Cumplita boală

Probabil voi muri, nu-i nicio îndoială,
zadarnic umblă doctorii pe lângă mine,
că sufăr de cumplita boală
de-a-mi fi indefinibil dor de tine

și când îmi ești aproape și când pleci,
și când mă strângi de mână-n amintiri,
în veri arzânde și-n ierni reci,
în șoapte nerostite și-n priviri

Tu ai intrat prin lacrima deschisă
când încolțeau în suflet flori de ger
și m-ai iubit c-o patimă închisă
în colțul nostru neștiut de cer

Atâtea răsărituri și amurguri
ne-au așteptat să le privim în doi,
cetățile s-au preschimbat în burguri
și-au curs ruinele prin noi

Și-am devenit, iubita mea, statui
la care nostalgia se înclină,
pe scara dinspre cer nu pot să sui
decât dac-o să-mi fii lumină

Am să adorm ca să visez cum vii
să vindeci sufletul de-o boală grea,
acolo trebuie să fii,
că îmi lipsește această parte-a mea

Și o să mă trezesc din teoreme,
că te aud, când nu mă vezi și taci,
dacă ți-e de dor de mine, nu te teme,
sunt vântul care plânge prin copaci...

2 iunie 2019