NISIPUL...

Să numărăm nisipul din ființă,
la răsărit și, poate, în amurg,
să luăm cu noi întreagă suferință
a despărțirii soarelui de burg

Să numărăm cărările de fiare
ce-au răsărit sub talpa goală-a minții,
acolo-au devenit izvoare:
tăcerile, durerile și sfinții...

Să desenăm pe suflete, când plouă,
mirări înveșmântate-n nori,
să râdem cu lacrimi de rouă,
să nu ne rămânem datori

Să ascundem dezastrul din stele
unde nimeni nu-l poate găsi,
din urmele tale curg urmele mele,
dar nu avem dreptul suprem de-a iubi

Să sfâșiem pentru ultima oară
visele spulberate din carte,
ne-am învățat de copii să ne doară,
să curgă tăcerea-ntre noi ca o moarte

Să-ncuiem acest gând de bazalt
c-o mie de lacăte ruginite,
ne izbim sângerând de neant,
sub pietre de moară-s iluzii strivite

Și poate-n orizontul orbit 
de vântul ce-mi macină chipul, 
se va-ntâmpla să știi că ne-am iubit
și nu am terminat de numărat nisipul...

5 iulie 2019