune Cristea. Nici pomeneală, ceea ce spuneam eu atât de delicat de-mi plânge mausul pe genunchi este că încă n-a ajuns un antrenor mare. Şi probabil nici nu va fi întrucât a ales să umble prin pustie în căutarea petrodolarilor, călare pe cămila cu două cocoaşe în faţă şi codiţe împletite pe spate, în loc să înalţe steagul pe marile arene europene din Şampion Lig, după cum ar spune Ioan Becali, fost Giovani.
Aventura lui la Steaua a fost o lovitură de imagine pe care acum o exploatează financiar la maxim. Nimic de condamnat până la urmă, rămâne doar tristeţea că încă un băiat care părea bun s-a transformat peste noapte în băiat rău şi a urmat clasicul traseu al românilor ce se nasc talente şi mor speranţe.
Pentru cei care iubesc momentele memorabile din istoria fotbalului mioritic, Laurenţiu Regenkampf va rămâne jucătorul de legendă cu un singur meci la Naţională. Un meci de neuitat, un fel de fotbal pe plajă, un 2 la 5 cu Danemarca, în care neamţul a marcat cu capul de la o distanţă apreciabilă, unul dintre cele mai frumoase goluri de aer din sufletul microbistului român fiindcă ''neamţul''a greşit poarta. Şi cu nemţii nu te pui, ştim asta din istoria necenzurată a românilor. Probabil nisipul i-a fost predestinat, altfel nu şi-ar fi băgat acum autogolul Al Hilal, dacă aşa s-o fi numind echipa de beduini, că pe acolo toate sunt la fel, sau mi se pare mie, că m-am uitat după nişte piese de colecţie 90-60-90 şi n-am sesizat nicio diferenţă. Că nu ai voie decât să le citeşti în ochi şi scrisul e ca naiba, de la dreapta la stânga de parcă ar fi opera unor absolvenţi de licee cu profil tehnologic.
Despre certurile cu Gigi Becali - actual Gheorghe - istoria orală n-o să consemneze nimic, deoarece Laur a făcut tot ce i-a cerut trimisul lui Dumnezeu la Poarta Albă. L-a ascultat cu sfinţenie, în genunchi, de parcă ar fi fost avatarul celei mai mari impresare de pe mapamondul lumii şi de pe cele opt planete învecinate cu Oana Zăvoranu.
26 mai 2014
editorial ARENA BUZOIANĂ
Tot cam aşa s-a întâmplat şi la Steaua. A rezistat, suferind în tăcere, până l-au pitit unii pe Gheorghe - fost Gigi - după care s-a destrăbălat în voie, alături de ghiduşul M.M.- până l-au transferat şi pe ăsta la un club de fiţe în care colanţii şi vestimentaţia în dungi sunt aproape obligatorii - şi, evident, distinsa Ana-Maria, cea mai mare vânzătoare de trupuri de fotbalişti din câte au existat pe faţa şi pe lateralele pământului.
Rămas singur acasă, doar cu cocoşul impresar, Laur - cum i se spune în telenovele - a început s-o facă pe bengosul. Să se dea mare, cum spun băieţii de cartier, model 1990, fără îmbunătăţiri. Să fie arogant, deşi nu era cazul. E adevărat, a câştigat două titluri, dar în condiţiile celor mai slabe întreceri interne din ultimii 50 de ani, în care pur şi simplu Steaua n-a avut adversar, nu pentru că era prea bună ci pentru că echipele celelalte arătau ca adunate de pe gârlă. A câştigat şi atunci când, şi dacă vroia, n-avea cum să piardă. Totuşi, asta nu înseamnă că Reghe nu-i un antrenor bunicel pentru Liga I şi pentru campionatele arăbeşti unde până şi cămilele aleargă cu frâna de mână trasă de parcă ar vrea să le dribleze Adrian Copilul Minune Cristea. Nici pomeneală, ceea ce spuneam eu atât de delicat de-mi plânge mausul pe genunchi este că încă n-a ajuns un antrenor mare. Şi probabil nici nu va fi întrucât a ales să umble prin pustie în căutarea petrodolarilor, călare pe cămila cu două cocoaşe în faţă şi codiţe împletite pe spate, în loc să înalţe steagul pe marile arene europene din Şampion Lig, după cum ar spune Ioan Becali, fost Giovani.
Aventura lui la Steaua a fost o lovitură de imagine pe care acum o exploatează financiar la maxim. Nimic de condamnat până la urmă, rămâne doar tristeţea că încă un băiat care părea bun s-a transformat peste noapte în băiat rău şi a urmat clasicul traseu al românilor ce se nasc talente şi mor speranţe.
Pentru cei care iubesc momentele memorabile din istoria fotbalului mioritic, Laurenţiu Regenkampf va rămâne jucătorul de legendă cu un singur meci la Naţională. Un meci de neuitat, un fel de fotbal pe plajă, un 2 la 5 cu Danemarca, în care neamţul a marcat cu capul de la o distanţă apreciabilă, unul dintre cele mai frumoase goluri de aer din sufletul microbistului român fiindcă ''neamţul''a greşit poarta. Şi cu nemţii nu te pui, ştim asta din istoria necenzurată a românilor. Probabil nisipul i-a fost predestinat, altfel nu şi-ar fi băgat acum autogolul Al Hilal, dacă aşa s-o fi numind echipa de beduini, că pe acolo toate sunt la fel, sau mi se pare mie, că m-am uitat după nişte piese de colecţie 90-60-90 şi n-am sesizat nicio diferenţă. Că nu ai voie decât să le citeşti în ochi şi scrisul e ca naiba, de la dreapta la stânga de parcă ar fi opera unor absolvenţi de licee cu profil tehnologic.
Despre certurile cu Gigi Becali - actual Gheorghe - istoria orală n-o să consemneze nimic, deoarece Laur a făcut tot ce i-a cerut trimisul lui Dumnezeu la Poarta Albă. L-a ascultat cu sfinţenie, în genunchi, de parcă ar fi fost avatarul celei mai mari impresare de pe mapamondul lumii şi de pe cele opt planete învecinate cu Oana Zăvoranu.
26 mai 2014
editorial ARENA BUZOIANĂ
luni, 19 mai 2014
ROŞU, GALBEN ŞI ALBASTRU
Nu a existat pentru mine un motiv de mai pătrunzătoare mândrie ca acela de la olimpiada australiană când am văzut în faţa ochilor înlăcrimaţi numai roşu, galben şi albastru. Pe cele trei trepte ale podimului se aflau româncuţele Andreea Răducan, Simona Amânar şi Maria Olaru. Ele întruchipau frumuseţea şi demnitatea unui popor care merită din plin să fie printre marile naţiuni ale lumii, aşa cum i-a hărăzit Dumnezeu, şi nu la periferia istoriei unde ne împing zi de zi bezmeticii care ne conduc şi ne batjocoresc de 25 de ani.
Evident că, puşi în faţa tricolorului românesc în triplu exemplar, mai marilor lumii sportului li s-au împăienjenit ochii şi i-au şutit titlul olimpic Andreei Răducan sub pretextul jenant că s-a dopat, deşi analizele au confirmat că tânăra zeiţă din Carpaţi luase un banal nurofen contra răcelii. După Olimpiadă, medicamentul respectiv a fost scos de pe lista dopantelor, dar Andreei nu i-a mai dat nimeni medalia înapoi. Oricum, pentru noi tot ea este campioana olimpică şi are toată preţuirea noastră la fel cum au toate sportivele cu tricolorul în inimă, printre care se află şi Larisa Iordache, minunea recentă de la Sofia.
Micuţa prinţesă ne-a redat bucuria de a fi români în aceste vremuri tulburi în care patriotismul este luat în derâdere, iar patrioţii sunt batjocoriţi de mafioţii burdihănoşi care nu se opresc din furat nici cât să asculte imnul naţional. La redefinirea noastră ca europeni de rangul I au contribuit fundamental Octavian Belu şi Mariana Bitang, două statui umblătoare, cărora pigmeii nu s-au sfiit să le dea câteva flegme la baza soclului în care sunt dăltuiţi. Aceşti sportivi minunaţi ne arată calea prin care România poate ieşi din marasm: lăsaţi profesioniştii să-şi facă treaba în toate domeniile şi vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decât atât! Respectaţi-i pe aceşti oameni, fiţi patrioţi ca şi ei, numai aşa putem urni căruţa din groapa istoriei. De fapt, aceşti mari antrenori nu sunt simpli oameni, ei sunt eroii timpului nostru, loviţi de atâtea ori pe nedrept de pigmeii care n-au produs în viaţa lor de nimic decât mătreaţă. La ei în cap creierul mare stă în locul creierului mic, iar în locul gol locuieşte o colonie de păduchi care din când în când încing câte-un baiaram pe acoperiş. De acolo i-au lovit, cu ura parazitului care se visează fluture, pe aceşti români autentici, aşa cum sunt lapidaţi toţi oamenii care reprezintă ceva prin ei înşişi în aceste vremuri de cumplită urgie în care competiţia valorilor a fost înlocuită cu întrecerea putorilor de partid şi de stat.
Noroc că mai există asemenea caractere. Avem o speranţă că nu-i totul pierdut. Astăzi, în mai 2014, patrioţii sunt singura şansă a României de a se salva, prin ea însăşi, din tomberonul istoriei.
EDITORIAL ''ARENA BUZOIANĂ''
19 mai 2014
Evident că, puşi în faţa tricolorului românesc în triplu exemplar, mai marilor lumii sportului li s-au împăienjenit ochii şi i-au şutit titlul olimpic Andreei Răducan sub pretextul jenant că s-a dopat, deşi analizele au confirmat că tânăra zeiţă din Carpaţi luase un banal nurofen contra răcelii. După Olimpiadă, medicamentul respectiv a fost scos de pe lista dopantelor, dar Andreei nu i-a mai dat nimeni medalia înapoi. Oricum, pentru noi tot ea este campioana olimpică şi are toată preţuirea noastră la fel cum au toate sportivele cu tricolorul în inimă, printre care se află şi Larisa Iordache, minunea recentă de la Sofia.
Micuţa prinţesă ne-a redat bucuria de a fi români în aceste vremuri tulburi în care patriotismul este luat în derâdere, iar patrioţii sunt batjocoriţi de mafioţii burdihănoşi care nu se opresc din furat nici cât să asculte imnul naţional. La redefinirea noastră ca europeni de rangul I au contribuit fundamental Octavian Belu şi Mariana Bitang, două statui umblătoare, cărora pigmeii nu s-au sfiit să le dea câteva flegme la baza soclului în care sunt dăltuiţi. Aceşti sportivi minunaţi ne arată calea prin care România poate ieşi din marasm: lăsaţi profesioniştii să-şi facă treaba în toate domeniile şi vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decât atât! Respectaţi-i pe aceşti oameni, fiţi patrioţi ca şi ei, numai aşa putem urni căruţa din groapa istoriei. De fapt, aceşti mari antrenori nu sunt simpli oameni, ei sunt eroii timpului nostru, loviţi de atâtea ori pe nedrept de pigmeii care n-au produs în viaţa lor de nimic decât mătreaţă. La ei în cap creierul mare stă în locul creierului mic, iar în locul gol locuieşte o colonie de păduchi care din când în când încing câte-un baiaram pe acoperiş. De acolo i-au lovit, cu ura parazitului care se visează fluture, pe aceşti români autentici, aşa cum sunt lapidaţi toţi oamenii care reprezintă ceva prin ei înşişi în aceste vremuri de cumplită urgie în care competiţia valorilor a fost înlocuită cu întrecerea putorilor de partid şi de stat.
Noroc că mai există asemenea caractere. Avem o speranţă că nu-i totul pierdut. Astăzi, în mai 2014, patrioţii sunt singura şansă a României de a se salva, prin ea însăşi, din tomberonul istoriei.
EDITORIAL ''ARENA BUZOIANĂ''
19 mai 2014
luni, 12 mai 2014
O LUME NEBUNĂ, NEBUNĂ, NEBUNĂ...
Acum că femeia cu barbă şi push-up a câştigat lălăiala de la Copenhaga, nu mai rămâne nimic de spus despre fotbal fiindcă orice aş spune ar fi prea puţin. Mizeria lumii contemporane se revarsă din vidanja cu ecran plat sub forma unui bărbat care se crede femeie, dar care a uitat să năpârlească, şi a unor votanţi-melomani care se cred deschişi la minte în spiritul aşa zisei politici corecte, şi care ne prezintă anormalitatea ca pe un lucru absolut firesc, un mod de viaţă numai bun de urmat. Potrivit acestei teorii nu-i nimic mai normal pe lumea asta decât ca bărbaţii să-şi taie mandravelele, să se îmbrace în rochii-curcubeu şi să miaune precum cotoii castraţi ”Corul vânătorilor'' fără puşcă. Iar frumoasele femei ar trebui să-şi repună bărbile pe care şi le-au dat jos când au coborât din copaci şi, după ce i-au dat fraierului de Adam mărul de rigoare, au intrat la hair-stilistul Dârţă comandând cu voce guturală :''ras, tuns, frezat şi epilat inghinal''. După care să-şi comande nişte vibratoare din acacia şi să înţepe în stânga şi-n dreapta, la întâmplare, în căutarea timpului pierdut. Vi se pare că vorbesc prostii? Aşa este, dar parcă prea s-a întors lumea cu fundul, pardon, rectific, cu roatele în sus.
Ziceţi voi, cum poţi să mai scrii de papagalii fotbalului când poznele firii din muzică te duc cu gândul că data viitoare festivalul de manele numit Eurovision ar putea fi câştigat de o pisică care se crede câine şi latră la lună sprijinindu-se în piesa de colecţie care l-a făcut celebru pe un măgar, care măgar renunţase la obiect pentru că se simţea măgăriţă şi visa, de când era măgărel, să câştige festivalul de la Mamaia...
Mai poţi, în aceste condiţii, să te întrebi ce mai face Chiricheş, pe care proştii de la Totenham au plătit o căruţă de bani ca să-l admire cum se opune fără succes vântului din Bucureşti ,care-l bate şi din faţă şi din spate, vorba cântecului nouăzecist, şi-l apleacă la pământ, crăcănat şi abătut, ca pe orice alegător valah, în drum spre casă, după ultimul bairam electoral. Poţi, dar nu prea ştii ce să-ţi răspunzi, că n-ai de unde să-l iei. Te uiţi pe teren şi nu-l zăreşti printre jaloane, te benoclezi pe bancă şi nu e. Atunci unde să-l cauţi, la cârciumă? Nasol, la Londra sunt mai multe cârciumi decât fotbalişti şi-ar fi greu de găsit acest pui de dac născut din încrucişarea unui vas de Cucuteni cu un ţoi de ţuică. Talent înnăscut, va sfârşi speranţă, ca mai toţi românii cărora Dumnezeu le-a pus mâna-n cap fără un motiv precis. Atunci ai putea să te întrebi ce fac celelalte vedete ale Naţionalei, care orbecăie prin Europa de la o bancă de rezerve la alta. Dar n-are rost...
Şi-n această beznă tipic românească, de nicăieri s-a aprins o lumină. I se spune Simona Halep şi a ajuns să zboare deasupra lumii prin autopropulsie. E adevărat, o încurcau sânii, dar i-a ajustat prin metoda reducerii la absurdul românesc, spre indignarea vedetelor de silicon care poluează spaţiul public şi au în poşete, pe lângă ruj şi rimel, şi câteva petece de bicicletă, că nu poţi să ştii când te loveşte necazul şi până ajungi la vulcanizare se pot întâmpla multe.
În primul set, Simona i-a tras-o scurt Sharapovei, de-am sperat că e seara în care o să ne primim tezaurul înapoi. Dar n-a fost să fie. Pentru noi, oamenii care ne credem normali, durerea de duminică-n amurg a fost cât de cât suportabilă fiindcă pe draga noastră compatrioată a învins-o o tipă miştoacă. A fost un pas înainte, mai ales după coşmarul din seara precedentă când femeia cu barbă a culcat-o la podea pe Paula Seling, în numele căreia puteţi descoperi, fără prea mare efort, cheia succesului austriac.
Oricum, treaba cu rusoaica nu rămâne aşa, Simona trebuie să i-o tragă până va striga pe toate arenele lumii, cu vocea ei inconfundabilă, ''Basarabia e România''.
Şi dacă Sharapovei îi va trece prin căpşorul ăla plagiat din ''Lacul lebedelor'', să se retragă înainte de a face reparaţia istorică, o rog să sune la redacţie, cu taxă inversă. Poate facem câteva seturi de adio.
12 mai 2014
editorial''Arena Buzoiană''
Ziceţi voi, cum poţi să mai scrii de papagalii fotbalului când poznele firii din muzică te duc cu gândul că data viitoare festivalul de manele numit Eurovision ar putea fi câştigat de o pisică care se crede câine şi latră la lună sprijinindu-se în piesa de colecţie care l-a făcut celebru pe un măgar, care măgar renunţase la obiect pentru că se simţea măgăriţă şi visa, de când era măgărel, să câştige festivalul de la Mamaia...
Mai poţi, în aceste condiţii, să te întrebi ce mai face Chiricheş, pe care proştii de la Totenham au plătit o căruţă de bani ca să-l admire cum se opune fără succes vântului din Bucureşti ,care-l bate şi din faţă şi din spate, vorba cântecului nouăzecist, şi-l apleacă la pământ, crăcănat şi abătut, ca pe orice alegător valah, în drum spre casă, după ultimul bairam electoral. Poţi, dar nu prea ştii ce să-ţi răspunzi, că n-ai de unde să-l iei. Te uiţi pe teren şi nu-l zăreşti printre jaloane, te benoclezi pe bancă şi nu e. Atunci unde să-l cauţi, la cârciumă? Nasol, la Londra sunt mai multe cârciumi decât fotbalişti şi-ar fi greu de găsit acest pui de dac născut din încrucişarea unui vas de Cucuteni cu un ţoi de ţuică. Talent înnăscut, va sfârşi speranţă, ca mai toţi românii cărora Dumnezeu le-a pus mâna-n cap fără un motiv precis. Atunci ai putea să te întrebi ce fac celelalte vedete ale Naţionalei, care orbecăie prin Europa de la o bancă de rezerve la alta. Dar n-are rost...
Şi-n această beznă tipic românească, de nicăieri s-a aprins o lumină. I se spune Simona Halep şi a ajuns să zboare deasupra lumii prin autopropulsie. E adevărat, o încurcau sânii, dar i-a ajustat prin metoda reducerii la absurdul românesc, spre indignarea vedetelor de silicon care poluează spaţiul public şi au în poşete, pe lângă ruj şi rimel, şi câteva petece de bicicletă, că nu poţi să ştii când te loveşte necazul şi până ajungi la vulcanizare se pot întâmpla multe.
În primul set, Simona i-a tras-o scurt Sharapovei, de-am sperat că e seara în care o să ne primim tezaurul înapoi. Dar n-a fost să fie. Pentru noi, oamenii care ne credem normali, durerea de duminică-n amurg a fost cât de cât suportabilă fiindcă pe draga noastră compatrioată a învins-o o tipă miştoacă. A fost un pas înainte, mai ales după coşmarul din seara precedentă când femeia cu barbă a culcat-o la podea pe Paula Seling, în numele căreia puteţi descoperi, fără prea mare efort, cheia succesului austriac.
Oricum, treaba cu rusoaica nu rămâne aşa, Simona trebuie să i-o tragă până va striga pe toate arenele lumii, cu vocea ei inconfundabilă, ''Basarabia e România''.
Şi dacă Sharapovei îi va trece prin căpşorul ăla plagiat din ''Lacul lebedelor'', să se retragă înainte de a face reparaţia istorică, o rog să sune la redacţie, cu taxă inversă. Poate facem câteva seturi de adio.
12 mai 2014
editorial''Arena Buzoiană''
luni, 5 mai 2014
A FOST SAU N-A FOST
Deşi plouă la greu şi se anunţă o recoltă bogată până şi la Vaslui, echipa de fotbal şi majorete o va lua spre Liga a doua în pas de manevră. Probabil Marele Agricultor n-are cui vinde atâta haleală ştiindu-se faptul că în zonă băutura-i de bază, potolul e un moft de care s-ar lipsi fără regrete dacă pârdalnicul de organism ar funcţiona numai cu înmiresmatul carmol şi cu extrasul de pufoaică. Dar nu poţi să le ai pe toate, ştiţi cum se spune la ţară, e imposibil să fii şi cu bucatele în pod şi cu sufletul în rai.
Aşa că urmaşii plăieşilor lui Ştefan cel Mare - care le-au blocat de mai multe ori traseul turcilor spre Liga Campionilor, pe polonezi i-au pus la jug să le are o nouă arenă numită'' Dumbrava Roşie'', iar ungurilor le-au dat clanţă, nu din răutate ci din obişnuinţă - vor lua iarăşi drumul pribegiei.Vor juca pe doi mici şi o damigeană de genocid cu alde Târlungeni şi Gloria Buzău, prin gropile negre ale istoriei contemporane a fotbalului.Tot va fi un plus câtă vreme mercenarii Vasluiului n-au mai primit nimic de la conducerea clubului, alta decât Adrian Porumboiu, care s-a retras de ceva vreme din hârtii, deşi în spaţiul public s-a manifestat permanent ca stăpânul plantaţiei. Firea autoritaristă a fostului arbitru cu multe semne de mirare pe fluier, l-a făcut să-şi aducă jucători de toate tipurile, el însuşi fiind din rasa bălţata românească antedecembristă, cu scopul vădit de a-i pune la muncă, fenomen extrem de hulit pe plaiurile mioritice, şi de a-i umili public la ore de maximă audienţă cu celebri filozofi de pe la Digi 1, care se trag direct din Socrate, via Dumitru Graur, ca Mutu din etnobotanice.
Nu l-a interesat să construiască ceva durabil, a vrut doar să le arate meltenilor cât e de bogat şi că, în secolul XXI, încă mai există stăpâni de sclavi. Ar fi vrut şi oleacă de glorie, ca să nu mai râdă fi-su de el. Dacă n-aţi văzut filmul ''Porumboiu, adjectiv'', sau cam aşa ceva, Vasluiul e ciorba aia lungă şi fără gust pe care o leorbăia personajul principal fără să se sature. Evident, flămând de glorie, la final s-a întrebat: ''A fost sau n-a fost Vasluiul în Liga I ''.
Vorba lui Hamlet din Beceni: asta-i întrebarea...
5 mai 2014
editorial ARENA BUZOIANĂ
Aşa că urmaşii plăieşilor lui Ştefan cel Mare - care le-au blocat de mai multe ori traseul turcilor spre Liga Campionilor, pe polonezi i-au pus la jug să le are o nouă arenă numită'' Dumbrava Roşie'', iar ungurilor le-au dat clanţă, nu din răutate ci din obişnuinţă - vor lua iarăşi drumul pribegiei.Vor juca pe doi mici şi o damigeană de genocid cu alde Târlungeni şi Gloria Buzău, prin gropile negre ale istoriei contemporane a fotbalului.Tot va fi un plus câtă vreme mercenarii Vasluiului n-au mai primit nimic de la conducerea clubului, alta decât Adrian Porumboiu, care s-a retras de ceva vreme din hârtii, deşi în spaţiul public s-a manifestat permanent ca stăpânul plantaţiei. Firea autoritaristă a fostului arbitru cu multe semne de mirare pe fluier, l-a făcut să-şi aducă jucători de toate tipurile, el însuşi fiind din rasa bălţata românească antedecembristă, cu scopul vădit de a-i pune la muncă, fenomen extrem de hulit pe plaiurile mioritice, şi de a-i umili public la ore de maximă audienţă cu celebri filozofi de pe la Digi 1, care se trag direct din Socrate, via Dumitru Graur, ca Mutu din etnobotanice.
Nu l-a interesat să construiască ceva durabil, a vrut doar să le arate meltenilor cât e de bogat şi că, în secolul XXI, încă mai există stăpâni de sclavi. Ar fi vrut şi oleacă de glorie, ca să nu mai râdă fi-su de el. Dacă n-aţi văzut filmul ''Porumboiu, adjectiv'', sau cam aşa ceva, Vasluiul e ciorba aia lungă şi fără gust pe care o leorbăia personajul principal fără să se sature. Evident, flămând de glorie, la final s-a întrebat: ''A fost sau n-a fost Vasluiul în Liga I ''.
Vorba lui Hamlet din Beceni: asta-i întrebarea...
5 mai 2014
editorial ARENA BUZOIANĂ
luni, 28 aprilie 2014
MITITELU ŞI MITITICA
Când eram mic, că după ultimele descoperiri ale cercetătorilor britanici am fost şi astfel, era o echipă care mă făcea să sufăr cumplit pentru că juca mai frumos decât miliţienii mei. Că eu am iubit miliţia din fragedă pruncie şi nu mi-a trecut nici până-n zilele noastre, care oricum sunt naşpa de vreme ce am ajuns să ne bucurăm când le dăm vreo trei pulane pe cocoaşă unora de prin Chiajna. Noi, care le dădeam trei lui Hamburger S.V....
Echipa aia minunată se numea Universitatea Craiova şi dădea la Naţională 12-13 jucători la fiecare convocare. I s-a spus Craiova Maxima, dar în anii din urmă a devenit Craiova Minima după ce doctorul în economie subterană Dinel Staicu,f ost miliţian, i-a pasat-o dincolo de linia ultimilor fundaşi unui băiat de la galerie, cu nume predestinat, Mititelu. Ăsta, conform proverbului care zice că olteanu dacă nu-i fudul înseamnă că-i extraterestru, a încheiat contracte fabuloase cu unii jucători şi cu tatăl barbugiilor şi a băgat-o-n faliment. La asta au contribuit şi capii Mafiei din fotbalul autohton, Naşul şi Corleone, care au făcut tot ce le-a stat în putinţă să-l lase fără jucătorii mai valoroşi. Se părea că încă o tragedie oltenească se consumase, dar Mititelu reapare spectaculos în scenă la braţul unei primăriţe minione .
Mititica Vasilescu şi Adrian Copilul Nebun au promis reinventarea Universului iar buricul, punctul G cum îl numea Arhimede, va fi exact stadionul ''Ion Oblemenco''. Dar la olteni dragostea nu durează trei ani, nici măcar trei luni, aşa că după scurta vară fierbinte a urmat toamna noroioasă, cu două Craiove, una mai ochioasă decât alta, în Divizia B.Aia autentică a lui Mititelu a decedat fiind ajutată în acest sens de inimoasa primăriţă, care i-a făcut tot felul de faze de poartă doar-doar l-o face pe diliman să-i cedeze.Numele şi palmaresul.
Dar, conform aceloraşi cercetători britanici formaţi pe filiera Oxford-Dăbuleni-Cambridge-Moţăţei, oltenii au capul tare şi preferă să-l izbească de toţi bostanii decât să cedeze insistenţelor unei pretinse doamne. Acum echipa Mititicii, căreia într-un spaţiu al libertăţii i se spunea LOV, e gata să promoveze în prima ligă la un an de la înfiinţare. Na poznă...E ca şi cum un copil ar intra direct la facultate fără să mai treacă pe la şcoala primară.Totuşi, să nu ne mirăm prea tare, asta-i ţara în care s-a născut Eugen Ionesco, regele teatrului absurd. E adevărat că a fugit de aici cât l-au ţinut picioarele, dar au rămas destui rinoceri.
Promovarea nu este morală şi n-are cum să fie nici legală, decât dacă ne aflăm în ţara proştilor. Conform ultimilor studii ale cercetătorilor britanici, afiliaţi pe lângă LPF, chiar acolo ne aflăm
28 aprilie 2014
editorial ARENA BUZOIANĂ
luni, 14 aprilie 2014
LIGA LUI MITITICĂ SAU ALI BABA ŞI CEI 40 DE INVESTITORI
Nu mică i-a fost mirarea doamnei Dragomir când l-a trimis pe Mitică la brutărie şi satirul bătrân s-a abătut pe la DNA de unde a ameninţat, prin vocea purtătorului de cuvânt, că, dacă nu-şi face singură piaţa, nu se mai întoarce câţiva ani. Poate chiar peste un deceniu când din Liga lui Mititică, preluată la conclavul Mafiei de aparent mai spălatul Don Gino, nu se va mai vorbi decât în cărţile de istorie ale unui fotbal murdar sau în dosarele penale ale unor scriitori pentru care sportul preferat este cursa de obstacole după gulerele albe cu băieţi îmbrăcaţi în negru din cap până-n picioare aşezaţi în careu.Un fel de baba-oarba cu mascaţi şi transmisii live.
Cum soţia - având nobila profesie de învăţătoare - l-a ameninţat că-l pune pe coji de nucă de cocos, conform rangului, şi-l bate cu nuiaua la tur până-i vine mintea la cap în retur, Mitică s-a întors acasă după 24 de ore, convins că justiţia din România e corectă ca şi el şi că nu va trimite pe nimeni în zori să bată la uşa unui partener de afaceri, transferat din motive de rigiditate maximă la stabilimentu' ''Pătrunjelu' '', decât dacă sunt însoţiţi de Nelu Ploeşteanu care ştie codul PIN şi are parola ''Deschide gropare, mormântul...'' înscrisă în amprenta vocală. Pare macabră secvenţa, dar DD întâiul le-a transmis tuturor prietenilor şi duşmanilor, la o oră de maximă incoerenţă, că în viaţa asta s-a acoperit de hârtii, iar în subsolul existenţei viitoare va trage peste el nişte pământ. Nu de la Gigi Becali, chiar dacă e un simpatic şi un scump ,ci de la oricine va dori să-i doneze, poate chiar Gino Iorgulescu, că e săritor şi cunoaşte foarte bine circuitul terenurilor şi al banilor negri în natură. Să sperăm că odată cu plapuma de ţărână va trage şi tot rahatul turcesc pe care l-a deversat în fotbalul românesc îmbolnăvindu-şi de diabet toţi partenerii de table pe umeri şi afaceri bazate pe iuţeala de mână şi nebăgarea de seamă a autorităţilor.
Singurul antibiotic eficient împotriva acestei maladii, care ameninţă cu extincţia fotbalul mioritic, este DNA, medicament neinclus pe lista scurtă a compensatelor conform principiului neaoş ''boală lungă, moarte sigură''. Profilaxia bolii e treabă de chirurg, dar fotbalul românesc, slăbit de viruşii care au tras de corpul lui mai ceva ca Adrian Cristea şi asociaţii de Bianca Drăcuşanu, poate deceda pe masa de operaţie din lipsă de perfuzii financiare şi apă de gură bogată.
Şi să te ţii atunci bocete după oracolul mincinos din Bălceşti şi tovarăşii lui de platouri cu icre negre, care au dat o nouă dimensiune celebrei creaţii cinematografice''Ali Baba şi cei 40 de investitori''
14 aprilie 2014
editorial ARENA BUZOIANĂ
Cum soţia - având nobila profesie de învăţătoare - l-a ameninţat că-l pune pe coji de nucă de cocos, conform rangului, şi-l bate cu nuiaua la tur până-i vine mintea la cap în retur, Mitică s-a întors acasă după 24 de ore, convins că justiţia din România e corectă ca şi el şi că nu va trimite pe nimeni în zori să bată la uşa unui partener de afaceri, transferat din motive de rigiditate maximă la stabilimentu' ''Pătrunjelu' '', decât dacă sunt însoţiţi de Nelu Ploeşteanu care ştie codul PIN şi are parola ''Deschide gropare, mormântul...'' înscrisă în amprenta vocală. Pare macabră secvenţa, dar DD întâiul le-a transmis tuturor prietenilor şi duşmanilor, la o oră de maximă incoerenţă, că în viaţa asta s-a acoperit de hârtii, iar în subsolul existenţei viitoare va trage peste el nişte pământ. Nu de la Gigi Becali, chiar dacă e un simpatic şi un scump ,ci de la oricine va dori să-i doneze, poate chiar Gino Iorgulescu, că e săritor şi cunoaşte foarte bine circuitul terenurilor şi al banilor negri în natură. Să sperăm că odată cu plapuma de ţărână va trage şi tot rahatul turcesc pe care l-a deversat în fotbalul românesc îmbolnăvindu-şi de diabet toţi partenerii de table pe umeri şi afaceri bazate pe iuţeala de mână şi nebăgarea de seamă a autorităţilor.
Singurul antibiotic eficient împotriva acestei maladii, care ameninţă cu extincţia fotbalul mioritic, este DNA, medicament neinclus pe lista scurtă a compensatelor conform principiului neaoş ''boală lungă, moarte sigură''. Profilaxia bolii e treabă de chirurg, dar fotbalul românesc, slăbit de viruşii care au tras de corpul lui mai ceva ca Adrian Cristea şi asociaţii de Bianca Drăcuşanu, poate deceda pe masa de operaţie din lipsă de perfuzii financiare şi apă de gură bogată.
Şi să te ţii atunci bocete după oracolul mincinos din Bălceşti şi tovarăşii lui de platouri cu icre negre, care au dat o nouă dimensiune celebrei creaţii cinematografice''Ali Baba şi cei 40 de investitori''
14 aprilie 2014
editorial ARENA BUZOIANĂ
luni, 7 aprilie 2014
VIAŢA DUPĂ GRATII,ÎNTRE PSALMII LUI DAVID ŞI SONETELE LUI SHAKESPEARE
Unii plâng cu lacrimi de crocodil pentru ''lumea fotbalului'', transferată la Jilava şi prin alte şcoli de dansuri din buric şi bune maniere mârlăneşti. Mai întâi l-au plâns pe Boier Căcărează că de ce l-au pitit, că era băiat bun, că a furat de la statul bogat şi a dat la săracii cu duhul, că l-a mituit pe Dumnezeu construindu-i nişte case cu popi înăuntru, că i-a ajutat pe toţi necăjiţii de la natură, câte şi mai câte. Aşa o fi, însă un singur amănunt uită cădelniţarii de ocazie. Gigi a dat cu o mână ce furase cu două şi, evident, i-a mai rămas şi rest. Nimeni nu se bucură de răul omului, mai ales că la închisoare, printre lanţuri şi zăvoare, s-a îmbolnăvit. Îl doare-n ceafă de toată lumea de acolo şi ar vrea să o taie prin străinătate, de parcă ar cere un bilet de învoire de la pension. Judecătoarele, total insensibile la'' fenomenul fotbal, '' l-au tratat cu refuz. Totuşi, ca să nu i se pară şederea tristă şi să se apuce de vreo prostie, cum ar fi cititul cărţilor, sau,Doamne fereşte, însuşirea frauduloasă a limbii române, i-au fost aduse, spre alungarea singurătăţii, neamurile şi unele cunoştinţe din imaculata lume a gulerelor albe cu jeg sub unghii. Aşa că partidele de table din civilie dintre mafiotul Giovani şi vărul său mai de la coada oii s-au reluat cu şi mai mare înverşunare, fiecare dintre ei aşteptînd zarul de fugă. Victor Becali stă cu butelia în braţe de teamă să nu i-o fure vreun găinar mărunt, altul decât MM, care, din plictiseală, sau ca să nu-şi iasă din mâna aia lungă, bate câte-un spectator de rând, deţinut aici pentru că i-a furat calul de la coviltir lui Bănel, ori l-a înjurat pe Nicolae Dică, printre picioarele căruia Turnul Effel pare Turnul din Pisa. Sărmanul domn Copos vrea să-i vândă rapid pe tovarăşii săi, fie conducerii închisorii, fie lui Nati Meyr, escrocul de serviciu pe unitate, fie vreunui arab venit în România călare pe El Zorab. Viaţa nu şi-a pierdut farmecul nici dincolo de zăbrele şi, ca să nu-şi piardă proverbiala îndemânare, impresarii şi patronii din casa Big Brother îl tot vând între ei pe fotbalistul Gică Popescu iar banii îi ascund uşor prin paradisurile fiscale din colţurile întunecate ale celulei, ca să crape de invidie judecătoarele care, condamnându-i, au avut impresia că le-au şutit obiectul muncii şi că se vor îndrepta. Cu siguranţă se vor îndrepta spre alte hoţii, că nu degeaba au urmat cursurile de înaltă calificare de la Jilava. Unde, pe lângă tradiţionalele prelegeri despre nemurirea sufletului susţinute cu capul în poala popii de Prea-Nefericitul Gigi, combinate cu psalmii lui David Beckam, câinele turbat Cristi Borcea i-a învăţat şi sonetele lui Shakespeare, în original, aşa cum le-a auzit pe o plajă din Miami Beach de la un top model din Vaslui. Şi se ştie, aceasta este lectură obligatorie la microbiştii români de pretutindeni fiindcă au fost inventate de Mircea Lucescu, la Doneţk, de unde marele Wilian a şters-o englezeşte şi nu s-a oprit până la Chelsea Londra.
7 aprilie 2014
7 aprilie 2014
Abonați-vă la:
Postări (Atom)