Nu te condamn și nici nu-ți reproșez
că tu acuzi fără odihnă
tot universu-n care emigrez
și nu-mi găsesc pe lumea asta tihnă
Atâtea drumuri am făcut
prin sânge să ajung la tine,
dar rece-ai fost și m-a durut
și din cetate-am devenit ruine
Și-am renunțat la tot intempestiv
să fim întregul regăsit,
dar ai găsit mereu motiv
s-amâni ce trebuia împlinit
N-ai fost deplină pe de-a-ntregul,
n-ai vrut cu-adevărat să zbori
și albu-l prefăceai în negru
și nu-ți păsa că mă omori
Nici tu nu mai știai ce vrei
orbită de-un pregnant obscurantism,
și nu puteai privi în ochii mei
de-atâta lașitate și snobism
De câte ori trânteai o ușă-n soare
și-mi sfâșiai cu dinții răstignirea,
erai surprinsă că te doare
și-ți sângera de dor privirea
Atunci legai un fir de ață
și-l făceai punte între noi,
ne întorceam atemporali la viață,
dar nu eram acolo amândoi
Și totuși, te certai cu umbra
și repetai absurd adio,
până-mi creștea în suflet tundra,
această sagă însă nu voi scri-o
Voi pune punct poemului acesta,
de prea mult timp păianjenii îl țes,
nici eu nu-mi înțeleg povestea,
pe scara de incendiu ies
De-atâta fum mi-e îngerul bolnav,
îl duc în brațe prin apus,
după poemu-acesta nefiresc de grav
n-a mai rămas nimic de spus
5 iunie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu